Un om mergea la târg, vezi cum merg oamenii cu doi boi, ca să-i vânză. Cum mergea-n urma lui Surilă şi Bourean cu bâta-n mână, cu traista-n spate şi cu gândul la bănişorii ce o să-i capete pentru boi, îl ajunge-un alt om, care însă nu mâna nimic la târg, dar avea o bâtă chiar mai mare decât a celui cu boii.
— Bun ajunsul, vere!
— Bună să-ţi fie inima!
— De mult tot dau să te-ajung, că spunându-ţi cea dreaptă, nu mi-e- ndemână a merge singur fără pic de vorbă ca un mut, apoi târgarii vor fi- ndărăpt tare, că nu văzui suflet de om afară de domnia-ta.
— D-apoi ce mai ştii, poate să fi trecut unii chiar de astă-noapte; dacă suntem în lături de la drumul ţării, nu mai auzim nici nu mai vedem toate celea.
Apoi începură a vorbi, unul una, altul alta, până odată zise cel numai cu bâta:
— Mă vere, te-o fi durând umărul de traista cu merinde şi de desaga cu fân, mai dă-mi-le să le duc şi eu, că şi aşa nu am nimic de dus.
— Ba că nu te osteni pentru mine; drept că-s cam grele, dar s-or uşura ele, că mai încolo vom poposi şi noi şi boii.
Mai o vorbă, mai alta, unul ca să-i ajute, celălalt ca să nu se ostenească, până-n urma urmelor zice omul cel cu boii şi cu traista:
— Apoi dară mai du-le şi dumneata vere, şi unde vom poposi vei mânca şi dumneata cu mine, că şi aşa văd că n-ai traistă.
Când stau să poposească de prânz, zice omul cel cu boii cătră cel cu bâta, care acuma avea şi traista.
— Scoate, vere, din traista aceea ceva, să vedem, ce mi-a pus boreasa1 de merinde. Cela însă tace.
— Adu traista-ncoace sa prânzim!
Dar cela-i răspunde:
— Scot eu bucuros merindea din traistă, şi-ţi dau şi ţie de mă laşi să-ţi scot un ochi.
— Dar du-te, doamne iartă-mă, că acum era să zic — du-te să nu te spurc; nu ţi-e ruşine a vorbi comedii de acelea? Adu traista!
— Adecă pe calea asta chiar nu-i mânca, precum văd eu; de altcum ţie poate că nici nu ţi-e foame.
— Ştii ce? du-te-n păcate cu glumele tale şi adă traista să scot merindea, că şi ţie-ţi dau nu mă ţinea atâta, să mâncăm ce-om mânca şi să ne vedem de cale.
— Eu o să mânc, bine zici tu, dar ţie nu-ţi dau să văd că te chiar stropşeşte, de nu mă laşi să-ţi scot un ochi.
Şi golanul naibei scoate din traistă ceva-nvăluit într-o merindare albă ca ometul şi pe la capete cu vrâste roşii şi vinete de arnici2.
— Dar nu te temi de Dumnezeu a vorbi d-acelea, au ţie ţi-a pus mama mea merindea? Ori adusu-o-ai de la tine de-acasă? Dar chiar a ta să fie, putere-ai tu lăsa pe cineva flămând, fără a-i da o bucătură până-i vei scoate un ochi?
Dar golanul naibei, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri şi zise râzând:
— Dacă vreai — bine; dacă nu — rabdă!
Ştiut lucru este că foamea-i mare doamnă, nu o poţi alunga cu minciuna, nici cu nădejdea, că atunci sau atunci vei mânca şi nici cu aducerea aminte, că atunci sau atunci ai mâncat, fără de vrei a o alunga trebuie să mânci îndată; apoi văzând pe altul mâncând parcă mai tare flămânzeşti şi din ce erai flămând. Aşa era şi omul nostru. „Flămând e rău, dar fără un ochi încă nu e bine; de nu-mi dă să mânc, cine ştie ajunge-ne cineva să-mi facă dreptate, ori ba, dar eu pot foarte bine să slăbesc de foame, încât să cad jos şi-n urmă hoţul mă lasă-n drum şi merge cu merinde şi cu boi cu tot; oare să-l cerc, doară nu va fi el chiar al zmăului?!” Apoi zice golanului:
— Şi zău tu nu glumeşti?
— Dar glumeşte ruşinea, vezi tu că eu mănânc; de vreai să mânci şi tu, hai, nu te gândi toată ziua, lasă-mă să-ţi scot un ochi şi capeţi de prânz.
