A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti; a fost un om muncitor. Ăst om era însurat. Câtva o duse el mai binişor, nu e vorbă, dar de la o vreme se apucă nevasta să-i facă la copii şi îi făcu vro trei, şi de!… unde sunt cinci guri nu sunt două; de unde sta, care va să zică, omul de capul lui, a trebuit să se gândească să se bage slugă, ca altfel n-o scotea la căpătâi.

S-a băgat la un boier.

Dacă s-a băgat la ăl boier, iacă a venit nevasta pe la el să-l vază, ca nevasta; boierului i s-a aprins inima după ea cum văzut-o, că era femeie frumoasă tare, şi dacă i s-a aprins inima după ea, s-a ţinut de capul omului să o bage şi pe ea slujnică.

Omul întâi n-a vrut, că lui îi era de copii: cine să-i îngrijească, să-i spele, să-i cureţe şi câte mai au copiii de făcut. Dar boierul i-a spus că-i plăteşte leafă bună nevestii, ca să aibă să plătească şi el la vro femeie, să le îngrijească de copii, şi să le mai rămâie un ban şi în pungă, că banul e bun la casa românului; dacă e de prisos mai pui deoparte pentru o boală, pentru vro pacoste…

S-a mai gândit omul şi s-a învoit. Dacă s-a învoit, au muncit amândoi un an şi n-au cheltuit, deloc, deloc din simbrie, de s-au strâns banii la boier, şi au vrut să iasă la capul anului. Dar boierul, când i-a cerut omul banii, a zis că el n-are de dat acum, că a băgat banii toţi în nişte cumpărături, şi să mai stea încă un an, că la capătul anului le dă cât o fi pe doi ani.

Ce să facă omul? A stat şi a mai slujit un an.

Când să ceară simbria iar, boierul în loc să-i dea ce i se cuvenea, l-a scos şi dator, că zicea că din pricina lui ar fi ars nişte paie, nişte alea, şi că trebuie să mai stea un an să se plătească de datorie.

Omul nefiind cârcotaş şi fiindu-i frică de judecăţi, a oftat şi a tăcut şi a mai slujit un an în credinţă, ca şi anii ăilalţi.

După ce s-a împlinit şi anul ăsta, boierul a mai vrut el să mai facă vreun şiretlic, dar n-a avut ce, că omul i-a spus curat:

— Nu mai stau, boierule, să mă tai, să mă omori, că mă duc să iau securea şi să plec după noroc să-l tai, fir-ar al dracului, că mult mi-a fost păcătos.

S-a dus omul acasă, a luat o jumătate de mămăligă, a băgat-o în traistă, a luat securea pe umăr şi a plecat.

A mers el mult şi a dat de o pustietate de pădure şi a umblat prin ea până a dat de o vale, iar după ce s-a scoborât în ea de a trecut-o şi a prins de a urcat dealul de dincolo, pe la jumătatea coastei aşa, iacă un bordei.

Intră el în bordei şi acolo găsi un moş bătrân cu o barbă albă lungă-lungă până dincolo de brâu. I-a dat bună ziua, moşul i-a răspuns şi l-a întrebat ce caută pe acolo. Omul i-a istorisit tot cum era. Seara, făcu moşul o mămăligă, veniră caprele sălbatice, le mulse, şi mâncară. După ce mâncară, moşul zise omului:

— Fătul meu, bine ai făcut de ai plecat după noroc, că el nu mai avea grije de tine. Mâine de dimineaţă să pleci şi s-o iei la stânga prin pădure şi să scobori trei văi şi pe urmă să sui trei dealuri la dreapta, şi după ce te-i sui acolo sus o să vezi o câmpie şi în mijlocul câmpiei sunt nişte palaturi de sticlă. Să intri înăuntru, că o să dai de trei inşi: unul cu căciula pleoştită pe urechi, ăla e norocul ălor bogaţi de tot; altul cu zdrenţe pe el, ăla e norocul oamenilor ălor de au ce le trebuie; iar ăl de al treilea cu haine bune, cu căciulă nouă nouliţă şi cu un mărgăritar mare prins pe ea, ăla e norocul săracilor. Tu să te aşezi lângă el şi să nu zici nimic. Ce o face el trei zile cu ăilalţi, să faci şi tu. Peste trei zile o să te întrebe ce pofteşti. Tu să-i spui că vrei găina lui a neagră, că ăla e norocul tău. Dacă n-o vrea să ţi-o dea, na un bici să-l baţi cu el până ţi-o da-o, şi după aia să vii cu ea la mine. De ţi-o da altceva: vite, bănet avuţie, să nu iei, că el ţi le dă, el ţi le ia, auzit-ai?…

