În vremurile cele bătrâne, când umblau ursitoarele-n lume printre oameni şi le urseau soarta pe viaţa-ntreagă, de la leagăn şi până la mormânt, în acele vremi a avut loc întâmplarea ce voiesc a vi-o povesti; fiţi deci cu luare-aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei şi balauri, nici cu împăraţi şi cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguţă de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la şchiopul din Sâncel, colo lângă Blaj, în Ardeal.
Zice că o dată, cam de mult de bună seamă, pe când nu erau pe la noi căi ferate, mergea un boier mare acasă pe jos, cine ştie de unde. Destul că-l prinde pe boier ploaia şi se face tină până în glezne, de abia mai putea păşi. Ba dă Dumnezeu de vine şi drăguţa de noapte şi el tot nu mai soseşte acasă, ba nici de sat nu se apropia. Colo pe la cina cea bună nimereşte însă într-un sat. Acum începuse a răsufla mai uşor văzându-se-n sat şi începu a bate pe la uşile oamenilor să-l lase de mas. Dar gândeai că-i făcătură: unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase, al treilea avea bolnavi în casă, la al patrulea plângeau copiii, al cincilea avea chiar mort şi nimeni nu voieşte a lăsa pe boier de mas. Tot bătând la uşi şi la fereşti şi, lătrat de cei câni, părândă satul întreg; numai o căsuţă se mai vedea în capul satului, la care să nu-şi fi cercat norocul. Merse şi acolo până la fereastră, de unde văzu licărind o rază slabă în vatra focului şi-un bărbat stând lângă foc, iar lângă pat o muiere bătrână. După ce se uită oleacă pe fereastră strigă:
— Dormi, bade?
— Ba nu, dar de ce?
— Să faci bine să mă laşi de mas, că plouă de cură afară şi bate vânt şi e-ntunerec de nu-ţi vezi nuna, încât nu-i modru1 să mai pot merge până se lumină de ziuă şi câtu-i satul de mare m-am rugat la toţi oamenii să mă lase de mas, dar nici unul n-a voit: fii bun lasă-mă dumneata.
— Bucuros te-am lăsa, îi zise stăpânul casei, dar vezi că muierea mi se trudeşte cu durerile naşterii, moaşa e acolo, de-aseară de pe la vecerne se tot trudeşte şi nu poate să nască, ni-i oare cumva să lăsăm om străin în casă chiar când avem o astfel de întâmplare.
— Da fie, nu mă alunga de la casă-n cap de noapte, că, zău, mi-i groază să ies afară şi nici la un om nu văzui lumină; stau într-un unghiu oriunde, fie batăr şi în tindă.
Atunci moaşa ţipă de bucurie: Mulţam Doamne! şi muierea din pat oftează o dată şi-ncetează de a mai geme. Toate se schimbară spre bucurie.
Născuse muierea un fecioraş frumos şi sănătos de pare că să te tot uiţi la el. Peste o jumătate de ceas lumina se stinse; căsenii, obosiţi fiind de priveghere, toţi se aşează care pe unde pot şi adorm ca duşi din lume. Boierul fu culcat pe o laviţă la fundul casei sub fereastră. Cântatul cocoşului de miezul nopţii nu-l auzise nimeni din căseni, afară de boierul, care singur nu dormea-n toată casa. Când încetă cocoşul cu cântatul, vin ursitoarele la fereastră şi încep a ursi. Una zice: „Prin multe necazuri va trece acest copil, dar bine va ajunge cu vremea”; alta zice: „Voinic şi frumos se va face şi foarte cuminte, dar şi norocul i se arată”; a treia ursitoare zice: „Şi va moşteni toată averea boierului, ce azi e în casa aceasta”.
După vorbele acestea ursitoarele se cam mai duc şi boierul rămase cam supărat, văzând ce-i cobiră ele. De unde să mai închidă ochii? Cât fu noaptea de mare nu dormi cât ai coace-un ou, ci se tot gândea şi se răzgândea, cum ar putea prăpădi copilul ce are să-i moştenească averea. De abia a aşteptat să se facă ziuă o dată. După ce se ridicară din aşternut, boierul începu:
— Dragii mei, toată nopticica n-am dormit, tot m-am gândit ce bine ar fi dacă mi-aţi da voi mie copilaşul acesta, voi sunteţi săraci şi tineri, puteţi încă să mai aveţi copii destui, dar eu sunt boier avut şi nu avui noroc de la Dumnezeu să am un copil. Eu l-aş ţinea şi l-aş creşte ca pe un cocon, dacă mi l-aţi da mie; ce ziceţi?
