A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un sîrb. El avea o spuză de copii şi era aşa de ţigănos, de-şi mînca de sub unghii, cum se zice.

Cînd se ducea şi el, ca toţi ai lor, prin sate să cumpere grîu sau alte boabe, ca să facă negoţ, apoi nu era destul că se tocmea cu bietul român, tocmeală ca la uşa oborului, nu era destul că rădea baniţa cum îi plăcea lui, nu era destul că lua 21 de baniţe în chilă în loc de 20, apoi se ţigănea pînă i se ura românului, cerînd să-i mai adaoge pe d-asupra cîte o jumătate de baniţă. Şi românul îi da, numai să se cotorosească de atîta cerşetorie şi să scape de gheonoaia¹ caţa² dracului.

Încolo era om de casă, trăia bine cu sîrboaica lui, şi coprinsul lor era coprins. Nevasta lui toată ziua muncea şi astîmpăr nu mai avea. Spuza aia de copii o făcea de multe ori să nu ştie unde-i stă capul de lucru. Vezi că fusese rodnică sîrboaica. Copiii lor, povestea cîntecului:

Doi în braţe,
Boi în maţe,
Doi de poale li s-agaţă:
Şi Marica,
Şi Săftica;
Dar Matei
Şi Dolofei
Care sunt mai mititei…

Şi aşa crescură copiii, mai cu chiu, mai cu vai, pînă ce ăl mai mare se făcu de însurat.

Umbla sîrbul, umbla sîrboaica, ca să-şi găsească nuroră şi o şi bobiră³. Ei auziră de fata unui român bogat, chiabur, care era şi frumoasă, şi cu zestricică, şi împodobită cu toate darurile.

Se duseră în peţit. Făcură vorba şi logodna fu gata. Nu trecu mult, şi unde mi-ţi trîntiră o nuntă de mi-or pomeni-o satele din preajma lor.

Sîrboaica nu mai putea de bucurie că i-a venit acum ajutor în casă. Nuroru-sa iarăşi, inimoasă cum era ea de felul ei, nu lăsa pe soacră să facă ea toată treaba: uneori îi lua mătura din mînă şi mătura ea; alteori alerga înaintea vitelor cînd veneau de la păşune, şi le îngrijea; iară soacra se odihnea; ba să aducă apă proaspătă de la fîntînă, ba să gătească, ba una, ba alta; mă rog, ca o tînără ce era, se întorcea într-un călcîi, şi nu lăsa pe alde soacra să se ostenească căci de! o şi ajunsese vîrsta. Sîrbul nu vrea să ştie de nici unele d-alde astea. Cînd se punea la masă, el îmbuca iute, hap! hap! Înghiţea pe nemestecate şi se scula.

Toţi copiii se cam învăţaseră cu obiceiul tatălui lor, şi îmbucau care mai iute, care mai încet, cum puteau şi ei. Nurora, care nu le ştia apucăturile, socotea că, odată masa pusă, să mănînce să se sature, că era destul de la mila Domnului. Şi săritoare cum era, du-te încolo de adu poşidicului⁴, ba apă, ba alte alea, ba împacă p-ăl de scînceşte, ba fă aia, ba fă aialaltă. Sîrboaica sta greu, şi-i rîdea inima că are aşa nuroră vrednică, şi săritoare, şi îndemînatică.

Cînd, pînă să se aşeze şi fata la masă să mănînce, iată că sîrboteiul se scoală şi zice:

Mîncat, nemîncat, sculat,
Dumnezeu săturat!

Şi toţi se sculau, strîngeau masa şi-şi vedeau de treabă.

Fata se scula nemîncată. Azi aşa, mîine aşa, pînă la săptămînă. Cînd se duseră şi tinerii cu ploconul la părinţii fetei să facă şi ei, de! cale primară, ea se dete pe lîngă mă-sa, şi-i spuse că de trăit ar trăi bine cu bărbatul, dară socru-său cu apucăturile lui o lasă nemîncată. Se sfîrşise biata fată, şi era pocîltită⁵ de foame.

