Într-o vie paragină îşi făcuse culcuşul o vulpe. Acolo fătase şi crescuse mai multe rînduri de pui. Stăpînul viei era un pierde-vară, care aştepta să-i dea cineva mură în gură. În toate verile croia la planuri cum să-şi lucreze via, dară nu punea mîna să facă nimic. Via din ce în ce se părăginea.
Cei din urmă pui ai vulpei se făcuse căţelandri. Începuseră şi ei a sări din cuib. Într-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:
— Mamă, nu e bine de noi.
— Dară de ce, mă? întrebă mumă-sa.
— Am auzit azi pe stăpînul viei, răspunse căţelandrul de vulpe, zicînd: „Mă, da’ ce mare a crescut bălăriile astea. Săptămîna viitoare am să pui s-o sape.“
— Tăceţi din gură şi cătaţi-vă de treabă, le zise vulpea bătrînă, cunosc eu cine este stăpînul viei.
Vara trecu şi nici o postată de pămînt nu fu ridicată din vie.
În vara următoare căţelandrii îşi făcuseră şi ei fiecare cîte un culcuş.
Ieşind la vînătoare, fiecare încotro putea, auziră iarăşi pe stăpînul viei, care venea din cînd în cînd să-şi vază via, că are de gînd să şi-o sape.
—Mamă, zise unul, după ce se adunară cu toţii împregiurul bătrînei vulpi, am auzit azi pe stăpînul viei că are să puie să smulgă cu mînele burianul din vie şi să-i dea o săpătură ţeapănă, căci prea s-a înţelenit pămîntul.
— Ia cătaţi-vă de treabă, vă spui eu, şi n-ascultaţi la fleoanca lui, zise bătrîna.
Trecu şi vara asta şi nici un buruian nu se clinti din loc.
În cealaltă vară ce sosi, căţelandrii de vulpe se făcuse vulpi cumsecade şi fiecare din ei avea căţelandri.
Într-una din zile se adunaseră toţi vulpoii şi vulpile cu căţelandrii lor la vulpea bătrîna şi-i spuseră:
— Mamă, am auzit azi pe stăpînul viei că de s-ar usca mai bine burianul, căci are de gînd să dea pîrjol viei la toamnă, căci şi aşa nu-i aduce nici un folos, şi apoi vrea să limpezească locul.
— Ei, dragii mei, acum să vă luaţi ale trei fuioare şi să vă risipiţi ca puii de potîrniche care încotro va vedea cu ochii; căci nebunul este în stare să facă o aşa becisnicie1.
- becisnicie — nemernicie, ticăloșie, netrebnicie. ↩︎