— Doamne fereşte-ne, boierule, ziseră bărbatul şi muierea cu un glas: doară n-am ajuns până într-atâta să ne dăm pruncuţul nostru cel dintâi! Nu mai grăi de acestea, să te ţină Dumnezeu.
— Ian staţi, oameni buni, zise boierul, nu trebuie să vorbim aşa, iată aci o sută de galbeni, da-ţi-mi copilul şi fie ai voştri. Zicând boierul acestea, puse pe masă o sută de galbeni frumoşi şi sclipitori, de la soare pare că te- ai fi putut uita o ţâră, dar la ei ba.
Văzând oamenii noştri banii cei mulţi şi frumoşi, de cari ei nu avuseră în viaţa lor, îşi gândiră în capul lor, copii ne va mai da Dumnezeu, dar o sută de galbeni nu ştiu când vom mai vedea. Şi adunară banii şi dădură pruncuţul înfăşat boierului, care se cam duse cu el.
— Mulţam, Doamne, zise boierul ieşind din casă, mulţam, Doamne, de-acum să-l văd cum o să-mi moştenească el averea mea!
După ce ieşi din sat dete cătră casă prin o pădure a sa. În mijlocul pădurei puse pe bietul copilaş în scorbura unui lemn borţos şi se duse mai departe gândind în inima sa cea neagră, că prin fapta asta va putea face de minciună pe ursitoare şi copilul murind în scorbură nu-i va moşteni averea. Dar Dumnezeu e părintele şi sprijinitorul celor fără de putere. Copilul neputincios trezindu-se din somn, începu a zbiera cât bietul putu de tare. Un cioban al boierului chiar trecea pe-acolo înaintea turmei şi auzind plâns de copil din scorbură, zise către fiul său, ce era îndărătul turmei:
— Mă băiete, ian ascultă şi tu, pare că aud ceva glas înăduşit, ca şi cum ar fi plâns de copil mic, ascultă şi tu c-auzi mai bine.
— Dar lasă, tată, zise copilul, o fi „Doamne apără” să nu ne trecem vremea căutându-l, mai bine să ne facem cruce şi să zicem: feri-ne Doamne!
— Aşa ar fi să fie, dar mie nu-mi stă bună, parcă mi-ar fi păcat, să nu văd că cine plânge, de o fi „Ucigă-l toaca”, ne facem cruce şi-l închinăm în stani şi bolovanu: de-i suflet de om, vedem să-l scăpăm de pieire. Şi- ncepură amândoi, tata şi feciorul a-şi face cruce şi a-l căuta zicând „Tatăl nostru”. Dar nu căutară mult, căci îndată ce se apropiară de borta arborelui, auziră mai lămurit şi scoţându-l, văzură că de bună seamă e copil mic, care crezură că atare blăstămată l-a aruncat, ori poate vreo muiere prăpădită, ca să scape de el.
— Mulţam, Doamne, ziseră atunci amândoi, că ne-ai adus pe această cale, de putem mântui cap de om. Să-l luăm, dragul tatii, să-l luăm cu noi, e frumos, sănătos, înfăţişat bine, l-om boteza, că Dumnezeu ştie botezatu-i ori ba şi apoi l-om apleca la oi ca pe miei şi bun e Dumnezeu, o să ne fie de ajutorinţă de va trăi; de unde nu, fie voia Tatălui! Şi-şi făcură păcurarii cruce şi plecară la părău unde-l botezară şi-i puseră numele „Aflatul”.
Şi creştea Aflatul ca din poveste de iute şi se-ntărea şi era din ce în ce mai mare şi mai frumos, hrănit cu laptele de oaie şi legănat într-un leagăn de cetină. Iarna, vara era cu ciobanii, la ei se deştepta, pe ei începu a-i cunoaşte, în munţi se deprinse a umbla în picioare, jucându-se cu mieii şi cu iezii; de la mierlă învăţă a cânta cu gura, fluieră îi făcuse nenea Pahon, iar în frunză-l învăţă a zice moş Gligor. Aflatul creştea ca din apă şi nu se scobora din munţi de la turmă nicicând. Când era cam de douăzeci de ani, vine boierul la stână să-şi vază turma. El nici nu ştia de Aflatul ciobanilor. Dar când îl văzu întrebă pe moş Gligor:
— Moşule, al cui e feciorandul acesta?
