Povestea pe care am auzit-o şi pe care vreau să v-o spun acum pare de necrezut, dar eu cred că şi poveştile ascund în ele un sîmbure de adevăr şi că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti! Se spune că pe coasta dinspre Oceanul Atlantic, a Franţei, puteţi vedea pe hartă un sătuleţ, ai cărui locuitori se ocupă cu pescuitul de cînd s-au pomenit pe lume. Încă înainte ca soarele să răsară, ei pornesc în lungul mării cu bărcile lor cu pînze şi seara se întorc cîntînd, aducînd peştele, care este hrana lor de zi cu zi şi pe care îl vînd la oraş, ca să-şi poată cumpăra cele necesare pentru traiul cel de toate zilele.
În satul ăsta trăiau şi doi tineri, Aneta şi Jean, care se simțeau tare fericiţi, mai ales după ce li se născuse şi un băieţaş de toată frumuseţea, cu ochii albaştri ca marea în zilele cu soare şi cu rîs mai cristalin decît sunetul unui clopoțel de argint.
Pînă acum toate bune, dar nu v-am spus încă tot, fiindcă mai era ceva prin locurile acelea, de care parcă mi-e şi frică să pomenesc. Partea aceea a țărmului era bîntuită de nişte spiriduşi nevăzuţi, care, din cînd în cînd, împrumutau — vorbă să fie, fiindcă nu cereau voie nimănui — bărcile pescarilor şi plecau cine știe unde. Nenorocirea era că din clipa în care luau o barcă, o foloseau pînă o distrugeau cu totul şi vă daţi seama că oamenii din partea locului erau atît de săraci, încît pierderea unei bărci însemna pentru ei moartea.
Într-o dimineaţă, Jean băgă de seamă că barca lui nu mai era în locul unde o lăsase el, ci mult mai încolo. La început s-a gîndit că poate vreun pescar o fi avut nevoie de locul acela şi i-a mutat barca un pic. Cînd însă a văzut că şi în zilele următoare lucrurile se repetă, a intrat la mare grijă şi, în cele din urmă, speriat, i-a spus Anetei ceea ce băgase el de seamă. Biata femeie, cînd a auzit de una ca asta, să cadă jos de spaimă şi mai multe nu. Dacă spiriduşii le distrug barca, înseamnă sau să moară toţi trei de foame, sau să-şi ia lumea în cap şi să plece slugi, cine ştie pe unde, trăind o viaţă nu mai bună decît moartea. I se rupea, mai ales, inima pentru copilul lor care trebuia să aibă o viaţă aşa de nefericită. Nu vă mai spun că mulți pescari încercaseră să vadă ce se întîmplă cu bărcile lor şi nu văzură decît cum ele se desprind de la mal şi o pornesc în larg, parcă mînate de nişte puteri nevăzute. Ba cei care se dovediseră mai curajoşi şi încercaseră să lupte cu aceste puteri, au fost găsiți morţi pe plajă în ziua următoare, fiindcă, dacă nu ştiţi, vă spun eu acum, spiridușii sînt mai periculoşi chiar şi decît balaurul Baudal, care şade ascuns în lacul Leului, de unde iese din cînd în cînd pentru a fura cîte un animal, uneori chiar cîte un om, pe care să-l mănînce.
Cum vă spuneam, din ziua aceea, în casa celor doi tineri n-a mai fost loc nici pentru pace, nici pentru bucurii. Nopți întregi nu mai dormeau, iar Aneta era tot cu ochii roşii de plîns.
În a patra zi, femeii îi veni un gînd pe care nici ei nu avea curajul să şi-l mărturisească. În a cincea zi însă, văzînd că viaţa asta nu mai era de îndurat, se hotărî să treacă peste orice spaimă şi să facă ceea ce inima o învăţa. Aşa că în seara aceea i-a dat de mîncare lui Jean, ba chiar l-a îndemnat să bea ceva mai mult vin ca de obicei, încît, frînt de grijă, de osteneală şi de vin, omul adormi de îndată ce puse capul pe pernă. După aceea, Aneta dădu şi pruncului de mîncare, şi, înfăşurîndu-l într-o pătură moale de lînă ca să nu-i fie frig, îl luă frumuşel în braţe şi se strecură ca o şopîrlă pe uşă, fără s-o simtă bărbatul care dormea dus.
Afară era o noapte întunecoasă de să-ţi bagi singur degetele în ochi. Numai departe pe cer se vedea strălucind o singură stea, al cărui chip îndepărtat se oglindea în apa fără fund a oceanului.
Biata Aneta se înfioră cînd îşi aminti că era noaptea mareei celei mari.
Dar mi se pare că eu vorbesc cam în dodii pentru voi şi nici măcar nu v-am spus ce este aceea o maree. Staţi să vă zic, numai să aveţi răbdare să mă ascultați acum, că am lăsat firul poveştii şi m-am apucat să vă spun ce este o maree. Eu socotesc că aşa se cuvine.
