Multe s-au mai întâmplat în lumea asta mare, şi câteodată auzim povestindu-ni-se câte o întâmplare de ne vine mai a n-o crede. Şi totuşi trebuie să credem multe din cele ce auzim; cel puţin eu unul mai bucuros cred toate, decât să merg să caut de sunt adevărate sau nu. Aşa se zice, că a fost odată o femeie atât de frumoasă, cât ar fi crezut omul că nu poate să fie în lume alta mai frumoasă ca ea, de întrecut nici poveste. Şi era foarte încrezută în frumuseţa sa. Şi cum nu, mă rog, când faţa ei era mai albă decât neaua şi totuşi bătea în roşu, ochii mai negri decât murele cele coapte, dar aruncau scântei, părul ei, Doamne sfinte! cu ce l-aş asemăna oare? Era ca un caier de mătase neagră, sclipea de negru, şi cădea peste umeri în jos făcând sute de mii de inele, unele mai mari, altele mai mici; guriţa ei gândeai că-i ceraşă pocnită în două, grumazii ei, mânile ei, picioarele şi tot trupul ei era atât de frumos, cât rar om se poate lăuda a fi văzut cândva o aşa frumseţe. Ea ştia bine că lumea se miră de frumseţea ei, chiar de aceea era atât de făloasă, cât în toată dimineaţa ieşea afară, când răsărea soarele şi întreba:

Soare luminat,
Spune-mi tu curat
Şi adevărat:
Văzut-ai ori ba
În umblarea ta
Faţă ca a mea?
Faţă de muiere
Cu-atâta plăcere?
Faţă de nevastă
Atât de frumoasă?

Soarele, soare, dar tot sta puţin în loc şi se uita la ea, apoi gândindu-se puţin, îi răspundea: „Multă lume am umblat, multe muieri frumoase am văzut, dar pe tine nime nu te-ntrece, decât fiica ta”.

Aşa întrebă muierea în mai multe dimineţi pe soare, şi soarele tot aşa-i răspunse în mai multe rânduri, din care pricină, încetul cu încetul, s-a stins toată dragostea mamei, ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. Se gândea zi şi noapte cum s-o poată prăpădi. Nu-i tignea somnul, nu mâncarea şi beutura, nu-i mai plăcea nimic, ar fi dorit cu orice preţ să nu mai aibă fată, ori dacă o are, să nu o aibă atât de frumoasă. Într-o noapte avuse fierbinţeli mari, dureri de cap şi bătaie de inimă. De abia aştepta să se facă ziuă. Nici nu se zărise bine de ziuă şi chemă pe servitorul şi îi zise:

— Toadere, vezi de du fata asta undeva şi să nu mi-o mai aduci în casă; inima din ea şi degetul cel mic să mi le aduci, mai mult nu, pricepi?

— Pricep, stăpână.

Şi a mers sluga cu fata până a dat de-o pădure mare-mare, acolo i-a spus fetei ce poruncă are de la stăpână-sa. Atunci fata a început a plânge şi a se ruga:

— Fii bun, nu-mi lua viaţa, că nu sunt eu vina, dacă Dumnezeu m-a făcut mai frumoasă decât pe mama mea; te las să-mi tai degetul cel mic, dar inima nu mi-o scoate din piept, ci scoate-o pe a căţăluşului ce ne urmează şi ducând-o mamei, zi că-i a mea, că eu casa nu i-o voi mai călca.

Sluga se arătă cu mult mai omenos decât mama, omorî căţeluşul, îi scoase inima, tăie degetul cel mic al fetei şi se duse la stăpână-sa acasă.

Fetiţa socotea că tot mai bine să rămână în pădure, chiar să o mănânce şi fiarele, decât să moară omorâtă de mână omenească. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-şi face voie bună, ca să-i treacă urâtul, şi tot cântând merse înainte prin cel codru întunecat. Deodată se opreşte. Vede înaintea ei nişte curţi mai frumoase decât cele împărăteşti. „Oare ale cui să fie? Curţi aşa frumoase în mijlocul codrilor! Fie ale cui vor fi, îşi zice fata în sine — eu merg înlăuntru, că ştiu că nu m-or mânca domnii aceia din curţi”. Şi intră fata înlăuntru, se uită prin toate chiliile, dară nu zări pe nimeni. În urmă, văzând că în curţi nu e nimenea, băgând de seamă că pustii încă nu sunt curţile acelea, crezu a face bine dacă le va curăţi cum ştie ea, că poate o fi murit găzdoaia curţilor şi bărbaţii nu ştiu orândui lucrurile femeieşti. Şi aduse copila apă, udă, mătură prin case, şterse scaunele şi mesele de praf, apoi se vârî după cuptor, să n-o afle gazdele.

Nu aşteptă mult după cuptor şi veniră înlăuntru zmeii, căci curţile erau ale lor. Doamne, ce se bucurară când îşi văzură chiliile orânduite frumos, de gândeai că aşteaptă peţitori. Şi începură a se întreba că oare cine să fi făcut cu ei binele acela, până au sosit de la vânat. Iar unul din ei zise că aceea nu poate să fie decât ori mama lor, ori sora lor. Şi căutând-o, o aflară şi o numiră sora lor.

