În vremurile vechi, când oamenii mai trăiau în strânsă legătură cu celelalte creaturi, se întâmplă odată ca un tată să aibă un fecior care ziua era dovleac, iar noaptea se făcea un bărbat atât de frumos, încât nu era altul ca el, pricină pentru care i se zicea Trandafir, pe nemţeşte, Rose.

Într-o zi Trandafir zise părinţilor săi:

— Mergeţi la împăratul şi cereţi-i fata ca s-o iau de nevastă.

Tatăl nu pricepu ce-i veni feciorului său şi-i spuse, râzând:

— Păi bine, băiete, tu care eşti doar noaptea om, iar ziua dovleac slut, crezi tu că împăratul nostru o să-ţi dea ţie fata de nevastă?

— Dragi părinţi, răspunse feciorul, lăsaţi asta în seama mea; vă rog numai, duceţi-vă şi cereţi prinţesa.

La rugăminţile singurului lor fecior, părinţii merseră la palatul împărătesc, unde îi spuseră împăratului dorinţa lor. Nu mică le fu mirarea, auzind că împăratul se învoia fără multă vorbă şi nu dorea decât să-şi vadă mai înainte viitorul ginere. Plini de bucurie, se întoarseră acasă şi-şi încărcară într-o căruţă feciorul care, ziuă fiind, era tocmai dovleac, spre a-l duce la curtea împărătească.

Tatăl se încrunta plin de îndoială, iar mama şedea mută lângă fecior, amândoi foarte încurcaţi, neştiind cum să apară cu dovleacul în faţa împăratului şi a prinţesei. Tatăl se temea că împăratul o să creadă că vor să-şi bată joc de el şi că o să pună să li se taie capetele; dovleacul însă, băgând de seamă încurcătura părinţilor săi, le zise:

— Dragi părinţi, nu vă mai amărâţi din pricina feciorului vostru slut! Iată, soarele tocmai apune, iar eu o să mă prefac în mod sigur, spre mulţumirea împăratului şi a chipeşei prinţese!

Când ajunseră la cetatea împărătească, se lăsase noaptea, iar Trandafir se prefăcuse într-un tânăr atât de frumos, încât nici împăratul, nici prinţesa nu avură nimic de zis împotrivă-i. De aceea se porunci pe loc ca întreaga curte să se adune la o petrecere strălucitoare şi să fie de faţă la nunta fetei de împărat. Prinţesa deveni într-adevăr nevasta lui Trandafir, iar bărbatul ei frumos îi plăcea atât de mult, încât în scurt timp nu-i mai păsa că ziua era silit să ia înfăţişare de dovleac.

Când însă mama prinţesei veni odată în casa ginerelui ei ca să-şi viziteze fata şi o întrebă cum o duce cu bărbatul ei, aceasta răspunse:

— Da, foarte bine, numai că nu-mi place că ziua e dovleac slut şi doar noaptea e bărbat. Desigur, adăugă ea, un bărbat atât de chipeş, că nu poate fi asemuit nici măcar cu un trandafir.

Gândul că are drept ginere un dovleac nu putea s-o liniştească pe împărăteasă, care era o femeie trufaşă, şi de aceea o înduplecă pe prinţesă să-şi omoare bărbatul.

— Încinge bine cuptorul, îi zise ea, iar dacă te întreabă cineva de ce faci asta, spune că vrei să coci pâine. Când cuptorul o să dogorească, ia dovleacul, bagă-l înăuntru şi închide bine cuptorul.

După ce plecă femeia haină, prinţesa, căreia i-ar fi plăcut şi ei mai bine să aibă un bărbat întreg, îi ascultă sfatul. Încinse cuptorul până ce începu să dogorească, iar când soacra ei o întrebă de ce îl încinge atât de mult, zise:

— Pentru copt pâine.

Când crezu că se încinsese îndeajuns, luă repede dovleacul, îl împinse înăuntru şi vru să închidă uşa după el. Înainte de a putea să facă acest lucru, auzi din dovleac glasul bărbatului ei strigând:

— Femeie necredincioasă, te blestem să nu poţi naşte până ce nu te-oi îmbrăţişa iarăşi cu dragoste.