— Apoi hai de, mai văzut-am eu oameni numai cu câte-un ochi şi trăiesc ca şi alţii cu doi, să văd ce a mai fi din omenia ta!
Şi golanul îi scoate frumuşel un ochi, apoi îi dă de prânz şi încă cu subţirele.
Târgul era foarte departe, cale de-o zi şi jumătate. Mai merg oamenii noştri cât merg până colea cătră amiezi, atunci mai lăsară boii să pască pe- un şanţ şi ei se pun la umbra unui pom, că era căldură mare şi năbuşală cumplită. Omul cel c-un ochi zice golanului cu traista, să scoată din ea să mânce şi acela şi scoate, ce-i drept, dar nu dă ăstuia nici un miez baremi.
— Dar dă-mi şi mie, ce-ndopi numai singur, că parcă a mea era traista şi merindea — zice omul cel c-un ochi. Dar golanul îi răspunde bătându-şi joc de el:
— Bucuros, ci mai aşteaptă, că numai înainte mâncaşi, apoi pe tine toată mâncarea te costă un ochi, mai ieftină nu ţi-o pot vinde şi ochi nu mai ai decât unul!
— Ba mai du-te şi dracului, tu n-ai frică de Dumnezeu, n-ai ruşine de lume, ce om eşti tu?
— Cum mă vezi; acum ştiu, că nu-i mânca, că-ţi pare rău după ochi, ci veni-va vremea, de tu vei zice să ţi-l scot, numai să-ţi dau o coajă de pâne.
Atâta le-a fost toată vorba. Bietul om se căia că a dat traista din spate, se căia că a prins vorbă cu coldanul3 acel mişel, ba blăstăma în gândul său şi ceasul în care plecase din casă, dar erau toate prea târziu; apoi gândeai că-i făcătură, nici pe drum nu mai umblau oameni ca altădată, drept că şi era vremea fânului şi astfel bunul om trebuia, vrând, nevrând să meargă-n ortăcie cu golanul, care nici nu voia altcum a se lăsa de el, după ce se legase ca scaiul de oaie. Aşa pate omul câteodată în lumea asta, dacă-i scoate Dumnezeu în cale pe omul dracului!
— Vai, bată-te Dumnezeu, holă4 spurcată şi latină rea; pentru merindea mea vreai tu să mă laşi orb de tot, nu-i destul că mi-ai scos astă dimineaţă un ochi, mai vreai să mi-l scoţi şi pe cesta ce bietul mai am?! nu te temi că te va prăbuşi Dumnezeu într-o clipită?
— De vrei, vrei, de nu, nu te silesc. Dar foamea-i poamă rea; nu mai putea bietul om de foame; îi corăiau maţele de gândeai că n-a mâncat d-o săptămână; săracul, foalele lui, acela de bună seamă va fi gândit atunci că i s-a spânzurat gura. Zice deci sărăntocului:
— Tot atâta mi-e, scoate-mi şi celălalt ochi, numai dă-mi să mai mănânc odată cum se cade, apoi nu-mi pasă, mă şi omoară cu o cale.
Şi sărăntocul dracului nu glumi, îndată-i scoase şi celălalt ochi, apoi îi dete puţină merinde şi-l lăsă să o mănânce, după ce-l duse sub o cruce mare, ce era lângă drum.
Hoţul de golan merse apoi cu boii şi cu merindea omului încătrău îl trase firea lui cea blăstămată; iar bietul orb sta răzimat de cruce şi se gândea-n capul său: Doamne, Dumnezeu meu, prin multe trebuie să mai treacă omul trăind în lumea asta blăstămată; cu multe feluri de oameni trebuie să se întâlnească, multe trebuie să mai pătimească. Astă-dimineaţă eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea şi de la fraţii mei, eram avut, şi mai că nici de tine nu mă gândeam tare, fără din obicei, îmi făcui sfânta cruce; bag seamă pentru păcatele mele-mi scoseşi în cale pe Doamne apără, care-mi mâncă merindea, îmi scoase ochii şi mă puse unde sunt, după ce se depărtă cu boii mei.
Într-acestea parcă auzi ceva vâjâind în aer şi i se păru ca şi când s-ar fi lăsat ceva pe cruce. Era noaptea târziu, cel puţin lui aşa i se părea, deoarece nu vedea chiar nimic — neavând ochi — apoi nici nu-l mai ardea soarele de mult, semn că de mult sfinţise, simţea deci bine răcoreala, dar cerul cel senin nu-l vedea. Deodată aude un glas de pe cruce:
— Dar unde aţi mai fost, fraţilor, de când nu ne-am mai văzut şi ce-aţi auzit prin cea lume mare?
