A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nici nu s-ar povesti, şi ascultaţi că povestea de aci încolo s-o găti.

A fost odată doi bătrâni: un unchiaş şi o babă, şi ăşti doi bătrâni erau săraci… ştii, lipiţi pământului, doar un biet bordei aveau şi ei rămas de la părinţi, unde să-şi odihnească trupul noaptea, de umblet după mâncare or după niscai zdrenţe de pomană, că umblau toată ziulica amândoi, unul într-o parte şi unul într-alta.

Şi ce se mai rugau, săracii, la Dumnezeu să se mai îndure şi de ei să le dea ceva şi lor, un ajutor să nu moară de foame, că iacă de câtăva vreme abia îşi mai mişcau picioarele să umble după cerşit.

Într-o zi de duminecă, dând baba să mai măture praful de prin bordei, că se făcuse de un lat de palmă, iacă sub o laviţă de aveau în bordei, o iarbă micşoară şi cu frunza băţoasă.

I-a părut babei bine că era verdeaţă veselă şi a luat frumos tot praful dimprejur şi a udat-o frumos.

I-a spus şi moşului când a venit de unde s-o fi dus: el a zis că ce se bucură aşa de o iarbă, parcă cine ştie ce ar fi.

A trecut ziua şi a venit seara.

Seara, dacă s-au culcat moşul şi baba, iacă, a visat baba cum că iarba aia e norocul lor şi că ea o să crească repede, că o să crească într-o zi cât creşte alta într-o lună şi că curând o să se facă pom mare-mare de are să se înalţe până la cer, de vor putea să se urce pe el şi să ajungă la Dumnezeu să-i poată spune şi ei ce aveau pe suflet.

S-a deşteptat baba cu inima plină de bucurie, şi cum s-a deşteptat s-a dus iute la iarbă să o vază ce face.

Se mărise iarba, vere, bine de tot, se ridicase de două palme de la pământ şi era gata să ajungă cu vârful de laviţa sub care creştea.

După aia, s-a dus baba la unchiaş şi i-a spus ce visase.

Moşul iar a râs de ea că se ia după vise.

— Dar de ce nu crezi, uncheşel, că să facă Dumnezeu o minune cu noi, că noi, slavă Domnului, n-am omorât pe nimeni, n-am furat de la nimeni, nici un rău n-am făcut nimului, ba am făcut bine cât am putut şi noi, când am avut… I s-o fi făcut milă lui Dumnezeu de noi că am trăit cu cinste atâţia mari de ani şi ştie Dumnezeu ce face… când şi când, nu lasă pe omul cu frica de el.

Moşul n-a mai zis nimic. Ştia el că aşa era, că fuseseră buni şi cu frica lui Dumnezeu amândoi, şi baba şi el, dar nu prea credea în minuni, că nu prea văzuse cu ochii, dar văzând credinţa a mare a babii a tăcut, a lăsat-o să se bucure cu amăgirea.

A doua zi, iarba crescuse încă o dată pe atâta.

A treia zi, ajunse cu vârful la laviţă.

— Unchiaş, să mutăm laviţa de aici să crească iarba, că nu mai are loc.

— Mut-o despre mine.

A mutat baba laviţa în partea ailaltă.

A doua zi, iarba crescu iar, a treia zi crescu şi mai mult, de peste vro patru zile iacă ajunse cu vârful la o poliţă de era pironită sus mai sub tavan, de puneau pe ea fel de fel de lucruri.

Baba se duse la unchiaş.

— Unchiaş, uncheşel, ia să scoţi dumneata poliţa aia de sus şi s-o baţi în partea ailaltă, că a ajuns iarba la ea.

S-a îndărătnicit moşul, că unde mai poate el să urce să o scoată şi să o bată aiurea, că el e bătrân de-abia se poate mişca şi dacă o cădea… Degeaba, că se ţinu baba de el până mută poliţa.

Peste câteva zile iacă iarba ajunse tocmai sus în tavan.

Baba iar la moş:

— Unchiaş, uncheşel, ai să găurim casa sus, să poată iarba noastră ieşi şi creşte, că nu mai are loc în bordei.

Acum s-a supărat moşul rău.

— Dar bine, mătuşă, ai înnebunit acum la bătrâneţe de tot… Cum să găuresc eu casa, să ne plouă or să ne ningă?… Atâta avem şi noi şi vrei să rămânem şi fără ea cu nebuniile tale, să ajungem să murim ca câinii afară în drum?…

Că: „unchiaş, te rog“, că: „uncheşel, te mai rog“, că: „uite că se întâmplă taman ca în vis şi te pomeneşti că e adevărat să ne putem urca până la Dumnezeu, să ne rugăm de el să ne mai uşureze pustia de viaţă“… s-a înduplecat moşul şi a spart sus de a ieşit iarba afară.