A doua zi iar ieşi femeia cea fudulă în calea soarelui, şi-l întrebă dacă este cineva în lume mai frumoasă decât ea. Soarele nu mai stătu de vorbă cu ea, ci fugând în drumul său îi răspunse:

„Fost-ai, mândră, când ai fost,
Şi-ai rămas un lucru prost.

Tu ai fost cea mai mândră femeie, dar acum eşti cea mai urâtă. Ai gândit să-ţi prăpădeşti fata şi apoi nimenea nu te va întrece cu frumseţa, dar te amăgişi amar, femeie becisnică ce eşti tu, că ea tot trăieşte şi e cu mult mai frumoasă decât tine, ea e acum chiar la curţile zmeilor”.

A doua zi dimineaţa se luă femeia cea fudulă la drum, du-te, până ajunse la curţile zmeilor. Acolo se puse sub poartă şi începu a se văieta, a plânge şi a suspina.

— Fii bună copila mea, lasă-mă înlăuntru, că de nu, tot mor de dorul tău. Vai, draga mamii cea mai scumpă, unde eşti tu acuma? Hai să te mai văd odată, lasă-mă înlăuntru să-mi stâmpăr sufletul!

Dar fata se făcea că nici n-o aude.

— Dar fii bună, fata mea, nu mă lăsa aci sub poarta ta, ci lasă-mă înlăuntru, ori dacă nu, deschide poarta puţintel, ca barem odată să te mai văd, apoi nu-mi pasă şi de voi muri.

Şi fata crepă puţin poarta, iară mamă-sa se repezi ca o zmeoaică şi îndesă fetii degetul în gură, încât îndată căzu jos moartă, şi apoi mumă-sa se depărtă cătră casă.

Când veniră zmeii acasă de la vânătoare, o aflară moartă şi mult timp o plânseră şi o jeliră, ca pe o soră a lor, în urmă-i făcură un coşciug de aur şi-o aşezară într-un vârf de paltin, ca să o legene vântul şi să o vază pământenii, şi să se mire de inima cea îndrăcită a mamei sale. Şi toată ziua o legănau vânturile ca şi pe frunzele paltinului, şi lumea o vedea şi lumea se minuna zicând că o fată aşa frumoasă nici soarele doară n-a văzut; alţii iarăşi îşi făceau cruce şi ziceau: „fereşte, Doamne, de mintea slabă; mamonul a pus pe mama aceea să-şi omoare copila, şi apoi ce copilă? Vai minte femeiască, oare când ţi-i veni în ori¹?”

În altă zi iar ieşi femeia cea sumeaţă, ucigaşa copilului său, în calea soarelui şi-l întrebă:

Soare luminat,
Spune-mi tu curat
Şi adevărat,
Văzut-ai ori ba,
În cărarea ta,
O faţă frumoasă
Şi de drăgăstoasă,
Faţă ca a mea?

Iar soarele zise: „Piei dinaintea mea, nebună, piei blăstămată netrebnică şi prăpădita lumei, multe nebune şi prăpădite am văzut în lume, dar soaţă ţie nu ţi-aş găsi, să umblu şi noaptea, nu numai ziua, după a firea mea. Netrebnica netrebnicilor, să-şi omoare ea fiica, căci se făcuse mai frumoasă ca dânsa! Dar nu ştiai tu, hăbăucă, că Dumnezeu a vrut să fie tinerii mai frumoşi decât bătrânii, iar bătrânii să fie mai cu minte decât tinerii. Tu neghioabă însă, voişi a răsturna chiar şi voia lui Dumnezeu sfântul, care te-a şi bate pentru faptele tale!”

Mergând vestea în toate părţile de astă întâmplare, auzi şi feciorul împăratului, care şi grăbi cătră acel loc şi se rugă de zmei să-l lase să o coboare jos de acolo. După multă rugare, se învoiră zmeii, şi feciorul împăratului scoborî fata din paltin şi se jucă cu ea moartă ca şi când ar fi fost vie. Din întâmplare, Dumnezeu ştie cum, o a lovit după cap, şi îndată i-a sărit un măr din grumaz şi a înviat fata. Vă puteţi închipui bucuria zmeilor şi a feciorului de împărat; toţi o sărutau de toate părţile. Apoi o luă feciorul de împărat şi-o duse la el acasă, în palatul împărătesc, unde s-a şi cununat cu ea şi-a făcut o nuntă mare, cum numai împăraţii ştiu face, şi, de n-au murit, şi astăzi trăiesc. Lumea zice că mumă-sa a nebunit de supărare când a auzit că fata ei s-a făcut împărăteasă. Eu însă zic că a fost răsplata lui Dumnezeu pentru inima cea rea a mamei.

Auzită şi scrisă în Bouţari lângă Poarta de fier, dincolo de muntele Marmore.

---

1. a-și veni în ori = a se reculege, a reveni la starea obișnuită, a-și veni în fire. ↩︎