Luna asta pe care o vedem noi pe cer, sclipind cu lumina ei misterioasă în unele nopți, are o mare putere de atracţie asupra apei, care se ridică spre ea sub forma unui val mare. Şi-aşa urmăreşte luna pînă ajunge la ţărmul pe care îl acoperă cu apă pe o mare distanţă. Apoi apa se retrage liniştită în matca ei. Cînd apa creşte, se cheamă flux, iar cînd scade, se cheamă reflux. Mareea înseamnă deci fluxul şi refluxul apei.
Dacă nu mă credeţi, puteţi să-i întrebaţi şi pe părinţii voştri şi veţi vedea că nu spun bazaconii. Ei, şi dacă nu vă mint în taina asta a lunii, cu fluxul şi refluxul, vă închipuiţi că şi restul poveştii este tot atît de adevărat.
Să ne întoarcem acum iar la Aneta din poveste. Vă spuneam că aducîndu-şi aminte că era ziua mareei celei mari, parcă o strîngea şi mai tare cămaşa de frică. O dată pe lună, cînd este lună plină, puterea ei e mult mai mare şi atunci ridică un val mai înalt. Din cauza asta mareea cea mare este mai periculoasă decît celelalte. Dar pescarii ştiu pînă unde se întinde fluxul, ştiu şi cînd va avea loc, aşa că nu se întîmplă nici o nenorocire. Dragostea pentru ai săi îi dădea curaj Anetei şi, înfrîngîndu-şi orice spaimă, sări în barcă, pitindu-se în partea dinapoi. Învelită în şalul ei gros de catifea, răsuflă fără zgomot aerul sărat al mării. Ţinea strîns legat la piept copilaşul care dormea dus, neştiind nimic, nici de necazul mamei, nici de răutatea spiriduşilor. Biata Aneta, frîntă de oboseala zilei şi de spaima prin care trecea, adormi şi ea tot aşa de adînc şi lin ca şi copilul pe care-l ţinea în braţe! După o bucată de vreme, tresări fiindcă apa începuse să clipocească mai tare la pupa1 bărcii şi se auzeau glasuri în noapte, rostind un fel de cîntare ciudată, din care cu multă greutate înţelese aceste cuvinte:
- Trei ceasuri pe mare,
- Alte trei pe mal,
- Trei ceasuri în care
- Ne întoarcem iar,
- În zorii tîrzii,
- Pe maluri pustii.
- Leagănă-te, barcă mare,
- Peste marea cea de sare,
- Sprintenă porneşti la drum,
- Chiar acum!
Frînghiile cu care era legată barca lunecară ca prin farmec de pe ţăruşii de care erau legate şi barca prinse a se legăna liberă pe valuri. Apoi glasurile se auziră din nou:
- Barcă, pleacă la unu,
- Pleacă la doi,
- Pleacă la trei!
Barca însă nu se mişca, ci continua să se legene pe loc, de parcă ceva o împiedica să pornească în larg. Cele trei voci îşi reluară cîntecul lor monoton şi mai rugător:
- Pleacă, te rugăm, la unu,
- Pleacă, te rugăm, la doi,
- Pleacă, te rugăm, la trei,
- Te rugăm să pleci la patru!
Dar barca pas să se miște, de parcă ar fi ştiut ea ceva. Atunci glasurile se porniră și mai plîngăreţe:
- Te rugăm să pleci la unu,
- Te-rugăm să pleci la doi,
- Te rugăm să pleci la trei,
- Te rugăm să pleci la patru,
- Pleacă, te rugăm, la cinci !
De data asta, Aneta simți cum barca o pornește din loc, de parcă ar fi fost un cal ascultător, lunecînd pe valuri din ce în ce mai repede. Aerul mării devenea tot mai răcoros, iar hula2 valurilor tot mai puternică, așa că Aneta înțelese că se aflau de acum departe, în larg. Începuse să-i fie grozav de frică și era gata să-i pară rău de ceea ce făcuse. Se gîndea cu groază ce va păţi dacă, bunăoară, copilul s-ar trezi și ar începe să plîngă. Ce le putea ea răspunde acestor ființe misterioase, despre care auzise numai lucruri rele?
