A fost odată ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni; aşadară a fost într-un oraş un măsar1, şi era atât de sărac, de nu-i ardea nici focul în vatră, fiindcă nu avea lemne să pună pe el; lemne de lucru încă nu avea. Altcum era meşter harnic, banii, câţi îi căpăta pentru lucru, îi erau numai buni şi nu chiar destui pentru vinars, că nu era gingaş, bea vinarsul şi pe nespălate, ca şi pe mâncate, noaptea ca şi ziua, şi iarna ca şi vara. Muierea lui se tot gândi cum s-ar putea dezvăţa bărbatul de la beutul fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună, să-şi facă şi ei niţică stare. În urmă-i plesneşte ei ceva prin minte: „În pădure — cugetă ea — lemne ar avea destule pentru lucru, şi ce-i mai frumos, nu e nici o crâşmă, acolo nu ar avea de unde să mai bea, acolo e de noi!” Deci se puse şi într-o bună dimineaţă începe cam cu binişorul, ştiţi, cum ştiu muierile câteodată:
— Bărbate, dragul meu, ştii tu ce am gândit eu? Dar bărbatul, ca mulţi bărbaţi, îi răspunde scurt şi îndesat:
— Ştiu, dacă mi-i spune!
— Apoi să-ţi spun dară: m-am gândit că de noi ar fi mai bine în pădure, decât la oraş, că vezi tu, aici toată lumea cumpără lemne, şi vezi tu, îs foc de scumpe, apoi nici bani nu prea avem să dăm pe câte toate, cu deosebire de lemne o ducem chiar rău, mai ales tu cu măiestria ta, ai lipsă de lemne foarte multe!
— Bine zici, tu muiere; acolo ar fi de noi, lemne destule pentru lucru, eu aş tot lucra, iar tu ai asculta cum cântă cucul… Şi încă ceva, nu m-ai vedea beat veci pururea vecinică!
Se hotărăsc oamenii noştri şi merg la pădure, îşi fac casă, şi bărbatul începe a lucra. Şi lucră el, mai una, mai alta, până odată zice nevestei:
— Noa, muiere, lucrurile câte le am gata trebuie să le ducem la târg, să le vindem, eu merg deci cu ele la oraş, tu rămâi acasă, să nu ne fure cineva ce avem prin casă.
Şi merge măsariul nostru la târg, şi vinde lucrurile toate pe bani rotunzi, dar vedeţi dumneavoastră cum e banul rotund, se tot duce d-a dura; din mâna măsariului ajunseră unul după altul în mâna unei crâşmăriţe, până rămâne măsariul mort de beat, şi numai cu patru bănuţi în pungă. Astfel merge el acasă. Văzând muierea că bărbatu-său tot el a rămas, de îndreptare nici vorbă, începe a se văieta, că ea nu mai rămâne în pădure, că moare de frică şi de urât.
Auzind măsariul de una ca asta, îi plesneşte ceva prin minte:
— Tu muiere, eu nu ştiu ce-i frica şi urâtul, trebuie deci să merg în lume, doară voi învăţa şi eu ce e frica şi urâtul. Auzi dară, muiere, eu merg, sănătate bună!
La astfel de oameni nu le e grea plecarea; când gândesc, îndată pornesc. Aşa făcu şi Ioaneş, plecă d-acasă ca-ntr-o glumă, ca să nu mai vină în veci, iar muierea îi muri la o săptămână de năcaz.
În calea lui nimereşte Ioaneş într-un oraş şi intră la o crâşmă, că merinde nu-şi pusese, poate că nici nu avuse de unde, ori doară numai ca să fie mai uşor de cale.
— Bună ziua, jupâneasă!
— Sănătate bună! hai de şezi! Şi ian vedeţi dumneavoastră cum mai schimbă oamenii vorba, până într-un târziu măsariul Ioaneş pofteşte mâncare şi beutură tot în ales. Crâşmăreasa, voioasă, că o să se încarce de parale de la Ioaneş, începu a-i aduce tot fripturi şi plăcinte şi vin roşu, de şi un împărat s-ar fi îndestulit. Şi mâncă Ioaneş boiereşte şi după ce se sătură bine, zise crâşmăriţei un bogdaproste! Dar mâncările cele bune şi beuturile cele alese nu se cumpără pe gospodi pomilui2 şi drept aceea nici nu se pot vinde pe bogdaproste; crâşmăriţa cere bani, zicând că de nu-i dă bani, ea îi va lua hainele! Dar Ioaneş nu ştia ce-i frica şi urâtul, el se întoarnă într-un picior în mijlocul casei, fluieră una în bătaie de joc şi zice crâşmăriţei:
— Auzi, leliţă dragă, pe mine nu mă vei dezbrăca în veci, eu sunt Ioaneş măsariul, bani am patru bănuţi, de gândeşti că ţi-s destui pentru mâncare şi beutură, bine, de nu, du-mă la împăratul, eu numai pe el îl cunosc mai mare. Crâşmăriţa-l şi duse înaintea împăratului, pârându-l că a mâncat şi a beut şi acum nu voieşte a plăti.