Mumă-sa spuse tatălui fetei şi fratelui ei, căci fata avea şi un frate, un voinic dezgheţat şi deştept, cum e bun românul să-l ai mînă dreaptă.

Acesta cum auzi, se gîndi niţel, şi zise: „Lasă că dezbăr eu pe cuscru de cusurul ăsta“.

A doua zi, flăcăul se duse pe la cuscru-său, ia aşa într-o doară, tocmai asupra mesei. El însă se pregătise de atîtea tivguliţe⁶ cîţi broscoi avea socrul soru-sei. Îl poftiră la masă, dară el spuse că de la masă s-a sculat şi a venit pe la dînşii numai aşa în treacăt.

Se puseră la masă. Copiii începură să ceară apă, după dînsul altul altceva, după el altul, te miră de ce, începu a scînci. Fata voi să se scoale să le facă voia. Dară frate-său îi zise: „Şezi, soru-mea, de mănîncă, că împac eu copiii”. Puse fiecăruia cîte o tivguliţă cu apă dinainte, dete unuia care scîncea vro două-trei boabe de năut prăjit, altuia cîteva stafide, şi toţi tăcură şi toţi mîncară. Udrinaglava⁷ nu băgă de seamă unde bate cuscru-său. N-apucară însă să se sature, şi sîrbul sculîndu-se zise:

Mîncat, nemîncat, sculat,
Dumnezeu săturat!

Toţi se sculară, strînseră masa şi se apucară de lucru careşi pe la trebile lor.

Fata se dete pe lîngă frate-său şi-i şopti:

— Bogdaproste, frate, că mîncai şi eu de mă saturai.

A doua zi tatăl fetei pofti la masă la dînsul pe cuscru-său, sîrbul, cu toată leaota lui, cu toată broştimea lui, şi şezură şi mîncară cu toată dragostea între rude, şi se săturară de-şi făcură burţile doldora, haa!…

Sîrbul, bleotu, dă cu cotu, nici acum nu pricepu nimic. A’ma! căpăţîna!

El, dacă se întoarse acasă la dînsul, făcea tot ce ştia. Din ale lui nu ieşea, de loc, de loc.

Fratele fetei, dacă văzu aşa, că îndreptare nu este, zise:

„Lasă sîrbule bleg, că ţi-o coc eu ţie, te voi face eu să cunoşti cine este românul!”

Şi în sărbătoarea cea mai de aproape care fu, mîncă ţeapăn acasă la părinţi, apoi aşa sătul se duse la cuscru-său, ca să-l găsească tocmai asupra mesei.

Intrînd în casă, văzu că tocmai se pusese masa, şi zise:

— E! O mie de ani pace, cuscre!

— Şi la vară băjenie, ha! ha! ha!

— Ce mai ala-bala pe aici, pe la d-voastră, cuscre?

— Ce să fie? iaca, muncim ca să trăim.

Şi dîndu-se mai lîngă sîrb, fratele fetei începu să-l ţie de vorbă şi să nu-i dea răspas ca să mănînce.

Ba că una, cuscre, ba că alta, ba că arendaşul a zis cutare, ba că stăpînirea a luat măsura cutare, şi tot astfel pînă văzu că soru-sa, care se silea a băga pe sub nas cît mai iute, se cam îndestulase, pe cînd sîrbul, cu vorba, n-apucase să ia nici de două ori din masă.

Atunci şi fratele fetei zise:

Cine mîncat mîncat,
Cine nu, sculat,
Dumnezeu săturat.

Sîrbului nu-i veni la socoteală, dară n-avu ce face de ruşine, şi se sculă de la masă nemîncat.

Flăcăul îl luă iarăşi la vorbă, ba la joc, că tocmai venise un sîrbotei d-ai lor pe la dînşii care ştia să zică cu gaida⁸. Şi jucară, şi vorbiră, pînă înnoptă. Atunci flăcăul ceru să mîie la dînşii, ca să nu se mai ducă noaptea p-întunerec acasă.