Glasul amuţi, iar în cuptorul care se răci treptat nu se mai văzu nimic, nici dovleac, nici cenuşă. Sufletul lui Trandafir părăsise dovleacul şi duhuri bune îl duseseră într-o împărăţie depărtată, unde tocmai murise stăpânitorul şi unde Trandafir fu proclamat de popor împărat. Nefericita lui soţie se simţi însă grea şi avea asemenea dureri, încât trebui să-şi încingă trupul cu un cerc de fier. Aceste dureri puternice, tânguirile soacrei sale că-i dispăruse feciorul, singurătatea şi simţământul propriei vinovăţii nu-i dădeau pace fetei de împărat şi, în cele din urmă, părăsi deznădăjduită casa spre a-şi căuta bărbatul.

După multe suferinţe şi rătăciri de luni de zile ajunse în cele din urmă la Sfânta Miercuri. Când apăru în faţa uşii, Sfânta Miercuri strigă:

— Cine eşti tu, fiinţă pământeană? Eşti bună sau eşti rea? Dacă eşti bună, intră înăuntru, dacă însă eşti rea, caută să pleci, că dau drumul Leichii-boldeichii¹ de te face fărâme!

La care fata de împărat răspunse:

— Oh, Sfântă Miercuri, sunt o nefericită şi nu mă tem. Spune-mi, Sfântă Miercuri, nu l-ai văzut pe bărbatul meu, pe nobilul Trandafir?

— Dragă copilă, răspunse ea, nu l-am văzut pe bărbatul tău, Trandafir, şi nici nu ştiu să-ţi spun nimic despre el; poate Sfânta Vineri să-ţi dea de ştire. Du-te la ea! Dar ca să nu fi trecut degeaba pe la mine, ia această furcă de aur; cu ea torci numai fir de aur; poate să-ţi prindă vreodată bine.

Plecând de la bătrâna binevoitoare, prinţesa merse mai departe şi iarăşi după multe rătăciri ajunse la Sfânta Vineri. Şi pe aceasta o întrebă dacă nu-l văzuse pe bărbatul ei, pe nobilul Trandafir. Sfânta Vineri nu ştia nici ea nimic şi zise că cel mai bine o putea îndruma Sfânta Duminică. Sfânta Vineri îi dărui, şi ea, femeii pribege o vârtelniţă de aur, care, atunci când era învârtită, răsucea numai fire de aur. Ajunsă la Sfânta Duminică, străina întrebă din nou de bărbatul ei şi i se răspunse că nu mai e departe, ba chiar că acum se afla în împărăţia lui. După ce Sfânta Duminică o lăsă pe nefericita fată de împărat să povestească cu de-amănuntul ce i se întâmplase, zise:

— Dacă vrei să-ţi recapeţi bărbatul, trebuie să faci ce-ţi spun. Caută să ajungi seara la fântâna din faţa palatului împărătesc, din ale cărei ţevi ţâşneşte o apă de cristal ce se varsă într-un bazin de marmură. Acolo vin seara slujnicele împărătesei să ia apă. Când le vezi că vin, ia-ţi furca dăruită de Sfânta Miercuri şi toarce aur cu ea. Împărăteasa o să audă de la slujitoarele ei ce sculă minunată ai, o să vrea s-o aibă şi o să te întrebe de preţ. Răspunde-i că nu-i de vânzare, dar că o poate primi în dar, dacă te lasă să petreci o noapte în odaia de culcare a împăratului, soţul ei. Dacă izbuteşti, o să fii fericită; dacă nu, încearcă ziua următoare cu vârtelniţa şi, la nevoie, a treia oară cu această cloşcă de aur, cu cinci pui de aur, care fac toţi şase ouă de aur.