— De ce nu plăteşti socoata? întrebă împăratul.
— Dar cu ce s-o plătesc? răspunde Ioaneş.
— Cu bani.
— Dar eu nu am decât patru bănuţi şi jupâneasa zice că-i trebuiesc mai mulţi, adică tocmai atâţia câţi nu am eu.
— Apoi cum putuşi tu cere mâncare şi beutură, dacă ai ştiut că nu ai bani?
— Foarte lesne, am fost flămând, domnia ei mi-a dat şi eu am mâncat; mâncând, mi-a venit sete şi domnia ei mi-a dat şi vin de am beut; domnia ei mi-a dat că avea de unde; acum cere ce eu nu-i pot da, căci nu am de unde; domnia ei numai aceea mi-a dat, ce a avut!
— Şi cine eşti tu de vorbeşti aşa? întrebă împăratul.
— Eu sunt Ioaneş măsariul, am plecat de acasă să învăţ ce e frica şi urâtul.
— Şi tu nu ştii ce e frica şi urâtul?
— Nu!
— Foarte bine, dacă vreai să ştii ce e frica şi urâtul, vei merge d-aci cale de două ceasuri; acolo am o cetate, oricâte cătane trimet, toate ni le face, nu ştiu cine, stan de piatră; dacă vei şedea în cetatea aceea, singur, o noapte întreagă, apoi îţi dau ce vei cere.
— Merg, bucuros, înălţate împărate, numai să-mi dai cărţi de joc, mâncare şi beutură, două scaune şi-o masă şi-un drot3.
Toate i le dete împăratul şi merse Ioaneş la cetatea aceea şi intră înlăuntru şi-şi aşeză masa şi scaunele, îşi puse mâncare şi beutură pe masă şi hai la trai bun; tot mânca şi bea şi cânta, şi, ca să nu-l prindă somnul, se juca singur în cărţi. Când colo, cam când încep cocoşii a cânta de miezul nopţii, începu a se auzi un zgomot prost prin podul cetăţii, dar Ioaneş nu se sperie, ci sta fără grijă ca şi când nu s-ar fi auzit nimica, şi striga singur: „mâncă Ioaneş, bea Ioaneş, cântă Ioaneş, nu te teme, Ioaneş!” Dar în pod era o zână; ea era aceea care prefăcuse în piatră toate cătanele împăratului; aceea lăsă mai întâi un picior să cadă din pod jos la Ioaneş. Acesta cum îl văzu, în loc să aibă ceva frică, să se sparie cum am zice, clătină din cap şi zise zâmbind:
— Hm, bine-i, bine, grijeşte numai că ce vei strica tu vei şi plăti, eu nu plătesc pentru nime, că n-am bani!
După aceea slobozi zâna alt picior, Ioaneş iară-i spuse:
— Griji, că tu plăteşti ce strici!
După aceea, îşi slobozi zâna întreg corpul prin pod în jos şi în urmă capul. Ioaneş însă nu pierdu curajul, legă întreg corpul zânei cu drotul primit de la împăratul şi puse apoi zâna pe scaun lângă masă zicând:
— Vezi, aşa o să am cu cine-mi petrece, ce să şed eu singur ca ursul în bârloagă! Apoi o îmbie să mănânce şi să bea cu el; ea însă nu se învoi; atunci Ioaneş îi trase o drăguţă de palmă încât îndată învie, din moartă ce se făcuse. Apoi iar o îmbie Ioaneş la mâncare, dar ea nu primi, ce-i zise să ia cheile de pe părete.
— Eu să iau cheile? răspunse Ioaneş, niciodată! Nu de aceea m-a trimes pe mine împăratul, ca să stric câte ceva pe-aci, ci să grijesc ca nici alţii să nu strice! Văzând zâna că Ioaneş nu o ascultă, luă ea cheile şi zise cătră Ioaneş să o urmeze. Ioaneş nu se îmbie mult şi merse fără frică după zână până în pivniţă. Acolo era o grămadă mare de bani de aramă.
— Ia-ţi, îi zice zâna, ia-ţi câţi vei voi şi te du unde voieşti! Dar el nu voi să ia nici un bănuţ rău, zicând:
— Pe mine nu m-a trimes împăratul să stric, ci să grijesc! Într-altă pivniţă erau numai bani de argint, taleri şi husoşi ca laptele de frumoşi.
— Ia-ţi de aci bani cât chibzuieşti că vei putea duce! zise zâna, dar Ioaneş nu primi nici unul, zicând:
— Pe mine nu m-a trimes împăratul să stric, ci să grijesc p-aici! De-aci intrară în pivniţa a treia: Doamne, ce frumseţe mai era aci! Era să cadă jos Ioaneş când văzu atâta bunătate: aur peste aur, galbini mândri, noi, de parcă la soare te poţi uita oleacă, dar la ei (ba) de loc; apoi adimanturi şi pietrii scumpe şi toate comorile împăraţilor din lume. Ioaneş gândeai că tot cu de-acelea a umblat, aşa se făcu a nu-i păsa de ele.
