A fost odată un împărat a cărui putere era la vremea sa aproape fără pereche. Purtase războaie cu mulţi duşmani şi-i bătuse pe toţi, aşa încât vecinii săi îl socoteau, cu toţii, de neînvins. Dar, cum toate lucrurile au un sfârşit, aşa şi strălucirea acestui împărat puternic. Purtând odată, iarăşi, război cu unul din vecinii săi, norocul îl părăsi şi fu bătut atât de rău, încât nu mai putu să-şi păstreze nici împărăţia, nici sceptrul, şi trebui să fugă cu ce era pe el. Nu-şi putu lua cu el nimic din toate bogăţiile şi comorile sale nemăsurate, ci doar pe singura sa fată. Aceasta, sărmană ca şi el, îl urmă în lumea largă. Şi, deoarece nu ştia cum să-şi câştige pâinea, căci, fireşte, nu învăţase nimic, fu silit să apeleze la mila oamenilor şi să cerşească.

După ce rătăci îndelung, ajunse în cele din urmă într-un oraş care tocmai îşi dăduse afară porcarul. Se înfăţişă la mai marii oraşului, îi rugă să-i dea această slujbă şi fu într-adevăr tocmit porcar orăşenesc. Nici această treabă, dintre cele mai umile, nu ar fi putut-o săvârşi, dacă nu şi-ar fi luat câţiva oameni pricepuţi, pe care îi plătea cu o parte din simbria sa. Trecură astfel câteva luni, când într-o bună zi se întâmplă să vină în oraş un prinţ străin. Era chiar fiul împăratului care îl bătuse cândva, dar nici prinţul, nici împăratul alungat nu ştiau acest lucru, pentru că nu se văzuseră niciodată. Se făcu, povestea nu spune cum, că prinţul o văzu din întâmplare pe fata porcarului orăşenesc şi o plăcu atât de mult, încât hotărî în sinea lui să nu ia altă fată de nevastă decât numai pe ea. Întorcându-se la tatăl său, bătrânul împărat, îi povesti despre frumuseţea fetei de porcar şi despre faptul că vrea s-o ia de nevastă. Bătrânul domn fu cuprins de mânie, îl mustră pe prinţ din pricina căsătoriei umile pe care voia s-o facă şi-i spuse că, atâta timp cât el va trăi, nu-şi va da încuviinţarea. Prinţul se întristă, dar nu se lăsă abătut de la hotărârea sa. Iar fiindcă era îndărătnic şi ţinea morţiş să se însoare cu acea fată şi nu cu alta, tatăl său se înduplecă până la urmă şi-l lăsă să plece ca s-o ia de nevastă.

Când prinţul se înfăţişă tatălui iubitei sale şi-i spuse că venise să-i ceară fata de nevastă, acesta tăcu o clipă şi, fără să se piardă cu firea din pricina unei asemenea cereri, zise:

— Bine, domnule, cererea pe care mi-o faci e o mare cinste pentru mine; dar înainte de a încuviinţa căsătoria dumitale cu fata mea, trebuie să-mi spui cine eşti, de fapt, şi din ce trăieşti.

La vorbele astea prinţul zâmbi, se înţelege, căci cum n-ar avea din ce să trăiască un prinţ şi fecior de împărat ca el? Îi spuse apoi bătrânului cine era, de fapt, şi că avea dreptul de a ajunge cândva în mod sigur moştenitorul unei mari împărăţii. Iar dacă asta nu-i era de-ajuns, vorbi el mai departe, atunci să afle că tatăl său cucerise de câtăva vreme o a doua mare împărăţie, izgonindu-l pe împăratul ei.

— Toate astea aşa vor fi stând, tinere domn, răspunse bătrânul, dar nu-mi sunt de-ajuns, căci nu-mi dau fata decât după acela care ştie o meserie cu ajutorul căreia să se poată hrăni pe sine şi să-şi poată hrăni nevasta.