Sfânta Duminică o lăsă astfel să plece pe fata de împărat, care grăbi bucuroasă spre cetatea de scaun, unde se aşeză ostenită lângă fântâna de marmură pomenită. Ridică ochii şi zări sus, pe fântână, o statuie de aur, în care recunoscu de îndată, chiar fără să citească semnătura cu litere de aur de pe placa de marmură, pe bărbatul ei, pe nobilul Trandafir. Căci, din acest oraş, el domnea ca împărat peste o împărăţie întinsă. Inima îi bătea tare şi, cufundată în gânduri, era mai-mai să uite de torsul cu furca de aur, când se iviră slujnicele împărătesei să ia apă de la fântână. Acestea abia apucară să se încredinţeze că străina torcea fire de aur cu o furcă de aur, că şi alergară într-un suflet la stăpâna lor, să-i povestească despre această minune. Împărăteasa porunci să i se înfăţişeze străina şi-i ceru să răsucească fire pe furca ei. Când văzu alunecând firele lungi de aur printre degetele străinei, uluirea ei nu mai avu margini. Cerceta când furca de tors, când firele de aur, să vadă dacă sunt adevărate, iar când se încredinţă de asta, lăcomia de aur îi stârni gândul de a avea această furcă din care se torcea aur fără să pui ceva în ea.

— N-ai vrea, vorbi ea linguşitor către străină, să-mi vinzi mie această frumoasă sculă?

Fata de împărat îi răspunse aşa cum o povăţuise Sfânta Duminică: furca nu e de vânzare, dar i-o poate dărui, dacă îi face hatârul s-o lase să petreacă o noapte în odaia de culcare a împăratului. Împărătesei i se păru foarte ciudată această dorinţă, dar, chibzuind puţin, se învoi, deoarece nu-şi putea stăpâni pofta de a avea acea furcă nepreţuită şi apoi se gândi că, dacă ar avea un asemenea giuvaer, ar putea să toarcă îndeajuns ca să prindă în mreje şi să lege cu fire de aur pe toţi împăraţii lumii şi pe cei mai frumoşi bărbaţi. Şi, într-adevăr, după ce primi furca din mâinile străinei, se aşeză şi toarse toată ziua, fără să se oprească; atât era de încântată de aurul care îi aluneca printre degete. Către seară îşi aminti de făgăduiala făcută şi o lăsă pe străină în odaia de dormit a împăratului, căruia însă îi turnase în băutură prafuri tari de somn, aşa că zăcea ca mort.

Când fata de împărat se văzu din noul lângă bărbatul ei, frumosul Trandafir, începu să plângă în hohote:

— Oh, Trandafire, dulcele meu viteaz, cuprinde-mă cu braţele tale ca să plesnească cercul de fier de pe trupul meu şi să-l pot naşte pe fiul tău, cel de un sânge cu tine, pe care îl port sub sân.

Împăratul însă nu auzea nimic şi nu se mişca. Acum însă, în odaie cu el dormea fratele său de cruce, prietenul său de suflet căruia i se încredinţase solemn şi care jurase să-şi împartă toată viaţa cu el. Acesta auzi ce se petrecea, ţinu întocmai minte şi a doua zi îi povesti cuvânt cu cuvânt împăratului, care fu foarte uimit, dar ştiu fireşte de îndată cine era străina. El îi făgădui de aceea fratelui său de cruce ca la noapte, dacă străina avea să vină din nou, să nu mai ia nici o băutură adormitoare, căci se gândea că aceasta fusese pricina pentru care dormise atât de adânc. Îi povesti apoi fratelui său de cruce întâmplările prin care trecuse mai înainte, zicând că se căieşte de blestem, căci femeia aceea fusese ispitită de mama ei, iar el încă n-o putuse uita.

Văzând a doua zi dimineaţă că încuviinţarea împărătesei rămăsese fără urmări, străina se duse din nou la fântână şi începu să lucreze la vârtelniţa fermecată, dăruită de Sfânta Vineri. Seara, venind slujnicele împărătesei să ia apă, o văzură lucrând iarăşi la o sculă fermecată şi duseră grabnic vestea stăpânei lor, care o chemă pe străină, întocmai ca ieri, spunându-i că vrea să cumpere vârtelniţa. Tot ca ieri veni şi răspunsul că nu e de vânzare, dar poate fi dăruită, ca şi furca, în schimbul aceluiaşi hatâr. Împărăteasa îşi făcu şi mai puţine scrupule decât ieri în a-i împlini dorinţa şi seara străina fu dusă din nou în odaia împăratului, când acesta dormea adânc. El nu luase nici o băutură adormitoare, dar împărăteasa îi pusese în chip viclean prafuri în vin. Noaptea, sărmana fata de împărat începu din nou să plângă în hohote şi să se roage de împărat s-o îmbrăţişeze, ca să fie mântuită de necazul ei amar. Dar el nu auzi nimic din toate astea, iar a doua zi se simţi ruşinat că nu fusese mai cu băgare de seamă în seara dinainte.

