Un advocat limbut, şi unde s-a văzut advocat moale de gură? de cei adecă ce în viaţa lor nu fac altceva decît numai încurcă lumea, ajunse la ceasul morţii.

Cît trăiesc, ei nu visează decît pledoarii, cestiuni prealabile şi escepţiuni, chichiţe şi clenciuri, paragrafe şi articoli combinaţi cu alţi articoli de cari au la îndemînă, cînd li se cere, cu duiumul, de pare că-i scoate din coşniţă.

Cînd i-auzi torosind pe la tribunale cîte în lună şi în soare, de să-ţi facă şi pe dracul alb, socoteşti că ei sunt tari şi mari în lume şi că n-au să mai moară. Dară au şi ei, ca toată lumea, o mînă de suflet şi-şi leapădă şi ei potcoavele, cum se zice, după ce au fript în dreapta şi au pîrjolit în stînga, adecă cînd vine a sîntă de moarte şi le închide gura. Iară d-al de dreptul comun, probe insuficiente, amînări, cestiuni de apreciere, contestaţii şi cîte nagode toate, plăsmuindu-se în creierii lor, se fac una cu aburul ce iese dintr-înşii la ceasul morţii, şi aşa amestecat se duce pe lumea cealaltă ca un fum ieşit din fel de fel de mirodenii. Murind advocatul, sufletul lui rătăcea încoa şi încolo printre rai şi iad, şi se tot gîndea ca ce tertipuri să mai născocească şi p-acolo ca să trăiască bine, cum trăise pe pămînt, din sudoarea altora, cînd, ajunse la poarta raiului. Aci întîlni pe sîntul Petru cu cheile.

— Deschide poarta, moş chelar, că voi să întru!

— Cine eşti d-ta şi de unde vii?

— Viu de pe ceea lume; sunt jurisconsult, doctor în drept. Aproape jumătate din viaţa mea am învăţat la carte; ştiu să apăr drepturile omului şi am diploma de la facultatea din Tîrgovişte.

— De aşa ceva nici că se pomeneşte p-aci.

— Dar d-ta cine eşti?

Sîntul Petru cînd auzi că-l întreabă cine este, nu se putu opri de a nu zîmbi cu milă şi-i răspunse:

— Precum mă vezi, eu sunt Petru cu cheile raiului; deschiz la cine se cuvine.

— Bun lucru este asta, moşule. Dară cine te-a pus pe d-ta aci?

— Ce fel, cine m-a pus? Iacă Domnul nostru Isus Christos; cine să mă puie?

— Unde ţi-e decretul de numire?

— Ce este aceea decret?

— Iacă, pitacul, formalitatea în puterea căreia eşti pus în pîine. N-ai patalama la mînă? Eu te contest.

— Ei! şi ce face asta?

— Face că cel întîi venit poate să te revoace, să te suspende, să te destituie şi atunci rămîi cu buzele umflate.

Unchiaşul Petru, curat la inimă şi tare în credinţă, stătu niţel de se gîndi şi o îndoială oarecare păru a se furişa în inima lui. Atunci prinse a întreba pe încurcă-lume:

— Şi ce trebuie să fac ca să nu fiu clintit de la slujba mea?

— Iacă, răspunse advocatul, să te duci la cel ce te-a pus în slujbă, să-ţi dea un decret că eşti numit definitiv.

Sîntul Petru păru a da crezămînt ziselor advocatului, îl lăsă să intre şi se duse drept la Domnul Christos.

— Doamne, zise el într-o doară, mi-ai dat cheile raiului, m-ai pus în slujbă, ca să bag de seamă să nu se strecoare în rai vrun nevrednic de a vedea faţa ta; dară decret de numire nu mi-ai dat; formalităţile nu sunt îndeplinite.

— De unde-ţi vine ţie, Petre, astfel de gînduri străine de locul unde te afli? Au doară nu ştii tu că aici unul singur este care porunceşte şi că numai voia lui se face?

— Ba ştiu, Doamne; dară dacă ar veni cineva să mă conteste, să mă revoace, să mă destituie, cu ce să mă împotrivesc eu carele n-am carte la mînă?

— Du-te, Petre, şi-ţi caută de treabă, şi oi vorbi eu lui Dumnezeu.

Domnul Christos apucă într-o parte şi Petru se duse la treaba lui.

Umblind încoa şi încolo prin rai, Domnul Christos se întîlni piept în piept cu advocatul. Acesta cum îl văzu, prinse a-l întreba:

— Cu ce drept stai tu, Christoase, d-a dreapta lui Dumnezeu?

— Cu dreptul veciniciei, căci noi una am fost înainte mult de facerea lumei şi una vom fi pînă şi după sfîrşitul veacurilor.

— Chestiune de apreciere, răspunse advocatul. Dară eu nu-ţi voi recunoaşte dreptul ăsta pînă nu voi vedea negru pe alb: „Ai carte, ai parte”.

Domnul Christos îi întoarse spatele, îl lăsă să hondrănească, şi, văzînd mai cît colea pe Dumnezeu Tatăl, îi zise:

— Tatăl meu, tu ştii că între noi nu s-a iscat niciodată vro neînţelegere; voia ta a fost şi voia mea, pacea şi unirea au domnit pîn-acum în locaşul acesta al fericirii. Astăzi însă o lăpădătură a firei omeneşti s-a strecurat în rai. El bagă zîzania între cei drepţi, îi îndeamnă la neascultare şi nu va întîrzia pînă a cuteza să ridice şi vro răzmiriţă.

— Şi cine este acel ticălos?

Dumnezeu făcu astă întrebare numai aşa doară de florile mărului, căci el ştia de una ca asta pînă încă a nu întră acest scaiete în rai.

— Un încurcă-lume, răspunse Domnul Christos, carele după ce a învrăjbit pe tată împotriva fiului, pe soră împotriva fratelui şi pe vecin împotriva prietenului, a venit acum să caute pete în soare şi raiului. Şi sub cuvînt că apără drepturile aproapelui, zarva şi pizma umblă înaintea lui. El caută să turbure minţile tuturor cu aiurări d-ale lui, de cari i-a tot şoptit Satana la ureche cît a trăit în lume. Şi peste toate acestea cutează să-mi tăgăduiască însuşi dreptul meu.

— Cu urgie să se gonească acest urmaş al vrăjmaşului omenirii, căci el mîine-poimîne va îndrăzni, poate, să mă necunoască şi pe mine însumi şi să cerce a mă şi goni din rai!

Şi porunca Domnului răsună ca un tunet, de se cutremură raiul. Atunci o ceată de îngeri cu săbiile de foc luară la goană pe cel ce, şi mort fiind, nu visa decît procese, probe insuficiente, amînări, drepturi nedrepte şi proceduri alături cu adevărul. Şi huiduindu-l, şi lovindu-l, şi îmbrîncindu-l, îl scoaseră îngerii din rai cu nepusă în masă, şi-l aruncară în tartarul cel mai din afară unde este scrîşnirea dinţilor şi munca de veci, acolo unde locuieşte pizma, învrăjbirea şi neunirea.