Dacă a ieşit afară, ce să vezi dumneata?… se înălţa iute, iute, de se minuna şi moşul, şi se îngroşa de se făcuse ca un copac d-ăia groşii şi îi creşteau crăci dese şi puternice, de era ca şi o scară de se putea urca pe el în sus şi un copil mic.

N-a trecut mult şi i s-a pierdut vârful pomului în nori tot înălţându-se mereu către cer.

Într-o noapte iacă mai visează baba un vis: se făcea că venise un înger la ea şi îi spunea că a ajuns copacul până la cer şi o sfătuia să trimită pe unchiaş la Dumnezeu să ceară şi dânşii ceva, că i se făcuse lui Dumnezeu milă de ei, că fuseseră oameni de ispravă şi suferiseră atâta sărăcie, iar de cârtit nu cârtiseră nici unul împotriva lui.

S-a deşteptat baba şi, cum s-a deşteptat, a sărit jos din pat şi a dat de a deşteptat pe unchiaş şi i-a spus visul.

Moşul tot nu credea, măcar că văzuse minunea cu copacul cu ochii.

A pornit a se sui pe crăcile copacului, mai mult aşa ca să-i facă gustul babii. Dar văzu că se urca uşor, ca şi cum ar fi fost tânăr de douăzeci-treizeci de ani, şi atunci a crezut şi el şi a hotărât să se urce cât o fi.

Şi-a luat ziua bună de la babă, s-au învoit ce să ceară de la Dumnezeu, şi-a făcut cruce, ca românul, a ieşit din casă pe gaura din tavan, şi s-a tot dus încet-încet până la cer, că până la cer mergea copacul.

Ajungând la cer a dat de Dumnezeu, căruia i s-a închinat şi i-a căzut în genunchi mulţumindu-i că l-a învrednicit să-i poată vedea faţa.

Dumnezeu i-a zis să se ridice de jos şi l-a lăudat şi pe el şi pe mătuşe că au fost oameni buni şi îngăduitori şi lumea bine de la ei a văzut, dar rău ferit-a sfântul, şi l-a întrebat cu ce să-l dăruiască, ca să-i fie răsplată pentru faptele lor.

Moşul, după cum se învoise cu baba, a cerut la Dumnezeu să le dea niţică putere, că prea îmbătrâniseră de numai aveau deloc; să le dea câteva vitişoare să aibă cu ce se hrăni, bordeiul să li-l mai dreagă, că sufla vântul prin el ca la el acasă, şi să le mai dea şi lucruri de ale casei şi ce mai trebuie ca să ducă viaţă tihnită şi bună.

Dumnezeu a fost mulţumit cu cererea moşului, că nu cerea lucruri mari, şi i-a făgăduit că toate le va avea după pofta inimei.

I-a sărutat unchiaşul mâna şi a plecat să se coboare pe pământ, iar la putere se simţea ca şi un tânăr, măcar că părul şi barba îi erau albe ca zăpada a curată a cerului.

S-a coborât.

Dacă s-a coborât şi a ajuns casă, ce să vezi dumneata?… baba îmbrăcată frumos cu fustă bună, cu încălţăminte bună, cu legătură de cap bună, bordeiul spoit frumos, cu geamurile şterse, intra pe ele soarele de înveselea tot şi toate, de-ţi era dragă lumea. Colea un tron cu fel de fel de lucruri; pe vatră oale, crăcane, tingiri şi câte alea toate; în pat saltele, plăpămi şi perne de puf, d-alea moile… în sfârşit, bogăţie, că nu crez să fi fost altul să aibă mai multe lucruri prin casă în tot satul.

I-au venit moşului lacrimi în ochi şi a căzut în genunchi şi a zis babii de a îngenuncheat şi au mai mulţumit o dată lui Dumnezeu amândoi de atâtea bunătăţi.

După aia a ieşit prin curte.

Aci alta: pătule pline de bucate, un grajd cu cai în el, şopron cu car, cu plug, cu târlie pentru iarnă, staule pline de boi şi de oi; iar de o parte în curte o bivoliţă şi o vacă, amândouă fătate de curând, le sugeau mălacul şi viţelul, iar porcii hondrăneau de colo până colo.

Şi copacul copac; nu pierise, tot acolo sta.

S-au bucurat ei, ăl unchiaş şi a babă, multă vreme de bunătatea lui Dumnezeu, până într-o zi ce-i veni babii:

— Ia ascultă, unchiaş, ia mai dă pe la Dumnezeu niţel şi îi mai cere să ne facă boieri şi pe noi, că prea ne suceşte şi ne învârteşte ciocoiu-ăla de e stăpân al moşiei; ce e la Dumnezeu să mai ne facă una?… Cere-i niscai case mari, mai mari ca ale ciocoiului şi avuţie mai mare ca a lui, să nu mai avem de-a face cu el…

Moşul de colo:

— Lasă, fă babo, ce să-l mai supărăm, că o fi având el şi altele pe cap, las’ că avem noi destul cât avem, că n-a avut atât neam de neamul nostru.