Se duce omul şi găseşte taman cum i-a spus moşul. Şi face tot ce vedea pe ăilalţi făcând, vreme de trei zile. A treia zi, iaca norocul lui vine la el supărat şi-l întreabă:

— Ce ai mai venit, măi, p-acilea, că-ţi purtam eu de grije, veneam eu după tine o dată ş-odată.

— Ce să vii, mă noroace, că tu m-ai uitat de tot. Muncesc trei ani şi-mi mănâncă stăpânul toţi banii de nu m-aleg cu nici o lăscaie, şi câte şi mai câte!… Aşa viaţă s-o dau dracului.

— Ei hai, să-ţi dau vreo trei pungi de galbeni, zise atunci Norocul.

— Ba mie să-mi dai găina ta a neagră, eu alta nu-ţi cer.

I-a spus Norocul că a murit găina, că-i dă în locul ei case, vite, avuţii mari; el, deloc, o ţinea una cu găina a neagră.

Norocul iar:

— Auzi minune, sărac topit şi să nu vrea averi şi cere o găină: va să zică tu tot sărac vrei să rămâi! Ce pricopseală o să-ţi aducă ţie găina?

Omul văzând că se codea Norocul să-i dea ce ceruse, începu a-l arde cu biciul de i-l dăduse moşul, că-l ţinea în mână, şi arde-l şi plesneşte-l până s-a hotărât Norocul de i-a zis să-l lase din bătaie, că i-o dă. Şi a scos-o de subt un butoi şi i-a dat-o.

Omul a luat-o şi s-a dus cu ea la moşu ăl bătrân, cum l-a fost învăţat. Moşul l-a sfătuit să se ducă acasă, să ascunză găina să nu i-o fure cineva, să-i dea mâncare bună, iar ouăle de le-o face să le ducă la oraş, să le vânză, şi să nu le vânză până nu s-o găsi careva să-i dea cinci sute de lei pe unul.

Omul plecă, se duse acasă cu găina, aci găsi pe nevastă-sa, căreia îi spuse ce fel i se întâmplase de când se despărţiseră, şi a doua zi de dimineaţă găsi în cuibul găinei un ou şi îl luă şi se duse cu el la târg să-l vânză. Aci iacă îi ieşi înainte taman boierul la care slujise el degeaba trei ani, şi prinse a-l întreba cum dă oul.

— Iacă să-ţi dau o sută de lei.

Omul îi răspunse:

— Ba să-mi dai cât se cuvine:

— Două sute îţi dau.

Şi din vorbă în vorbă ajunse boierul de-i puse în mână cinci sute de lei.

A doua zi iar veni omul cu oul de vânzare. Boierul îi dădu cinci sute de lei, până într-o zi, nevasta omului, care tot îndrăgostită era de boier, îi spuse şiretenia cu găina neagră a bărbatu-său. Boierul, cum a auzit, a şi vrut să vază găina, şi când nu era omul acasă s-a dus de a văzut-o.

Pasămite, pe creasta găinei era scris că cine îi va mânca pipota găseşte în toate dimineţele o pungă cu cinci sute de lei la cap; cine i-o mânca ficaţii ajunge împărat, iar cine i-o mânca inima ajunge năzdrăvan.

Neştiind carte nici femeia, ca şi bărbatu-său, lesne i-a fost boierului să o înduplece cu vorbe frumoase să o taie, dându-i un dar şi altă găină neagră la fel cu ea, ca să o pună în locul ei. Dacă a tăiat-o, a pus-o să fiarbă, că aşa îi zisese boierul, să fiarbă ca să o mănânce amândoi, şi după ce a fiert-o şi a tras oala de pe foc şi a tăiat găina de a pus-o într-un castron, iacă i-au venit copiii de la jocuri or de unde or fi fost, şi ce s-a gândit, fiindu-le foame?… să mănânce din măruntaiele găinei, că nu se bagă de seamă; şi a mâncat ăl mare pipota, ăl mijlociu ficatul şi ăl mic inima.

