S-a dus odată un ţăran la iarmaroc1. S-a oprit în dreptul unui negustor şi-i privea atent marfa.
— la cumpără, cumetre, ceva de la mine! se adresă negustorul ţăranului. Uite, am tot ce doreşti! Nu dau scump și o asemenea marfă nu găseşti oriunde!
— Cumetre, ici, cumetre, colo, spuse ţăranul, dar țăranii cu negustorii n-au fost cumetri niciodată — eu de-un ferăstrău aş avea totuşi nevoie…
— Ce unu, cumetre, cumpără-ţi două, n-o să-ți pară rău! Cînd ţi se strică unu nu trebuie să dai fuga numaidecît la vecin să te împrumuţi!
Țăranul s-a scărpinat după ureche, pentru că lui i-ar fi ajuns unul, dar negustorul se dădea aşa de frumos pe lîngă el, încît, pînă la urmă, omul a cumpărat două. S-a întors apoi acasă şi i le-a arătat nevestei.
— lată, spuse el, strașnic oțel. Aşa ceva omul mai rar nimereşte. Nevasta doar a mormăit că pe nimica aruncă banii și ieşi din casă nemulțumită.
A doua zi s-a dus la tîmplar să le facă ramele.
— Ferăstraiele nu sînt rele, numai să fie ce tăia cu ele, spuse tîmplarul şi i-a promis că pînă spre seară ramele vor fi gata.
A doua zi, în colna2 ţăranului atîrnau două ferăstraie nou-nouţe, de-ţi venea să-ţi sufleci mînecile şi să te apuci de treabă. În colnă toate celelalte unelte le admirau luciul și le invidiau locul. Sapa şi-a plecat capul, topoarele au suspinat cu tristeţe, bătrînele cuie ruginite de pe poliţă s-au aprins şi ele de invidie. Apoi cu toatele şi-au strîns capetele şi au început să clevetească.
În curtea ţăranului se afla un păr bătrîn și uscat, şi cum țăranul nu avea mare lucru de făcut, s-a hotărît să-l taie a și doua zi. A ascuţit ferăstraiele cele noi, le-a uns şi i-a zis nevestei:
— Ascultă, nevastă, mîine vom scoate părul acela din curte, că şi aşa nu mai dă nici o roadă.
— Măcar o să am ceva vreascuri la îndemînă, zise şi ea.
Cînd au auzit acestea, cuiele au rîs cu răutate.
— Lucrul acesta o să le prindă de minune doamnelor ferăstraie. Se vor încălzi puţin la lucru, să le vedem.
Ferăstraiele se uitară lung unul la altul, dar n-au zis nimica, aşteptîndu-şi stăpînul.
A doua zi ţăranul şi cu nevasta s-au apucat de treabă. I-au săpat rădăcinile, le-au tăiat, au doborît părul la pămînt, apoi s-au apucat să-l tale. Tăiară pînă la prînz, tăiară pînă seara, dar fiindcă erau numai ei doi, n-au apucat să termine treaba, că era mult de lucru.
— O să tăiem şi mîine, spuse ţăranul obosit şi agăță ferăstraiele în cui.
Un ferăstrău era tare nemulţumit.
— De ce trebuie eu să muncesc şi bîrfitoarele astea nu? spuse şi se uită urît la cuie. Un cui, care înțelese iute la ce se gîndea ferăstrăul, dădu din cap în semn de nemulțumire, se apropie şi-i zise:
— Dacă vei asculta de mîinile ţăranului, fără să cîrteşti, mereu te va duce la lucru. Te vei şlefui dar te vei subția întruna. Nu-l asculta şi vei vedea că te va lăsa în pace curînd. Eşti nou, n-o să te arunce, iar tu vei putea moţăi aici în linişte. lată, şi noi am făcut aşa şi acum stăm de cîțiva ani. Şi spune, ne merge rău?
Nepriceputului ferăstrău i-au plăcut cuvintele cuiului și se hotărî să nu-l mai asculte pe ţăran.
A doua zi, pe la amiază, ţăranul s-a uitat la mîinile lui zicînd:
— Nu ştiu de ce, dar fac bătături.
— De muncă, răspunse nevasta. La orice muncă mai grea omul face bătături.
Tăranul a recunoscut că nevasta are dreptate şi au pornit mai vîrtos la tăiatul lemnului. O dată tăiau cu un ferăstrău, o dată cu celălalt ferăstrău.
— Pentru ca să fie la fel de uzate, răspundea oamenilor care treceau pe lîngă ei şi se opreau curioși. Lemnul este uscat şi tare. Oţelul se încălzeşte repede, nu cumva să plesnească vreunul.
Oamenii doar dădeau din cap, apoi îşi vedeau de treaba lor. Țăranul tăia mai departe, o dată cu unul, apoi cu celălalt, iar după un timp mormăi:
— Ce-o fi avînd, ce nu, dar treaba merge tot mai greu. Trebuie să ne oprim. Poate că ferăstraiele s-au topit, să le mai ascuţim niţel.
S-a aşezat pe o piatră şi cu pila a început să ascută dinţişorii mici şi lucioşi. O dată dintr-o parte, apoi din cealaltă parte, iar la sfîrşit le-a uns cu o bucățică de slănină.
— Acum poate că o să meargă mai ușor. Au tăiat ei cît au tăiat, au obosit, şi s-a apropiat deja a doua seară. Munca parcă nu se mai termina, că tare greu se urneau.