Baba că nu, că ea aşa vrea, şi el să se ducă.

Moşul trăise bine cu ea totdauna. S-a gândit: „Ce să mă cert cu ea tocmai acum?… Hai să mă duc“.

Şi s-a dus, a căzut iar în genunchi înaintea lui Dumnezeu, i-a mulţumit de câte le dăruise şi i-a spus că s-a rugat baba aşa şi aşa din pricina cutare şi cutare.

Dumnezeu nu s-a împotrivit defel.

I-a făgăduit.

Moşul a plecat pe copac în jos şi când a ajuns acasă a găsit în locul bordeiului un palat, nu altceva, armăsari la grajduri, argaţi în curte, ciobani cu turme mari, căieri cu herghelii de cai, de toate când e vorba, cum au boierii ăi mari, de rămaseră stăpânul moşiei ca un calic pe lângă ei.

Au trăit ei unchiaşul şi baba aşa bine iar multă vreme. Se îndădulciseră cu traiul bun amândoi de nu se mai putea. Câte o dată stăteau de vorbă şi se minunau singuri de ce noroc dăduse pe capul lor şi adeseori se gândeau că păcat că o să moară când şi când şi n-or să se mai poată bucura de bogăţie şi de trai bun.

Într-o zi, baba:

— Ştii ce, unchiaş?

— Ce, babo?

— Mie mi-a trăsnit una prin cap.

— Ce ţi-a trăsnit?

— Multe făcu Dumnezeu pentru noi… N-o mai face una?

— Ce să mai facă, că doar nă-i fi vrând să te facă împărăteasă?

— Ba aia-i vorbă!… Să am necazuri cu toată lumea, nu-mi e bine aşa cocoană cum sunt?

— Apoi dar ce?

— Să-i cerem să se îndure să ne lase să trăim întruna, să nu mai murim.

Moşul a început a râde.

— Apoi tu vrei să ajungem eu Dumnezeu şi tu Dumnezeoaică, cum văz eu?

— Dă ce?

— Dă ce, de? Apoi cum să nu mai murim, că numai Dumnezeu nu moare, omul moare; trăieşte el unul mai puţin şi unul mai mult, dar de murit tot mor toţi la urma urmelor.

Baba să priceapă deloc.

Ea o ţinea una, azi aşa, mâine aşa, că să se ducă moşul şi pace, până s-a supărat moşul într-o zi şi i-a spus că să-l lase în pace că el nu e nebun, şi să tacă din gură, c-apoi vede pe dracu.

— Aşa? a zis baba, nu vrei? Apoi dar lasă că mă duc eu dacă e aşa, că nu i-am cerut nimic, să vedem nu-mi dă?

Şi nu s-a lăsat, vere, nebuna de babă, şi s-a îmbrăcat cu ce rochie avea şi ea mai bună şi după aia a pornit pe copac în sus.

A trecut ce a trecut, după ce a plecat, şi după ce o rugase moşul mult să se lase de aşa plan, şi numai a simţit moşul că i se taie inima odată aşa, ştii, ca atunci când e să ţi se întâmple ceva rău şi iţi simţi inima aşa odată plină de jale, şi n-a mai aşteptat mult şi numai se pomeneşte cu oameni mulţi din sat că intră în curte şi îi aduc mătuşa moartă înecată.

Pasămite, ce se întâmplase?… Se vede că Dumnezeu s-o fi supărat de ce cerea baba, că urcându-se ea pe copac în sus spre cer, când a ajuns la vântul turbat de urla şi vâjâia de nu mai ştia pe ce lume e, a luat-o vântul pe dedesubt, i-a umflat fusta de pe ea şi a trântit-o din copac taman într-o apă mare de trecea pe la marginea satului.

Acolo o găsiseră oamenii din sat şi cunoscând-o, fireşte, o aduseră acasă.

Moşul a văzut că asta era de la Dumnezeu, care nu îngăduie să năzuiască omul a-i schimba ce a făcut şi a orânduit el, şi-a adus aminte că nemulţumitului i se ia darul şi nu a cârtit deloc. S-a închinat, s-a rugat de iertare pentru sufletul babii, şi a îngropat-o cu cinste jelind-o mult ca pe una cu care trăise atâta viaţă de lungă tot bine şi cu înţelegere, iar el a mai trăit cât i-o fi fost scris să trăiască şi a murit ca tot omul, cum a lăsat Dumnezeu.

Iar eu încălecai pe o lingură scurtă să lovesc peste nas pe ăl de n-ascultă.

Comunicat de d-ra A.oO. care l-a auzit de la o femeie de la mahala din Bucureşti