— Al nostru, boierule, e al nostru şi al lui Dumnezeu sfântul.
— Cum al vostru? Eu ştiam că tu ai numai pe Pahon, iar Pahon nu e însurat, cum zici că e al vostru?
— D-apoi iac-aşa, boier dumneata, l-am aflat acum vreo douăzeci de ani într-o scorbură în pădurea cutare şi fiindu-ne milă de el, l-am crescut şi- acum de când a apucat măricel ni-e de mare trebuinţă la turmă; el cu Pahon umblă la oi şi eu rămân la stână de fac caşul şi de-ale mâncării până vine vremea mulsului.
Când auzi boierul una ca asta, îi trecu un fior rece prin sân ca un şarpe. Dar peste puţin îşi reveni iar în fire şi zise către moş Gligor:
— Ştii ce, moş Gligor, să-mi dai tu mie pe Aflatul, să-l ţin la curtea mea, că nu capăt argat cu credinţă; el ştiu că-mi va fi cu credinţă, voi l-aţi crescut în frica lui Dumnezeu şi ştiu că nu m-a fura.
— O Doamne, boierule, dar cum să facem noi una ca asta, că doară de aceea ne-am trudit de l-am făcut mare, ca să ne fie de ajutorinţă; nu-l putem da, boier dumneata, nu, nicidecum.
— Mă, moş Gligor, ştiţi bine că vi-l pot lua şi cu puterea, dar nu voiesc, ci uite aci ai o sută de galbeni, pune banii bine şi mi-l lasă mie argat, adică slugă precum se zice.
Moş Gligor, care nu avusese-n viaţa lui nici un galben, dar o sută nici văzuse cândva, lăcomi la suta de galbeni şi primind-o zice:
— Apoi hai, de, fie, ci m-i că nu va vrea să meargă, iar eu ferească-mă Dumnezeu să-l fac cu puterea să se ducă.
— Nu aşa moş Gligor: îl vom trimite c-o carte până la cucoana mea, la boieriţa, şi-apoi dumneaei îl va lua cu buna cum ştiu muierile şi el nici că se va mai gândi la voi şi la turmă.
Învoiala fu făcută. Pahon şi Aflatul nu ştiuseră nimic de unealta boierului cu moş Gligor. Boierul scrise o carte pe o foaie de hârtie, o împătură în patru şi-o dete lui moş Gligor, să o dea lui Aflatul, iar acela s-o ducă la cucoana boierului acasă.
— Mă Aflatule, strigă moş Gligor, mă, ian hai încoace. Şi după ce se apropie feciorul de ei îi dădu petecul de hârtie scris pe de-o parte şi-mpăturat, zicându-i:
— Să mergi cu aceasta la cucoana boiereasă, la curte, boierul nu merge acasă vreo săptămână, iar tu să stai acolo până se va reîntoarce boierul şi după ce dumnealui va sosi acasă, iar te va slobozi şi vei veni la oi; înţelesu-m-ai?
— Înţeles, moş Gligor; ci mă rog de iertare, să meargă nenea Pahon, că eu nu am fost nicicând în sat între oameni, nici nu ştiu unde să duc cartea, nicicum să vorbesc cu cucoana, îţi spun drept, că eu de voie nu merg, fără silit doar. Moş Gligor scăpă o lacrimă, dar simţind, că-l arde pe obrazi se-nturnă într-o parte de-o şterse şi-apoi zise:
— Du-te tu, dragul moşului, du-te, nu trebuie să ne arătăm împotrivnici boierului, că iacă la turma domniei-sale trăim şi-n locurile dumisale; apoi doară o săptămână, două, nu-i un cap de lume, până va veni boierul, ci tu fii cuminte şi credincios jupânesei boieriţe.
Cu aceste vorbe trimiseră pe Aflatul spre sat, arătându-i de departe la poalele muntelui un turn acoperit cu pleu şi spunându-i că acela e al bisericii, iar lângă biserică sunt casele boierului, singure cu două rânduri de ferestri în tot satul, să întrebe numai de curţile boierului, că oricine i le va arăta, nefiind alţi boieri în tot satul, apoi cartea să o dea jupânesei.
