Ion era un om cinstit şi harnic, nevoie mare. Avea la mînă o adevărată brăţară de aur. Meşteşugul lui îi aducea din destul. Cînd se punea pe lucru, el scotea într-o săptămînă mai mult decît alţii într-o lună. Vezi, că era meşter bun şi dibaci. Unde punea el mîna punea şi Dumnezeu mila. Ieşea lucrul gîrlă din mîinile lui şi curat ca mărgăritarul. Ba am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meşter între megiaşi. Numai, fiindcă i se cam usca gîtul, îl uda cam des, îi plăcea, biet, picuşul1, cum se zice. Cînd apuca la chef, nu era destul că bea de se turlăcea pînă ce se făcea turtă, apoi sătura pe toţi lingăii, cari se adunau prinprejurul lu cu gloata. Cum am zice, mai mult risipea decît se îndestula pe sine.
Din pricina asta ajunsese hainele pe dînsul de se hărtănise2 cu desăvîrşire, ba încă îi ieşise şi părul prin căciulă.
Nevastă-sa şi copilaşii se ţineau după dînsul, goi şi rupţi, ca vai de ei. Iar el căuta să-şi înece amarul şi necazurile în clondirile3 cîrciumarului.
Într-o zi, cînd era în toane bune şi treaz, nevastă-sa îi zise:
— Ioane! Ce sunt astea, Ioane? Am ajuns de rîs între megiaşi. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. Sărăcia a dejugat la culcuşul nostru. Copiii, abia se mai ţin zdrenţele pe dînşii, sunt jigăriţi şi sfîrşiţi de foame. Pînă cînd ai s-o duci în nemernicia asta ce a dat peste tine? Lasă-te, Ioane, de beţie, că ne prăpădim.
— Ai dreptate, nevastă. Văz şi eu că am apucat drumuri rele. Am să mă pui pe muncă, şi în două, trei săptămîni, o scot eu la căpătîi. Iacă, mă jur că n-am să mai intru în cîrciumă. Ei vedea tu cum o să dăm înainte, că nu doară de florile mărului sunt cel mai bun meşteşugar în cetate.
Ion era treaz cînd vorbi muierii sale unele ca aceste. Şi, ce e drept, era om de ispravă cînd era în toanele lui cele bune. De cum însă apuca de bea numai un ciocan de rachiu, îşi pierdea minţile, nu mai era al lui.
Patru săptămîni nu ieşi din casă. În acest timp cîştigă atîta de-şi plăti datoriile şi-i mai şi rămase cu ce să se înţolească el, nevasta şi copiii lui.
Într-o luni de dimineaţă plecară în tîrg ca să-şi cumpere cele trebuincioase, de care aveau o lipsă mare. Mergînd ei pe drum şi apropiindu-se de cîrciuma unde-şi cheltuia Ion paralele, acesta dodată stătu în loc şi-şi zise: „Ioane! te-ai jurat să nu mai intri în cîrciumă. Fii voinic, ţine-te, şi nu-ţi călca jurămîntul.“ Apoi porniră iarăşi.
Pîrdalnica de cîrciumă îi sta în cale. De cîte ori pleca şi bietul Ion d-acasă după trebuinţele lui, se împiedica de dînsa şi atîta îi era.
În ziua aceea, cînd mergea cu nevasta în tîrg să tîrguiască, cum se apropie de cîrciumă, începu să închiză ochii, ori să se facă că se uită într-altă parte, şi cu toată virtutea lui se ţinu a nu se abate.
După ce trecu de cîrciumă, iarăşi se opri, şi zise:
— Ioane, bravo! te-ai purtat bine de astă dată. Eşti bun de laudă. Aide să ne cinstim barim cu un ciocan de rachiu.