Atunci un alt glas răspunde: „Am umblat, fraţilor, cătră răsărit şi-am ascultat pe-un sihastru cetind într-o carte: „de-ar şti orbii cum nu ştiu, să se spele cu roua, care cade din cer, îndată ar vedea”, dar voi pe unde-aţi umblat şi ce-aţi auzit?”
Atunci alt glas răspundea: „Eu am fost cătră ameazăzi şi o zână din mare cânta că-n cutare sat este un popă şi popa acela are o fată atât de frumoasă, cum nu mai este alta-n lume, dar e bolnavă de-o grămadă de vreme, încât nici înturna de pe-o lăture pe alta nu se poate, de nu vor înturna-o alţii cu lepedeul şi din boala aceea grea cu greu s-a vindeca, căci a scăpat la Sfintele Paşti o sfărimitură de pască jos şi aceea a apucat-o o broască şi s-a ascuns cu ea sub pristol5. Dar un om totuşi o poate vindeca, acela adecă, care va scoate broasca de sub pristol, va crepa-o-n două şi va scoate sfărimitură de pască din ea şi dând-o fetei să o mănânce, aceea va fi sănătoasă; dar tu frate unde-ai fost şi ce-ai văzut pe unde-ai umblat?”
Al treilea glas răspunde: „Eu am fost cătră apus şi o babă meşteră o auzii povestindu-i altei babe că-n cutare sat, înainte cu şapte ani, era numai o fântână, dar era atâta apă-n ea, încât se sătura satul întreg cu toate dobitoacele şi oamenii şi mai curgea din fântână de se făcea părău mare. Acuşi şapte ani a fătat iapa popii un mânz, dar mânzul e şolomănar6 şi cum s-o ivit el pe lume, în satul unde s-a ivit şi unde trăieşte au secat de tot izvoarele. De-atunci în zadar mai cearcă bieţii oameni din satul acela şi mai fac la fântâni, mai la fiecare casă e fântână, dar numai atâta ţine apa-n ele — cât ţin şi ploile, cum dă ceva şi secetă, îndată seacă toate izvoarele. Bieţii oameni stau să pustiască satul din lipsa apei şi n-or avea apă-n fântână, până nu s-ar afla cineva, care să se suie pe cal şi cât va sta popa într-o duminecă-n biserică, atâta să tot încungiure, în fuga cea mai mare, satul cu el; când vor trage clopotele de ieşit din biserică calul va fi tot plin de spume şi va cădea jos ca mort, dar nu va muri, numai cât îi va ieşi puterea cea năzdrăvană de solomonar şi de loc vor începe izvoarele a slobozi apă-n fântâni”.
După ce se gătară şi vorbele acestea, iar i se păru orbului c-aude ceva vâjâind în aer şi zbrr! cele trei pasări năzdrăvane, cari fură pe cruce, şi cari vorbiră precum v-am spus, îşi luară zborul în trei părţi, iar bietul orb tresări de sub cruce ca şi când l-ar fi trezit cineva din somn, când visa mai dulce.
După aceea-ncepură a-i veni-n minte una câte una vorbele păsărilor măiestre şi-ncepu a vrăji cu mânile pe jos pe iarbă, ca să i se ude de rouă şi să dea cu ea la ochi. Cum dete cu rouă pe la ochi întâia oară începu a vedea ca printr-o sită deasă, dacă se mai spăla a doua şi a treia oară, văzu tot mai bine şi mai bine, până-n urmă văzu cum se cade. Atunci căzu bietul om cu faţa la pământ şi nu ştia ce să crează: minunea că din orb s-a făcut cu ochi sănătoşi, ori că doară visează. După ce se convinse că nu e vis, începu a plânge de bucurie şi-a zice mulţămind lui Dumnezeu: „Mulţam Doamne, mulţam Doamne, acum văd că mare este puterea ta!”
După aceea merse încătrău îşi chibzuia el că e satul cel cu fata popii cea bolnavă şi fântânile seci. Ajunse, când intrau oamenii-n biserică. Intră la popa, întrebă de servitori, că unde e calul popii cel scump şi după ce-l scoase din grajd se pune pe el şi hi! cât făcu preotul slujbă-n biserică, el tot înconjură satul în fuga mare, călare pe cal şi când clopoţau de ieşit din biserică, calul era tot alb de spume, gândeai că-i săpunit cu săpunele, aşa era de asudat, atunci se lăsă jos ca mort. Nu muri însă, numai îşi pierdu puterea cea năzdrăvană şi izvoarele numaidecât începură a slobozi apă.