S-a dus.
Boierul îşi căută de cale zicând un: „mulţam, Doamne”, şi gândind în mintea lui: „acum tot nu scapă”. Moş Gligor încă zise un „mulţam Doamne” şi arătă lui Pahon galbenii, care văzând atâta aur deodată, mai că înlemni şi nici cuteză a întreba pe bătrânul: de unde-s galbenii, dar nici nu-i plesni prin minte, că doar aceia ar fi preţul Aflatului. La plecare Aflatul îşi ridică căciula de pe cap, făcu trei sfinte cruci şi zise de trei ori: „Doamne ajută”! aşa era învăţat de moş Gligor.
Şi merse Aflatul, şi merse, dar merse voiniceşte pe colnic în jos şi colea când arde soarele mai tare, dete de o fântână sub un fag mare. „Aci o să poposesc una”, zise Aflatul şi se puse la umbra fagului şi beu o dată apă păcurăreşte, se trânti a lene pe spate şi aruncând căciula cât colo cu carte cu tot, scoase fluierul şi-ncepu a trage un cântec, de mierlele stau pe cloambele fagului ca mute şi-l ascultau, parcă ar fi vrut să-nveţe şi ele a cânta ca el. Tot zise, tot zise, din fluier şi deodată-i căzu fluierul din mâini, adormi.
Pe-atunci umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ. Chiar ajung la fântâna aceea şi beură apă şi ei, ca drumarii, când sunt obosiţi de cale. Sfântul Petru vru să trezească pe Aflatul, dar Dumnezeu zise:
— Lasă-l să se odihnească, că e obosit sărmanul; vezi ce bine-i cade somnul. Apoi luă cartea de lângă căciulă şi ceti: „Dumneata, jupâneasa mea, să ştii că flăcăul, ce aduce cartea aceasta, se cheamă Aflatul, şi eu doresc şi poruncesc, ca-ndată ce ajunge acasă, să-l mâni în pivniţă după ceva, iar ţiganul nostru să fie ascuns după uşa pivniţii şi cum ce va vedea că intră acolo Aflatul, să-i taie capul. Dacă nu vei face, cum îţi poruncesc eu, să nu mă aştepţi acasă, fără să mergi cât te vor duce doi ochi. Peste o săptămână şi eu merg acasă.
Nime, afară de ţiganul nostru, nu are să ştie de tot lucrul”. Aci era apoi iscălitura boierului.
Dacă văzu Dumnezeu ce-i scris în carte, zise lui Sfântul Petru:
— Vezi, prietene, boierii şi-mpotriva ursitoarelor vor să se pună, dar una ca asta tot n-a fi. Apoi scrise sfinţia-sa altă carte, chiar ca aceea de mare şi o puse lângă căciula Aflatului, iar cartea boierului o puse în buzunar şi se cam mai duseră.
De la o vreme, colea după ce se sătură de somn, se sculă şi Aflatul, fără să ştie că doară cineva a mai fost pe-acolo şi puse fluiera după şerpar, căciula pe ceafă, cartea într-o mână şi bâta într-alta şi hai către sat. Era pe la ojină2, când ajunse la curtea boierească şi dete jupânesei cartea. Aceea cunoscu scrisoarea că-i a boierului, apoi chemând pe Aflatul în casă, unde era şi Săftica, cuconiţa boierului, şi singura lui fată, ceti cu glas înalt: „Să ştii că flăcăul care aduce cartea asta se cheamă Aflatul, e din neam mare şi voiesc să poruncesc ca îndată ce va sosi cartea la mâna ta, tu să chemi preotul satului şi să-i spui să-l cunune cu coconiţa noastră Săftica. Asta e dorinţa şi porunca mea şi dacă nu o vei împlini, să mergi cât te vor duce doi ochi, să nu te aflu acasă. Eu voi sosi acasă peste vreo săptămână”. Aci apoi era iscălitura boierului.
— Aţi auzit, dragii mei, ce porunceşte soţul meu, boierul?
— Auzit mamă, răspunse Săftica, şi nu se sătura destul uitându-se la frumosul şi voinicul flăcău.