Cum au mâncat, ăl mic s-a făcut năzdrăvan şi a spus fraţilor lui că mă-sa are să se înţeleagă cu boierul să-i omoare pe, câte trei, că lui îi e năcaz pe ei că au mâncat măruntaiele găinei, iar pe muma lor are s-o ademenească cu vorba că o să o ia de nevastă de va face aşa.

Şi aşa copiii au fugit toţi trei încotro au văzut cu ochii. Se duseră ei până înnoptă; când înnoptă traseră la un han de mâncară şi se culcară, iar dimineaţa băiatul ăl mijlociu, găsind punga de bani la cap, a plătit. Şi au plecat înainte până au dat de o împărăţie unde a fost strigând un pristav că e fata împăratului bolnavă şi e una la părinţi, şi ăl de va putea-o însănătoşi, mare avuţie va dobândi, şi pe fata împăratului de nevastă va lua-o, de va fi flăcău.

Năzdrăvanul a învăţat pe fratele lui ăl mai mare de s-a dus în pădure şi a adunat câteva frunze de smochin şi le-a frecat cu două pietre roşii până s-a făcut niţel praf; după aia a luat praful şi s-a dus de a afumat pe fata împăratului. Dacă a afumat-o a scăpat fata şi i-a dat-o împăratul de nevastă băiatului, şi au făcut nuntă împărătească de a ţinut nouă zile şi nouă nopţi, de s-au bucurat oamenii toţi.

După ce s-a făcut nunta au rămas şi fraţii împăratului la el acolo la palat, că, după făgăduiala lui socru-său, l-a şi făcut împărat cum s-a însurat, şi cu ei la un loc au făcut multe vitejii şi multe izbânzi au avut asupra vrăjmaşilor.

Şi a trecut vreme multă la mijloc.

Într-o zi, iacă vine năzdrăvanul şi spune împăratului că de când au fugit ei de acasă bietul tatăl lor se judecă întruna cu boierul şi cu nevastă-sa, că ăştia doi l-au învinovăţit că el a omorât pe copii de au pierit aşa de nu le-a mai putut da nimeni de urmă. Şi au fost sfârşit toate judecăţile, că boierul era şiret şi avea bani, şi acum ajunseseră de era să-i judece împăratul. Iar împărat era tocmai băiatul lui ăl mare, că vezi dumneata, una dintre ţările de le coprinsese de la vrăjmaş era chiar ţara unde se născuseră ei.

Năzdrăvanul l-a învăţat pe frate-său, împăratul, cum să facă, şi când au venit în faţa lui de i s-a plâns fiecare de ce îi era păsul, împăratul a poruncit să aducă un slujitor o săgeată, şi a zis întâi lui tat-său, că ăilalţi doi făcuseră plângere întâi, să sărute crucea şi să se jure pe ea că e nevinovat, iar după aia să arunce săgeata drept în sus.

Omul a făcut aşa şi săgeata a căzut drept pe lângă obrazul lui, dar nu l-a atins.

După aia a făcut tot aşa şi cu ăilalţi doi, dar Dumnezeu nu i-a lăsat, că au jurat pe nedrept şi au şi canonit pe bietul om cum a fost mai rău, şi când a venit săgeata de sus a venit d-a curmezişul, de i-a izbit pe amândoi în cap şi au murit.

După aia a zis năzdrăvanul lui frate-său ăl mai mare ca să se dezbrace de hainele împărăteşti şi să-l cinstească pe tatăl lor cu ele, iar ei au rămas fiecare cu câte o împărăţie din ale câştigate de la vrăjmaşi. Au mai mulţumit lui Dumnezeu, de ce le-a fost dat — că Dumnezeu fusese moşul care-i dăduse omului găina a neagră — şi au trăit pe urmă bine şi multă vreme, şi or fi trăind şi azi de o fi vrând Dumnezeu.

Comunicat de Ion Georgescu, de fel din comuna Boţeşti, judeţul Dâmboviţa.