Dacă nu pot să spun când şi unde, e totuşi adevărat că un împărat puternic, stăpânind peste o mare împărăţie, avea odată o singură fată. Aceasta rupea în fiecare noapte douăsprezece perechi de cizme care, cum se poate închipui, nu erau din cele mai proaste, de vreme ce aparţineau unei prinţese. Nici tatăl ei, nici vreunul din sfetnicii săi de taină, care ştiau de asta, nu puteau să ghicească ce se întâmplă, deşi pentru ei ar fi fost de cea mai mare însemnătate să afle, spre a o împiedica să şi le rupă, căci a-i face prinţesei atâtea cizme în fiecare an nu costa nicidecum o sumă mică. De aceea, la sfatul sfetnicilor săi de taină, împăratul dădu de ştire în cetatea sa de scaun, precum şi în toată ţara, că acela care va ghici cum şi în ce fel prinţesa rupe noaptea atât de multe cizme, nu o va primi doar pe ea de soţie, ci va moşteni coroana şi sceptrul după ce părintele ei împărătesc se va sfârşi.
Această ştire îi îmboldi fireşte pe mulţi prinţi şi domni să vină la curte şi să ghicească, dar degeaba, nici unul nu izbuti să dezlege taina.
Când se sfârşiră prinţii şi domnii, veniră să-şi încerce norocul şi alţi oameni, mai sus-puşi şi mai de rând, dar tot aşa, degeaba.
În vremea asta se întâmplase ca un ţăran din aceeaşi împărăţie să tocmească un argat pentru suma de şaizeci de galbeni pe an. Acesta slujise jumătate de an, după care murise, dar nu înainte de a-şi fi luat de la stăpân jumătate din simbrie. Stăpânul se văzu nevoit să-şi caute alt argat, iar de supărare nu-l înmormântă pe mort, ci îl băgă într-o ladă pe care o duse în pod. „Acolo, se gândi el, o să-mi slujească baremi mort până oi găsi un altul.”
Când mai târziu găsi într-adevăr un argat, uită de mort, care rămase acolo, şi aşa se făcu că noul argat dădu peste leşul predecesorului său. Fiindu-i milă de el, îl boci, precum se cuvine, îi dădu şi un creiţar în mână şi îi ţinu, aşa mort cum era, o lumânare aprinsă. L-ar fi şi înmormântat, dar stăpânul nemilos nu răbda una ca asta.
Când acest al doilea argat isprăvi anul de slujit, îşi primi simbria şi vru să plece, mortul coborî din pod şi se întâlni cu el. La început cel viu se sperie, dar când acela îi vorbi frumos, îl ascultă. Mortul îi mulţumi frumos că îi făcuse pomană, pricină pentru care acum îi ceru să se facă frate de cruce1 cu el. Spaima nu îi îngădui argatului să facă multe nazuri, aşa că el şi vampirul se făcură fraţi de cruce.
Plecară împreună şi merseră departe, departe, până ce ajunseră într-o pădure de fier; acolo vampirul rupse o ramură şi o aruncă pe jos. Aici era locul în care fata împăratului venea în fiecare noapte să-i întâlnească pe feciorii de balaur cu care se ţinea. Înţelegând că trebuie să fi fost cineva prin preajmă care rupsese creanga, ea se temu să nu fie urmărită, aşa că, fără să se mai oprească, grăbi spre pădurea de aramă. Abia pătrunse în ea, că dădu şi aici de o ramură ruptă, zăcând pe jos, tot lucrarea vampirului care trecuse prin acel loc cu fratele său de cruce. Prinţesa se temu şi de astă dată să nu fie descoperită şi merse mai departe, acolo unde locuiau feciorii de balaur.
Pentru a o scoate la capăt cu cele douăsprezece perechi de cizme le duse pe toate în mână, căci în noaptea asta avea mult de mers. Aşa încât nu e de mirare că în drum spre feciorii de balaur i se făcu foarte cald. Când ajunse la ei, găsi masa pusă, numai să se aşeze la ea. Înainte de a începe să mănânce în acea aleasă societatea,vru să-şi şteargă cu batista sudoarea de pe faţă, dar batistă îi pică jos.