— Auzit, cocoană, răspunse Aflatul, uitându-se cu nişte ochi mari la gingaşa şi frumoasa cuconiţă, cât gândeai să o mânce cu ochii. Îndată fu îmbrăcat boiereşte, preotul veni şi-i cunună, şi satul întreg era la nunta coconiţei cu a boieraşului Aflatul. Nici dragoste ca la cei doi miri nu se prea vedea, decât arareori. Ei erau fericiţi; Săftica mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis un bărbat voinic şi frumos şi înţelept; dar şi Aflatul mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis pe acel boier de cinste-n cale. La săptămână veni boierul acasă şi află pe jupâneasa lui în genunchi mulţămind lui Dumnezeu de fericirea fiicei sale, iar pe Aflatul cu Săftica umblând şi jucându-se ca copiii prin grădină printre flori.
— Ce ai, nevastă? întrebă boierul intrând în casă.
— Dar ce să am, mulţămesc lui Dumnezeu, că ne-a dat un ginere vrednic de casa noastră.
— Ce ginere? întreabă boierul.
— Dar ce ginere, pe acela pe care mi l-ai trimis tu azi e săptămână!
— Tu muiere, tu nu ai făcut ce-am poruncit în scrisoare; ian adu scrisoarea!
— Cum să nu? zise jupâneasa dându-i scrisoarea. Boierul cum ceti scrisoarea crâşni din dinţi, dar deodată-şi veni în fire şi zise:
— Îmi place, bine-i că s-a întâmplat. În deseară începu a se înnora. Boierul merse până la vie şi zise vinţelerului:
— Mă, strugurii şi piersicele sunt bune de mâncare, am înţeles că le cam fură, tu nu grijeşti bine. Iată-ţi spun, vai de pielea ta dacă voi afla, că nu păzeşti cum se cade. Ai să puşti pe oricine ar veni noaptea-n vie, nu-i iertat să dai la nime pardon; priceputu-m-ai? Iar dacă-i putea puşca numai un mişel de hoţ, ai cinci galbeni de la mine, m-ai priceput?
— Priceput, boierule.
Colea pe la cină începu a ploa, de nu altmintrelea, fără gândeai, că o să piară lumea, fulgera şi bubuia de se clătinau oalele-n cui. După cină zise boierul:
— Doamne cum aş mai mânca vre-o doi struguri buni, proaspeţi, când s-ar afla un voinic, să-mi aducă o corfiţă3.
— Aci sunt eu, tată, zise Aflatul, şi luă o corfiţă şi du-te pe uşă afară, muierile nici nu prinseră de veste până era şi dus.
— Doamne, Doamne, zise Săftica, n-ai putut trimite un argat, de chiar pe el l-ai aflat să meargă pe o vreme ca asta?
— Doar aşa, întregi cocoana.
— Ian tăceţi, zise boierul, doar aţi văzut, că el numai de drag a mers, ştiu că nu l-am trimis eu; apoi doară e voinic nu tândală. În gând însă zise:
— Doamne, mulţam, acum ştiu că nu scapă nepuşcat, şi tot rămân şi ursitoarele o dată de minciună, că nu va moşteni averea mea, ce nici să nu-i ajute Dumnezeu. Dar atunci uşa se deschide şi Aflatul intră cu corfiţă plină de struguri frumoşi şi buni.
— Nu v-am spus? zise boierul, nu v-am spus că-i voinic, nu-i tândală?! Dar în gând nu se putea împăca cum de-a scăpat nepuşcat. Într-aceea mai stete ploaia şi boierul ieşi fără veste afară şi hai la vie, să pedepsească pe vinţeler. Când dă să intre-n poala viei… puff!! o pocnitură de puşcă şi boierul se răstoarnă răcnind ca un bou. Apoi vine vinţelerul să vadă cine e, şi se îngrozeşte văzând că e chiar boierul!
— Nu te speria, nu-i nimic, zise boierul, bag seamă asta aşa a fost să se întâmple, du-mă acasă la ai mei.
Mai trăi boierul până către miezul nopţii, apoi muri, dar până nu închise ochii, zise:
— Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pământean, fie chiar şi boier, iată eu m-am pus, dar mi-am pus capul!
Aflatul şi Săftica moşteniră averea şi boieria şi de n-au murit şi astăzi mai trăiesc.
- modru = chip, mijloc, putință. ↩︎
- ojină = moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit; gustare care se ia în acest moment al zilei. ↩︎
- corfiţă = diminutiv a lui corfă, coșuleț, paneraș. ↩︎