Şi mai tristă decât ieri, nemaiavând de dăruit decât cloşca cu puii de aur ai Sfintei Duminici, sărmana fată de împărat stătea în seara următoare iarăşi la fântână, privind făptura veselă a cloştii cu puişorii ei, când slujnicele împărătesei veniră să ia apă. Dacă furca şi vârtelniţa de aur le uimise, de astă dată, văzând noua minune a păsărilor de aur care trăiau şi săreau în jurul stăpânei lor, nu-şi mai veneau în fire de uluire. Uluirea lor spori, aflând că toate cele şase făpturi puteau să facă ouă de aur. Nici nu-şi mai umplură găleţile, ci alergară într-un suflet la împărăteasă ca să-i spună minunăţia care le întrecea cu mult pe celelalte două. Abia stăpânindu-şi lăcomia, ea trimise de îndată după străină, iar până să vină aceasta cu cloşca şi cu cei cinci pui de aur, umbla nerăbdătoare în sus şi-n jos prin odaie.

— Ai să petreci trei nopţi în odaia de dormit a împăratului, îi zise ea străinei, dacă-mi dai cloşca şi cei cinci pui.

Străina ascultă aceste vorbe cu uimire bucuroasă şi se depărtă tăcută din odaie, în vreme ce împărăteasa ţinea deja cloşca în poală ca să-i facă un ou de aur.

Împăratul, gândind că străina avea să vină din nou, se prefăcu istovit şi bolnav, aşa că împărăteasa renunţă la vicleşugul folosit de două ori. Venind noaptea şi dormind împăratul, străina fu dusă din nou în odaia lui. Ea începu să plângă iarăşi în hohote şi să se roage cu vorbe smerite:

— Oh, Trandafire, dulcele meu soţ, cuprinde-ţi cu braţele soţia plină de căinţă ca cercul de fier să plesnească de pe trupul ei, iar ea să-ţi poată naşte fiul, cel de un sânge cu tine, pe care-l poartă sub sân.

Împăratul, care de astă dată rămăsese treaz, îşi încolăci braţele în jurul ei, iar cercul de fier care îi încingea trupul plesni.

A doua zi, fata de împărat, prima sa soţie, îi născu doi băieţi de aur, ceea ce îl umplu pe împărat de o mare bucurie. O dezmierdă şi o sărută şi o rugă să-i povestească întâmplările prin care trecuse, iar ochii i se umplură de lacrimi, căci ea o făcu deosebit de grăitor şi emoţionant. Şi fratele de cruce îi ascultă povestea şi nu fu mai puţin mişcat decât împăratul. Acesta, venindu-şi întrucâtva în fire după uimirea sa bucuroasă, se gândi la împărăteasa care, cu păsările ei, încă nu părăsise odaia. Ea aştepta, de fiecare dată cu aceeaşi nerăbdare, ca cloşca sau unul dintre puişori să facă iarăşi un ou; lua ouăle, le cântărea, comparându-le între ele, şi le punea la păstrare într-un dulap. Nu bănuia cât de aproape era pedeapsa pentru necredinţa ei. Uşa se deschise deodată şi fratele de cruce intră înăuntru. Îi spuse că fusese trimis de împărat să-i taie capul pentru că iubise mai mult aurul decât pe soţul ei. Cu aceste vorbe, trase sabia şi dintr-o lovitură tăie capul femeii lacome. După care, împăratul o încunună ca împărăteasă pe prima lui soţie şi sărbătoriră această zi cu o mare petrecere. Trăiră amândoi mulţi ani fericiţi împreună şi se bucurară mult de pe urma copiilor lor.

---

1. Leica-boldeica = un duh vrăjmaș sub formă de cățelușă; nume compus: leică (lele); boldei \ boldeică (câine mic, cu picioare scurte). ↩︎