Acum merge omul la biserică, de unde chiar atunci ieşeau oamenii. Intră la preotul în altar şi-i zise:
— Sfinţia-ta, să fii cu iertăciune, să cutez a te opri chiar când voieşti a ieşi din biserică, ci auzii, că ai o fată bolnavă şi deci venii, ca să-i căutăm leacul, chiar aci sub pristol, că e păcat de moarte să chinuie biata fetiţă atâta.
Preotul fireşte că se-nvoieşte prea bucuros şi numaidecât scot de sub pristol o trăsnită de broască, mare râioasă, o taie în două şi află-n ea sfărâmătura de pască. O iau şi cum o duc fetei, nici să-i iai durerea cu mâna, nu s-ar fi putut însănătoşa mai curând. Dar minunea era şi mai mare! Când merseră oamenii de-acasă la sfânta biserică, era mare lipsă de apă, în tot satul nu era apă mai în nici o fântână, decât numai mocirlă rea şi puturoasă şi şi de-aceea numai puţină pe fundul fântânilor; cât timp au stătut în beserică nu a ploat, preotul încă nu a făcut în aceea duminică rugăciuni de ploaie, şi totuşi, când ieşeau oamenii din biserică, apa numai cât nu da afară din fântâni. Mare minune era asta! Se pun oamenii a se sfătui ce poate fi?
Atunci un bătrân mai înţelept zise:
— Dragii mei vecini şi prieteni, eu cred că omul acel strein, care a vindecat tot acum pe coconiţa domnului părinte, acela a adus ceva leac şi pentru izvoare; şi dacă va cunoaşte, că el ni-a făcut binele, haidaţi să-i dăm fiecare câte-o holdă de arătură lucrată gata şi câte-o vituţă, să-l facem bogat şi să nu mai meargă de la noi, că foarte mare bine ne-a făcut astăzi. Toţi oamenii se-nvoiesc după sfatul bătrânului şi şi merg câţiva la părintele unde omul se ospăta cu toţi căsenii popii de bucurie, că li s-a-nsănătoşat fata şi-ntreabă pe omul strein:
— Dumneata ai făcut bunătatea asta cu noi? Iar el le răspunse ca la nişte oameni cinstiţi:
— Dragii mei, nu eu, ci bunul Dumnezeu s-a milostivit şi m-a trimis la voi, să alung şolomănarul de pe izvoarele fântânilor voastre, daţi deci laudă lui Dumnezeu, care şi-a adus aminte şi de voi. Dar oamenii bine văzură că el le făcu binele, după cum zicea şi el, cu ajutorul lui Dumnezeu, deci se hotărâră numaidecât, după cum îi sfătuise bătrânul şi-i deteră fiecare câte-o holdă de arătură lucrată şi sămănată, numai s-o secere, alţii-i deteră fânaţe destule şi din vite, fiecare ce se-ndură: unul o vacă, altul un june, altul o iapă, al patrulea două-trei oi, astfel încât în câteva ceasuri se făcu omul cel mai bogat în tot satul. Popa-i dete fata de muiere şi astfel se făcu om avut şi fericit şi mulţămea lui Dumnezeu pentru binele de care l-a-nvrednicit. Apoi şi trimite oameni în satul lui, să poftească pe mumă-sa şi pe fraţii mai mititei să vină spre a petrece cu el împreună în bogăţie, unde el le va fi sprijinul şi ajutorul, după cum le fusese şi-n satul lui. După ce-şi văzu şi mama şi fraţii aci, câte cu ceva ce mai adusese şi ei, se credea omul cel mai fericit în sat şi mulţămea lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru binele cu care l-a-nvrednicit. Petrecu el mai multă vreme-n fericire, când odată se-nfiorează de ce vede:
Potcaşul cel hoţ, care-l orbise, îi mâncase merindea şi-i furase boii, prăpăditul de sărăntoc vine la el şi ştiţi cu ce vorbe? Iată! Cum ce intră-n casă zice:
— Vere, acum eşti avut şi fericit numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca şi tu să-mi faci mie asemenea.