Faţă cu această părere, la care tatăl fetei ţinea morţiş, toate susţinerile contrare ale prinţului fură zadarnice, de aceea, dacă nu voia să renunţe la mâna acelei fete, pe care nu şi-o mai putea scoate din minte, nu-i mai rămase altceva de făcut decât să meargă la oraş şi să se bage ucenic la un meşter oarecare.

Se gândi să aleagă meseria care se putea învăţa cel mai repede. Merse de aceea mai întâi la un pantofar. Dar meseria de pantofar nu-i fu pe plac fiindcă ar fi durat prea mult până să ajungă meşter în ea; din pricina asta se duse la un blănar. Dar nici el nu-i putu făgădui să-l înveţe prea curând blănăria şi îl sfătui, la cererea prinţului, să meargă la un împletitor de coşuri, căci dintre toate meseriile, împletitul coşurilor se deprindea cel mai repede. Asta-i plăcu prinţului şi căută un împletitor de coşuri, de la care învăţă meşteşugul în câteva săptămâni, ceea ce îl mulţumi la fel de mult.

Abia apucă să-şi termine prima lucrare, că-l răsplăti pe meşter şi se repezi să-l găsească pe tatăl fetei sale iubite, ca să-i arate că apucase să deprindă o meserie. Pe drum îşi tăie la repezeală nuielele trebuincioase şi, sub ochii bătrânului porcar, împleti, spre marea bucurie a acestuia, un coş. Atunci bătrânul le dădu binecuvântarea, fetei sale şi tânărului, căruia îi zise:

— Acum poţi să-o iei pe copila mea de nevastă, căci ştiu, că ai s-o poţi hrăni în orice împrejurare! Iar acum să-ţi spun şi de ce am vrut neapărat ca ginerele meu să ştie o meserie. Iată! Cândva am fost şi eu un împărat, am avut mare putere şi am trăit în strălucire, aşa încât toată lumea aproape mă proslăvea şi mă socotea de neînvins. Dar nu mai puţin, norocul şi-a întors faţa de la mine şi Atotputernicul m-a lovit. Un împărat străin mi-a cucerit împărăţia şi m-a alungat atât de repede, încât ca să scap cu viaţă, a trebuit să fug cu ce aveam pe mine. Nu am putut lua nimic din bogăţiile şi comorile pe care mai înainte le socotisem ale mele. Doar pe singurul meu copil, pe această fată, mi-a lăsat-o cerul atunci, şi ea m-a însoţit în nevoi. Nenorocirea mea însă a fost cu atât mai mare, cu cât nu învăţasem nimic care să mă ajute să mă descurc singur în viaţă. De aceea, pentru a nu muri de foame, a trebuit să cerşesc, pentru mine şi pentru fata mea, pâinea pe care o mâncam, până când, în cele din urmă, am izbutit să primesc în acest oraş cea mai umilă dintre toate slujbele, am devenit porcar. Acum sunt silit să păzesc porcii oricărui locuitor din oraş, fie el sărac ori bogat. Iar ca să vezi că spun adevărul, iată, priveşte aici!

Şi împăratul scoase din buzunar o legătură cu înscrisuri şi le întinse prinţului ca să le cerceteze. De mirare, acesta nu ştia ce să mai zică; nu-şi mai lua ochii de la înscrisurile din care se putea recunoaşte starea de odinioară a proprietarului lor. Apoi îl cuprinse o mare bucurie, se închină în faţa socrului său, îşi luă iute rămas-bun de la el şi grăbi cât putu de mult spre casă ca să-i povestească părintelui său tot ce văzuse şi auzise. Nu mai puţin uimit, acesta voi să trimită de îndată după nefericitul împărat şi după fata lui, ca să-l ia la sine şi să împartă cu el împărăţia. Dar prinţul nu se învoi, căci vroia să ducă singur vestea bună şi să-l aducă pe împărat.

Acum împărăţia se împărţi din nou, ca să se reunească apoi degrabă prin căsătoria celor doi tineri, care se simţeau peste măsură de fericiţi. Iar împăraţii cei bătrâni se bucurară încă multă vreme, în deplină înţelegere, de fericirea copiilor lor.

(Povestit de Avram Pup, ţăran din Iam)