Încă mai tremura de frică şi de neștiință, cînd simţi că barca se ciocnește de un mal, funiile se încolăciră singure în jurul unor țăruși și cele trei voci se îndepărtară grăbite spre mijlocul insulei. Biata Aneta, pe jumătate moartă, ieşi din ascunzătoarea în care mai că înțepenise şi o porni îndată pe urmele celor trei spiriduși pe care, măcar că nu-i vedea, îi auzea mereu vorbind. Mergea pe un pămînt necunoscut, despre care nu auzise niciodată vorbindu-se. Era, fără îndoială, una din acele misterioase insule bîntuite de duhuri, din care muritorii nu se mai întorceau niciodată, dacă au îndrăznit să pună piciorul pe ea. Dar Aneta era hotărîtă să nu se lase pînă nu va obţine ceea ce dorea. Privea cu ochii larg deschişi această misterioasă insulă, încercînd să rețină unele lucruri, spre a nu rătăci drumul la întoarcere. Sub scînteierile palide ale stelelor nu se vedeau decît stîncile goale și frunzișul puţin cam ciudat al unor dafini care răspîndeau un miros îmbătător. Rupse, în treacăt, cîteva crengi pe care le băgă în sîn, cu gîndul de a avea o dovadă că, într-adevăr, a fost pe această insulă, în cazul că oamenii n-o vor crede. Deodată, printre trunchiurile dafinilor, se deschise gura largă a unei peşteri, din care răzbătea în afară zumzetul unor voci nedeslușite. Spiridușii pătrunseră înăuntru, iar Aneta, după ce stătu cîteva clipe la îndoială, își zise: „Dacă am ajuns pînă aici, ce mi se poate întîmpla mai rău?” Şi pătrunse în peşteră, pe urma spiriduşilor. În stînca tare, o mînă măiastră tăiase o scară care cobora ca un melc spre adînc. Din loc în loc, niște scînteieri misterioase luminau totul, aşa că femeia putu să coboare scara îngustă fără să-și rupă vreun picior. Auzea trecînd pe lîngă ea paşi grăbiţi care parcă o ocoleau și simţea uneori atingerea unor ființe nevăzute, de care se înfiora. Din adîncul peşterii venea însă un zgomot înspăimîntător, nu din cauza puterii lui, ci din cauza ciudăţeniei, căci părea ca o respirație uriaşă și ostenită, era parcă chiar respirația pămîntului. Scara se mai roti încă o dată şi o lumină puternică o izbi în faţă orbind-o, încît nu mai văzu nimic. După o vreme, cînd ochii i s-au mai obișnuit, își dădu seama că se afla într-o imensă sală strălucitoare, din pereţii căreia răzbea acea lumină care te amețea. Pe jos era presărat cel mai fin nisip pe care îl văzuse vreodată în viaţa ei, iar stelele de mare își mișcau braţele moi prin nisipul umed, de parcă ar fi așteptat ceva. Pe peretele din fundul peşterii se vedea o ușă mare de bronz, iar în mijlocul uriașei încăperi se înălța un stejar uriaș cu trunchiul răsucit, care-şi împlînta adînc, în nisipul moale, rădăcinile lui puternice. Sub stejar se afla un monstru. Aneta simţi că i se moaie picioarele și-și strînse cu spaimă copilul la piept. Aşa ceva nu mai auzise să fie nici măcar în poveşti. Era o fiinţă strălucitoare și transparentă ca de cristal, moale ca o gelatină. La fiecare din enormele lui respiraţii, prin corpul său se vedeau pereţii peşterii care se diformau ca priviţi printr-o apă.
Vocile spiriduşilor nevăzuţi intonau niște imne de slavă și pe care biata Aneta nici nu le înţelegea, atît era de înspăimîntată și de uluită de ceea ce vedea. Încet-încet își dădu seama că imnul îl îndemna pe monstru să mai aibă răbdare, că în curînd va sosi clipa. Ceea ce o uimea mai ales pe Aneta era faptul că nimeni nu se interesa de ea, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. Toţi trăiau într-o încordare de nedescris, de parcă ceva extraordinar trebuia să se întîmple. Glasurile se izbeau de ușa masivă de bronz, semn că de acolo trebuia să vină ceea ce toţi așteptau. Vocile răsunau:
- Tată al mării, mai ai răbdare,
- Luna pe ceruri lunecă lin,
- Vine îndată clipa cea mare
- Să pună capăt marelui chin.
- Uşa tăcută ce marea ţine
- Tremură toată de nerăbdare,
- Fluviul vieții îndată vine,
- Vine îndată clipa cea mare,
- Clipa cea mare,
- Clipa cea mare!