Un alt om cum ce vedea pe hoţul, l-ar fi dat pe mâna judecătorilor să-l pedepsească, dar omul nostru nu făcu aşa, el îl îmbie să şadă, ba-l şi omeni cu mâncare şi beutură. După ce-l ospătă, cum se cade, apoi zise golanului:
— Pentru Dumnezeu, ce vorbeşti? au nu ştii tu că eu şi până a nu ne cunoaşte aveam ce mânca şi ce mâna la târg; nu ştii, că tu m-ai înşelat de ţi-am dat traista cu merindea numai că voiai să-mi ajuţi, că aşa ziceai tu, şi căci vedeam că tu n-ai o îmbucătură de merinde; ai uitat cum mi-ai scos ochii pentru merindea mea şi-n urmă m-ai părăsit să mă prăpădesc, după ce-mi luaşi şi boii; cum şi cutezi a mai veni la mine? Piei-mi din nainte!
— Nu-mi pasă, zice golanul, hai şi tu colo în vârful dealului la cruce şi-mi scoate ochii, apoi suntem împăcaţi.
Dar omul cel de omenie zise:
— Vere, nu ţi-aş scoate ochii, mai bine ţi-aş da jumătate din averea mea, că eu ştiu cât e de rău orb; nu, eu niciodată nu m-oi încumeta a ţi-i scoate.
Potcaşul însă nu se-ndestuleşte, merge la judecătorie, mituieşte pe judecător din banii boilor celor furaţi şi pofteşte pe omul cel de omenie la lege. Judecătorul i-ascultă, nevoiaşul sta să-i scoată ochii-n deal la cruce, omul de omenie nu se-nvoia şi-n fine judecătorul, ca să fie pace, porunci unui ţigan blăstămat să meargă cu el la crucea din deal şi de va cere şi- acolo, să-i scoată ochii, atunci să-i scoată şi să-l lase lângă cruce. Aşa se întâmplă. Pe la cina cea bună ţiganul scoase ochii blăstămatului de golan, la pofta şi după dorinţa lui, apoi îl lăsă singur sub cruce, vedeţi dumneavoastră, trăgând nevoiaşul nădejde, că peste noapte şi-a recăpăta ochii şi cu ei dimpreună daruri minunate şi averi mari.
Ce era însă să se întâmple? Cam pe la miezul nopţii auzi şi el ceva vâjeitură-n vânt şi-i se păru, că ceva s-a lăsat şi s-a aşezat pe cruce. Tot vine câte-o mătăhuie7, una după alta, vreme de-o jumătate de ceas şi se tot aşează pe cruce, de se clătina crucea cu ele. Erau vulturii năzdrăvani, mai morţi de foame. Nevoiaşul de orb nu-i vedea, ci-i auzea bine, când se slobozeau pe cruce şi când începură a vorbi cu glas omenesc. Unul zicea: „Fraţilor, care pe unde-aţi umblat, de când ne-am despărţit şi ce-aţi văzut şi auzit, spuneţi- vă fiecare păţăniile, că şi eu apoi vă spun ale mele”. Atunci alt glas se auzi răspunzându-i: „Bucuros, frate, dar mi se pare, că pe aci pe aproape este un om păcătos şi viclean, care ne spionează, haideţi să ne mântuim de el, apoi ne mai putem sfătui. La vorbele acestea, nici din puşcă nu iese glonţul mai repede decum se repeziră vulturii asupra golanului de jos şi-l sfâşiară cât ai bate-n pălmi şi-ntr-o minută-l şi mâncară, de nu rămase nimic din el.
Aşa păţea pe acelea vremi toţi cari umblau cu nedreptatea, cu hoţia şi cu viclenia, iar oamenii de omenie — precum văzurăm.
Ce s-or mai fi-nţeles vulturii după aceea, nimeni nu ne mai poate spune, că nimeni nu mai trăieşte de pe acelea vremi.
Omul nostru însă, care a umblat numai cu dreptatea, s-a-mbogăţit, precum l-am văzut şi cu soţia aceea frumoasă i-a dat Dumnezeu feciori şi fete, de n-a murit şi azi trăieşte fericit.
Auzită şi scrisă în Zlatna.
- boreasa = femeie măritată; nevastă. ↩︎
- arnici = fir de bumbac răsucit și colorat, întrebuințat la cusutul înfloriturilor pe cămăși, pe ștergare etc. ↩︎
- coldan = calic, haimana. ↩︎
- holă = javră, jigodie, potaie. ↩︎
- pristol = masă din mijlocul altarului, pe care se țin obiectele necesare oficierii liturghiei. ↩︎
- solomonar = vrăjitor, înțelept sau magician, după credințele populare, cu puteri supranaturale, care poate provoca sau împiedica diverse fenomene naturale. ↩︎
- mătăhuie = matahală, namilă. ↩︎