Iar începu zâna a-l îmbia să-şi ia cât va voi el, dar el nu se atinse de comori, ci grăi cu dispreţ:
— Nu am venit eu aici să stric ceva, ci să grijesc!
Atunci începură a cânta cocoşii de ziuă şi zâna căzu jos moartă, apoi se făcu nevăzută. Ioaneş merse iar în casă, mai bău un pahar de vin şi se culcă cu capul pe masă. În minutul acela s-au despietrificat toate cătanele şi începură a-şi face exerciţiile chiar ca şi în minutul când se pietrificaseră. Şi ele stătuseră pietrificate vreo trei sute de ani unele, altele mai puţin, dar altele şi mai mult.
O cătană, care era strajă la uşa împăratului, a auzit la cetatea cea pustiită un zgomot, ca şi când multe regimente ar face acolo exerciţiu, şi merse la împăratul şi sculându-l, îi zise:
— Înălţate împărate, la cetatea cea părăsită se aude mare zgomot, parcă toate regimentele din lume fac exerciţii, aşa bat tobele, suflă trâmbiţele, ba şi puşcături am auzit.
Împăratul nu voi să creadă, ci-i dete o drăguţă de palmă şi-l împinse pe uşă afară.
Îndată după aceea intră o altă strajă la împăratul şi-i spuse că zgomot mare se aude la cetatea cea părăsită; dar împăratul plăti cu bani mărunţi şi pe acesta ca şi pe cel deîntâi.
După aceea mai veni un păzitor şi spuse împăratului lămurit:
— Înălţate împărate, fă cu mine ce-i vrea, dar eu-ţi spun verde că rău făcuşi că pălmuişi pe ortacii mei; ei de bună seamă au auzit sunet de tobe şi exerciţiu la cetatea cea părăsită, că şi eu l-am auzit şi rog pe înălţatul împărat să vie cu noi, să vadă ce poate să fie!
Împăratul se sculă cam a lene şi destul de mânios, că i-au speriat somnul cu astfel de minciuni, căscă una mare, se scărpină în ceafă, se întinse o dată de-i pârâiră toate oasele, apoi se îmbracă şi merse cu hinteul4 la curtea cea părăsită. Dar soldaţii, adecă cătanele din cetatea cea părăsită nu voiră a-l primi, căci ei se mântuiau cu aceea:
— Avem noi împărat aici în cetate, acum doarme, dar îndată o să se scoale! Numai cu mare greutate putu împăratul străbate până în cetate. Acolo află pe Ioaneş măsariul dormind cu capul pe masă, de obosit ce era după munca de noapte.
Se minună însă tare împăratul când văzu cătane ce fuseră pietrificate înainte cu trei sute de ani, acum făcând exerciţiul. Şi dacă se sculă Ioaneş măsariul, merse împăratul şi-i lăudă vitejia şi curajul, îmbiindu-l cu fata şi cu jumătate din împărăţie. Dar Ioaneş nu primi nimic zicând, că el nu se va însura, ba nici nu va sta locului, ci va tot umbla în lume, până va afla ce-i frica şi urâtul.
Şi s-a luat Ioaneş la drum şi du-te, du-te, până ieşi afară din lumea albă şi ajunse în pădurea cea mare din lumea neagră. În pădure încă nu se opri, ci o luă de-a lungul şi toată o călcă până ajunse la o căsuţă, apoi intră-nlăuntru şi se puse la foc. Nu aşteptă însă mult înlăuntru şi i se ivi un bivol mic, care cu cât se apropia de el, se tot mărea şi ţipa atât de urât încât era să asurzească bietul Ioaneş; de bivolul acesta s-a spăriat şi-a tulit-o la fugă văietându-se: „Vai de mine, mor de frică şi de urât!” Dar bivolul acela era dracul, care-l alunga dindărăpt, lovindu-l cu o lopată în dos.
Bietul Ioaneş a fugit până la curtea împăratului; i-a luat apoi fata şi a căpătat jumătate din împărăţie, şi după moartea împăratului rămase împărat după cum e data. De multe ori-l întrebă împărăteasa de ce nu a luat-o numaidecât, după ce a făcut vitejia aceea, în cetatea cea părăsită, dar el totdeauna îi zicea:
— De nu mă lovea dracul cu lopata în dos şi azi eram neînsurat!
Şi de atunci a rămas zicala: „Va tot umbla şi cela de colo până colo şi numai o dată l-a lovi dracul cu lopata-n dos, apoi grija mea-i de nu se va însura!” Şi mă suii pe-o şea şi v-o spusei aşa; şeaua poate fu cam ruginoasă, dar şi povestea mea cam mincinoasă!
Poveste auzită şi scrisă în Bouţariul inferior.
- măsar = (masă + ar) dulgher, tâmplar. ↩︎
- gospodi pomiluj (slavonă) = Doamne, miluiește. ↩︎
- drot = sârmă, fir metalic. ↩︎
- hinteu = trăsură, caleașcă (închisă). ↩︎