„Ce fel de clipă?“ se tot întreba Aneta, care, de curiozitate, uitase și să-i mai fie frică. Dincolo de poarta de bronz porni să se audă un zgomot îngrozitor, care o făcu pe Aneta să-și amintească iar de frică și picioarele iar începură să i se moaie, tocmai acum cînd era hotărîtă s-o ia la fugă. Dintr-o dată, ușa masivă de bronz începu să se răsucească în țîţîni, trasă de niște mîini nevăzute, iar monstrul inform și străveziu îşi îndreptă capul moale ca de gelatină spre ușa larg deschisă, prin care începuse să pătrundă vijelios mareea. Monstrul fu apucat de o mare bucurie și începu să soarbă apa cu o poftă care-i făcu greață Anetei. Dar, spre marea ei mirare, cu cît bea mai multă apă, cu atît monstrul devenea mai puternic, mai dur şi mai strălucitor. Apa pătrundea urlînd pe ușă, dar nici măcar o picătură nu scăpa gurii însetate a monstrului, încît femeia era convinsă că pe toată plaja Gasconiei3 marea s-a retras, lăsînd în urmă nisipul umed, melci, meduze care se descompun în lumina dimineţii, pești morţi, resturi de corăbii naufragiate.
Abia acum a înţeles Aneta că ea vedea ceea ce nici un om nu mai văzuse și poate nici nu va mai vedea: acesta era monstrul mareei care trăia ascuns în adîncul pămîntului și care făcea să crească apa, atunci cînd o dădea afară și să scadă, atunci cînd o înghiţea, și asta, în mod regulat, de la nașterea pămîntului și cît va mai dura lumea. Gîndindu-se la toate aceste lucruri și, mai ales, dîndu-și seama că fusese martoră la o taină a lumii care, din cîte știa, nu era îngăduită — și cel care o călca trebuia să plătească cu propria sa viaţă, Aneta își adună ultimele puteri și o rupse a fugă, fără să se mai uite pe unde calcă, strîngînd la piept copilul, ca nu cumva să-l scape dacă s-ar împiedica de ceva. Nici nu mai știa cum a ajuns la barcă, de parcă spaima îi dăduse aripi și s-a ascuns în același loc în care stătuse şi la venire. Se simţea ușurată, de toată spaima, acum că se afla în barca lor, ca și cum s-ar îi aflat acasă. Curînd auzi paşii fiinţelor nevăzute cu care călătorise spre insula mareei și apoi ascultă din nou ciudata lor litanie:
- Trei ceasuri de taină,
- Minunea văzînd,
- Trei ceasuri de taină,
- Mareea-ascultînd,
- Te întoarce, barcă, pe valul culcat
- Și ne poartă iarăși la ţărmul rotat.
Barca o porni ca un cal bine strunit, vîntul le fluiera pe la urechi, iar fiinţele misterioase, simțind mirosul de dafin care venea de la ramurile pe care Aneta le rupsese şi le pusese în sîn, începură să cînte cu nişte glasuri care veneau parcă dintr-o altă lume:
- Parfumul de laur spre mal ne’nsoțeşte,
- În mijlocul mării sărate pluteşte.
- Amintirea dulce a insulei noastre
- Întruna ne mînă spre țărmuri albastre.
N-aş putea să vă spun cît timp trecuse de cînd porniseră din insulă, dar Aneta simţi cum barca se izbeşte de mal, semn că ajunsese la locul de unde plecase. Spiriduşii săriră jos din luntre şi femeia aștepta să-i audă depărtîndu-se ca să poată şi ea ieși din ascunzătoare. Spre marea ei spaimă auzi însă glasul poruncitor al unui spiriduș care-i spunea:
— Femeie, ieşi afară!
Mai mult, moartă decît vie, Aneta ieşi cu pruncul în braţe, care mai dormea încă, tot așa de adînc și nevinovat ca şi la plecare.
— Ai merita să fii ucisă, continuă vocea spiriduşului, dar ai fost salvată de fiinţa nevinovată pe care o porți la sînul tău! Abia acum înțelese ea de ce nimeni nu-i făcuse nimic.
Pașii tainici se îndepărtară în noapte, iar Aneta ședea dreaptă pe nisipul plajei de parcă ar fi vrut să le spună spiriduşilor: „Nu mă tem de voi. De acum nu mai aveţi dreptul să vă atingeţi de barca noastră!“
Dar după ce s-a stins în noapte ecoul paşilor lor ciudaţi, după ce s-a văzut singură-singurică pe plaja pustie, pe Aneta a cuprins-o o groază atît de mare, încît o rupse la fugă fără să se mai uite nici în dreapta, nici în stînga şi tot i se: părea că cineva este gata s-o ajungă din urmă.
Ajunsă acasă, dădu copilului să sugă și pregăti masa pentru soţul ei, care trebuia să se trezească din clipă în clipă. Simţi deodată în sîn creanga de dafin de care şi uitase de spaimă. Cînd o scoase din sîn, rămase cu gura căscată: creanga pe care o rupsese numai cu gîndul de a avea o dovadă că fusese pe insula spiridușilor, era cu totul şi cu totul de aur.
Și iacă aşa, datorită curajului unei femei și dragostei ei pentru copil și pentru soţ, au scăpat şi de sărăcie și de spiriduşi şi or mai fi trăind și astăzi în căsuţa lor, fericiţi şi fără grijă, dacă n-or fi murit.