Nevasta, proptindu-se de gard să se odihnească o clipă, i-a strigat:
— Omule, ce te tot chinui tu, nu vezi că ferăstrăul ăla nu mai taie?
Țăranul a ridicat ochii, a privit-o neîncrezător, dar nu s-a oprit. După un timp nevasta i se adresă din nou:
— Tu n-auzi? la încearcă şi cu celălalt şi ai să vezi că am dreptate.
Țăranul a încercat, s-a scărpinat în cap şi a mormăit:
— Ai dreptate, nevastă, ăsta nu mai taie aşa de bine. Mîine îl duc iar la tîmplar să văd ce are şi îndată l-a pus deoparte. Ferăstrăul doar asta aştepta. Îngîmfat şi liniştit, s-a întins pe o grămadă de vreascuri. Era prima lui victorie. A doua zi țăranul fugi cu el ia tîmplar, dar acesta, după ce l-a privit, a dat din cap zicîndu-i:
— Ferăstrăul e bun, poate c-ai fost dumneata prea obosit.
Țăranul s-a liniștit auzindu-l, a dus ferăstrăul acasă şi l-a agăţat în cui. A muncit numai cu unul toată ziua.
După un timp, cînd a vrut să repare gardul, a luat ferăstrăul și s-a dus să-și taie leaţuri, dar ferăstrăul cel leneş nici acum nu i-a plăcut cum tăia.
„Nici eu n-am să muncesc, dacă cuiele nu muncesc”, mormăi supărat şi scrîşni din dinţi ferăstrăul.
Țăranul a încercat să taie cu amîndouă ferăstraiele, dar s-a convins că unul taie mai rău decît altul.
„Diseară trebuie să-l duc la fierar”, se gîndi el. Fierarul l-a privit, l-a ascuțit, şi-l lovi cu ciocanul niţel.
— Încearcă încă o dată, poate acum o să meargă, îi zise fierarul înapoindu-i ferăstrăul.
Țăranul s-a întors acasă, din nou l-a încercat, dar nici acum ferăstrăul cel îndărătnic n-a prins a tăia cum trebuie în lemn.
Zilele treceau una după alta şi ţăranul folosea doar un singur ferăstrău. Pe celălalt l-a lăsat să atîrne în cui. Bineînțeles, ferăstrăului i-a plăcut grozav. Nu făcea nimic, doar se lăfăia în cui şi clevetea. Cînd, ostenit, celălalt ferăstrău se plîngea cît îl doare tot corpul, leneșul rîdea în hohote.
— Aşa-ţi trebuie dacă eşti prost şi asculţi de mîna ţăranului neodihnit!
Treceau lunile, treceau şi anii şi multe s-au schimbat. Țăranul a îmbătrînit şi puterile l-au mai lăsat. Gospodăria de mult a trecut-o în mîinile feciorilor săi, dar n-a încetat să muncească. Chiar şi atunci cînd securea n-o mai putea ţine vîrtos în mînă, ferăstrăul i se părea o jucărie. Abia îl apropia de lemn şi ferăstrăul tăia. Şi atunci bătrînului i se părea că nu-i aşa de bătrîn şi fără puteri şi inima îi bătea veselă.
Multe s-au schimbat şi în colnă, doar cuiele ruginite şi ferăstrăul leneș au rămas la locul lor. La început ferăstrăul era mîndru c-a-nceput să se îngraşe: din loc în loc, pe fețele lui lucioase au apărut pete roşcate şi pînă să se dezmeticească a fost cuprins cu totul de rugină.
„Nu-i nimic, se gîndi el, măcar mă lasă gazda în pace.” Dar uitîndu-se din cînd în cînd la prietenul său harnic, îl durea parcă ceva.
„Cît e de de subţire şi lucios! Şi mînerele sale de lemn arată pare-ar fi bătute în aur! Dar ce folos? începu să rîdă în gînd, mereu e plecat, mereu trag de el şi pila aceea mereu îi roade dinţişorii. Şi are aceasta vreo importanţă? Îţi dă vreo bucurie munca asta zilnică, istovitoare?”
Într-o zi a murit nevasta ţăranului şi la scurtă vreme a murit şi gospodarul. Fiii l-au înmormîntat așa cum se cuvine un tată bătrîn şi vrednic. Cîteva zile după înmormîntare s-au întîlnit în curtea părintească să-şi împartă ce le-a rămas de la bătrîni. Le-a venit rîndul şi celor două ferăstraie. Cînd le-au scos din curte, cel leneş s-a întins şi voios şi-a scuturat praful de pe el.
„Eu sunt mai valoros — se gîndi — sînt aproape nou!”
În acea clipă s-a apropiat de el unul din fii şi l-a privit cu dispreţ.
— Ia uitați-vă ce nimicuri ţinea bătrînul nostru! E mîncat tot de rugină. Aruncaţi-l într-o groapă să nu se rănească copiii în el!
Ferăstrăul a strigat, a plîns, dar a fost prea tîrziu. Cînd şi-a revenit, se afla întins pe fundul unei gropi adînci, pe care tocmai o astupau noii stăpîni ai casei cu pietre.
Dar cu celălalt ce s-a întîmplat?
Fiii, mult timp, n-au putut hotărî cui să-i aparțină, căci amîndoi îl doreau. Strălucea ca aurul, tăia ca focul, de-ţi era mai mare dragul să-l foloseşti — dar cum să nu — dacă toată viața a muncit şi munca a făcut din el un ajutor scump și de încredere al omului.