Fratele fetei, de jucat, jucase; de vorbit, vorbise; dară ochise toate lucrurile de prin preajmă şi de prin tindă şi de prin casă. Ştia totul ca la dînsul acasă.

Aşternură şi se culcară. Sîrbul nu putea dormi de foame. Flăcăul nu dormea, căci pîndea să vază ce are să se întîmple. Cînd, sîrbul, crezînd că toţi dorm, strigă încetişor:

— Nevastă, fă nevastă, dă-mi ceva să mănînc, că nu mai pot de foame.

— Da ce, mă, nu eşti zdravăn? Ce să-ţi dau eu să mănînci acum la miezul nopţii?

— Orice-o fi, nevastă, că nu mai pot de foame.

— Ia, du-te şi tu în tindă şi vezi de mănîncă niţel lapte bătut din ăl putinei.

Pînă să se scoale sîrbul, pînă nu ştiu ce, flăcăul se scoală, şi ca mîţa de uşor, pîş, pîş, se strecoară în tindă şi varsă putineiul cu lapte; apoi iarăşi pe nesimţite se întoarse şi se culcă.

Sîrbul cînd se duce la putineiul cu lapte, sic! nu găsi nimic, şi putineiul răsturnat. Se întoarse, deci, şi se culcă.

Ce-i faci tu foamei? că sîrbul nu putea dormi. Se bătea ca peştele pe uscat, şi nu putea să închiză nici un ochi măcar. Începu iar să strige:

— Babo! babuşcă! Scoal’ de-mi dă ceva de mîncare, că mă prăpădesc şi mă sfîrşesc de tot.

— Ce să-ţi dau, mă, omule? Ce să-ţi dau acum la miezul nopţii?

— Scoal’ şi fă barim o azimioară, că iată sunt pocîltit de tot.

S-ar fi sculat sîrbul şi ar fi pus pe foc pe toţi cei din casă să-i facă de mîncare; dară îi era ruşine de cuscru-său.

Se scoală sîrboaica, aprinde focşorul pe vatră, se apucă pe sub ascuns, să nu simţă cuscrul, şi face o azimioară. Şi tot pe şopoitele spuse unchiaşului că a făcut azima şi că a pus-o în spuză, apoi se culcă.

N-apucă să pună capul jos bine, şi fratele fetei se sculă şi zise:

— Cuscre! cuscre! Da lungă mai este noaptea asta! Mi-a amorţit cărnurile pe partea pe care m-am culcat. Ia mai scoală să stăm oleacă de vorbă colea la foc.

Ce să facă sîrbul, fu nevoit să se scoale, ca să nu strice hatîrul cuscrului.

Şi stînd acolo la foc, unde era turta în spuză, începe flăcăul a spune sîrbului că arătura ce a pus de gînd să facă are să o tragă aşa şi aşa, ca să fie mai priincioasă holdelor.

Şi cînd spunea, trăgea cu un băţ ce avea în mînă nişte dungi adînci prin mijlocul spuzei unde era turta băgată.

Apoi spuse iară că drumul de la satul lor ar fi bine să se schimbe şi să fie tras ca pe ciripie⁹ drept în satul unde trăia sîrbul; căci atunci le-ar veni mai aproape şi ar putea să se vază mai des.

Spuind, iarăşi trăgea dungi cu băţul prin spuză, şi arătă sîrbului cît se împuţinează drumul cînd este drept, şi nu ocolit.

Şi tot astfel spuse şi trase mereu cu băţul pînă ce se făcu azima ano-cato, adică una cu cenuşa, de nu se mai alese nimic de dînsa.

După aceea îşi luă seara bună şi se duse de se culcă.

Sîrbul rămase cu buzele umflate; dădu el să caute niscaiva rămăşiţe de azimioară; te-aşi! nu mai găsi nici neam de turtă, căci cuscru-său ştiuse el ce făcuse.