Cum băgă de seamă asta vampirul, care o urmărise din pădurea de aramă, se prefăcu într-o pisică, înhăţă batista prinţesei şi fugi cu ea.
Prinţesa se aşeză la masă cu feciorii de balaur, dar când vru s-apuce lingura, aceasta îi scăpă. Pisica-vampir sări şi duse lingura. Tot aşa făcu şi cu inelul prinţesei, care îi căzu de pe deget, când ridică mâna să ducă paharul la gură.
Acum vampirul avea ce vroia şi se întoarse în pădurea de aramă, unde îl aştepta fratele său de cruce, cu care, trecând prin pădurea de fier, se întoarse pe drumul pe care veniseră.
În timp ce mergeau, vampirul îi povesti prietenului său ce văzuse la feciorii de balaur şi ce luase de la prinţesă. Dându-i acum batista, lingura şi inelul, îl povăţui apoi cum să se ducă la curte şi să-i explice împăratului că nu e de mirare că prinţesa rupe în fiecare noapte douăsprezece perechi de cizme, dacă merge în fiecare noapte acolo unde o întâlnise el. Spre încredinţarea spuselor sale, îl mai sfătui vampirul, să-i arate împăratului cele trei lucruri pe care le luase de la prinţesă. După care îşi părăsi prietenul, luându-şi rămas bun şi mulţumindu-i încă o dată că îi făcuse pomană.
Argatul luase aminte la tot ce spusese şi-l sfătuise fratele său de cruce şi merse la împărat, căruia îi povesti totul cu de-amănuntul, pretinzând că aşa văzuse. Împăratul fu nemaipomenit de uimit de asemenea dezvăluire, dar tot nu-i prea venea să creadă, aşa că puse să fie chemată de îndată prinţesa spre a-i cere socoteală. La început ea nu vru să recunoască, dar când împăratul îi arătă batista, lingura şi inelul nu mai avu nimic de zis. Rămase încremenită şi mărturisi adevărul, aşa că acum nu mai era nici o taină cum îşi rupea fata de împărat în fiecare noapte douăsprezece perechi de cizme.
De astă dată era rândul împăratului să-şi ţină cuvântul pe care-l făcuse public, aşa că îşi logodi propria fată cu argatul străin pe care ea îl vedea azi pentru prima oară. Fireşte, el nu se opuse unui asemenea noroc şi se învoi să devină bărbatul prinţesei şi ginerele împăratului, iar după moartea acestuia să-i moştenească coroana şi sceptrul.
Aici se termină această neobişnuită poveste, cum o auzii, aşa v-o povestii.
(Povestit de Gheorghe Vulpe, ţăran din Iam)
- Și la valahi mai există ici-colo obiceiul de a se înfrăți solemn la biserică și de a încheia o alianță care pentru cei înfrățiți este tot atât de sfântă ca și căsătoria. O astfel de alianță se poate, de altfel, încheia nu doar între două persoane, ci între mai multe, adesea chiar între douăsprezece. Nu sunt nici deosebiri de sex, așa că apare o relație de rudenie care interzice bunăoară unui frate de cruce să ia de nevastă pe o soră de cruce. În satul Iam din Banat, în care am trăit mai mulți ani, s-a încheiat, cu vreo șapte sau opt ani în urmă, în ciuda interdicției Bisericii, o asemenea alianță între opt — nouă persoane, printre care erau și două femei. Preoțimea care e ținută să se opună sever acestui obicei pare să nu manifeste încă destulă severitate și așa se face că, din când în când, astfel de frății de cruce sunt binecuvântate chiar de preoți în biserică. Asemenea relație reclamă din partea fraților de cruce, sau de alianță, prietenia cea mai adâncă și mai adevărată, iar în caz de nevoie ca unul să-l ajute pe celălalt cu tot avutul său și în situații de primejdie să-și jertfească chiar viața pentru el. ↩︎