Vru sîrbul să se culce şi dînsul să doarmă. Dară unde îmi fu pomana aia! Se zvîrcolea bietul sîrb în pat şi ca să-i dea ploapele în gene, nici cît. Dacă văzu şi văzu că este peste poate să adoarmă, strigă din nou, şi tot pe şopoitele:

— Nevastă, babuşco! Dă-mi ceva să mănînc, că uite, mor de foame, nu mai pot să trăiesc.

— Ei, săracul de mine! Da ce să-ţi dau, mă bărbate, că n-am nimic. Ia du-te şi tu în grădină şi roade niţei coceni de varză.

— Că bine zici, tu, nevastă.

Se scoală sîrbul şi se duce binişor, intră în grădina cu varză şi începe a roade la coceni.

Se scoală şi voinicul de cuscru, ia şi el o joardă în mînă, intră şi el în grădină; şi unde începe a face o gălăgie de să deştepte şi pe morţi din groapă; şi dînd cu joarda în bietul sîrb, striga cît îi lua gura:

— Ţa! drace! ţa! Uite mă! a intrat bivoliţele în grădina cuscrului şi face mare prăpăd!

Bietul sîrb, plin de ruşine, ca să nu se facă şi de rîs, începu a zice tot pe şopoitele:

— Cîtea-n varză, be! Cîtea-n varză!

Flăcăul da de tot şi striga:

— Cîte, necîte, eu nu ştiu; atîta ştiu că bivoliţele prăpădesc varza cuscrului!

Sîrboaica îngrijată, aprinde luminarea şi iese afară, strigînd şi ea tot pe şopoitele, ca să nu se scoale vecinii şi să rămîie bietul Cîtea de rîsul satului:

— Stai! bre cuscre, stai! ce faci?

— Ce să fac, ia gonesc bivoliţele astea care vă strică grădina cu varză…

— Lasă, bre! lasă! că e Cîtea-n varză.

— Cîte, necîte, eu nu ştiu; vezi numai că vă face stricăciune mare.

— Nu mai da! bre! nu mai da! că e bărbatu-meu…

Cînd auzi aşa flăcăul, se opri, şi văzînd pe sîrb că vine ologit şi cotonogit, se făcu că se miră şi întrebă ca ce să fie asta de umblă noaptea prin varză ca pricolicii¹⁰.

Sîrbu, ruşine, neruşine, începu să spună toată şiritenia; cum murea de foame şi cum voise să şi-o mai momească pînă de dimineaţă, că nu mai putea răbda.

— Vezi, cuscre! Asta să-ţi fie învăţătură de minte. Tu o zi n-ai putut răbda de foame; dară soru-mea cum credeai tu că o să trăiască nemîncată?

— Aman! bre, cuscre, aman! Cine o mai face ca mine, ca mine să paţă!

A doua zi, plecînd fratele fetei la casa cui îl are, sîrbul se uita în urma lui şi zicea: „Bine a zis cine a zis că românul e cu dracul. Uite, mă, o păţii!”

Lucrurile în casa sîrbului se îndreptară de aici înainte, şi traiul fu trai şi masa fu masă.

---

1. ghionoaie — ciocănitoare. ↩︎
2. cață — persoană rea și cicălitoare. ↩︎
3. bobi — afla, brodi, găsi, nimeri. ↩︎
4. poşidic — mulțime, droaie, gloată de copii. ↩︎
5. pocîltit — slăbit (de foame); foarte flămând. ↩︎
6. tigvă — vas făcut din fructul uscat de tigvă. ↩︎
7. udrena glava — lovit în cap, bătut în cap (bulgară). ↩︎
8. gaidă — cimpoi. ↩︎
9. ca pe ciripie — (a merge sau a se duce, a trage) drept, în linie dreaptă. ↩︎
10. pricolici — duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni (mai ales după moarte) și care ia înfățișarea unor animale. ↩︎