Trăia odată într-un sat un tată cu mulți copii. N-avea nici pămînt, nici vite. Lucra la bogaţi, căci viaţa nu-i era ușoară. Cel mai mult a muncit la un bogat negustor de vinuri, care avea podgorii întinse. La început a muncit singur, iar mai apoi, după ce i-au crescut copiii, i-a luat cu el. Deşi ceea ce cîștiga cu ajutorul lor era puțin, totuşi era mai mult decît nimica.
Anii treceau, copiii creşteau şi din puţinul lor cîştig nu se mai putea trăi omenește. O singură bucurie avea bietul părinte: copiii îi erau sănătoși şi harnici și acesta era darul cel mai mare pentru el. Cum au crescut fiecare şi-a găsit rostul lui: fetele, cu mama lor, pe lîngă gospodărie, fiul cel mai mare, în pădure, ca tăietor de lemne, cel mijlociu, după ei, iar mezinul tot iscodea prin podgorii, după cunoașterea feluritelor soiuri de viță.
Tatăl, cînd îşi vedea copiii, se bucura nespus, dar se și întrista. Se bucura văzînd că fiul cel mic nu se codește la muncă, că-i place via, dar se-ntreba ce va fi atunci cînd va mai crește și va dori să aibă şi el o podgorie proprie. De unde ar putea să ia atîția bani pentru o podgorie, el fiul unor părinţi săraci? Iar el, tatăl, cu ce-ar putea- să-l ajute, dacă singur n-avea nimic, decît puterea brațelor.
— Ascultă, Vilo, căci așa se numea mezinul, astăzi ai putea să rămîi acasă. Acum, în noiembrie, cînd bate un vînt de gheaţă, să acoperi butucii de vie nu-i deloc plăcut. Ai face mai bine s-o ajuţi pe mama prin casă.
— Nu, tată, nu, eu merg cu tine. Munca în vie îmi place şi eu vreau să pricep bine toate tainele ei.
— Da’ de unde, fiule, e frig și poţi să răcești mergînd cu mine.
— Lasă, tată, nu te teme, îmi iau o sapă mai mare și ea are să mă încălzească precis.
Primăvara, în martie, cînd a fost chemat la tăiat de vie, Vilo din nou se ruga de tată-său să-l ia cu el.
— Şi ce ai să faci acolo? Încă nu ești pregătit destul pentru munca asta.
— O să mă uit la tine, şi-am să învăţ ceva, spuse Vilo supus, și-apoi voi scoate vreascurile din vie şi tot fac ceva pe lîngă tine.
Tatălui i-a plăcut stăruința lui și l-a luat cu el la vie.
Peste vară, cînd în podgorii munca era în toi, Vilo era mereu cu tata. Nu-l speria nici soarele, nici ploaia. Zile întregi întreba cînd de una, cînd de alta și nu-i de mirare că în acest timp s-a prins ceva de el.
După cîţiva ani de ucenicie, Vilo l-a întrebat într-o zi pe tată exact de ce se temea mai mult şi mai mult:
— Tată, dar noi de ce nu putem avea o palmă de vie a noastră, numai a noastră?
— De ce? se sperie tatăl de întrebarea așteptată, pentru că sîntem săraci.
— Dar tu lucrezi mereu, de ce nu-ți ajung banii?
— Plata-i mică, dragule!
— Atunci să mergem la stăpîn și să-i spunem!
Tata a zîmbit doar și i-a făcut cu mîna un semn, parcă însemnînd: „Lumea e aşa cum este şi ea altfel nu va fi, negustorului să-i dai pace, iar noi să fim fericiţi că ne lasă să lucrăm pe pămînturile lui.“
Dar Vilo nu era mulţumit cu răspunsul acesta. Într-o zi, cînd negustorul s-a dus să vadă cum merge munca pe cîmp, Vilo se înfăţișă curajos în faţa lui.
— Stăpîne, muncim în viile tale doi, eu şi cu tatăl meu, şi totuşi sîntem săraci. De ce?
— Bineînţeles că sînteţi săraci, dacă cu ceea ce cîștigaţi nu ştiţi să vă gospodăriţi, se repezi negustorul cu răspunsul la Vilo. Şi apoi, dacă nu vă place la mine, puteţi încerca în altă parte.
— Bani am vrea, nu să plecăm!
— Bani ? se miră negustorul. Şi pentru ce?
— Am vrea să avem o bucăţică de vie a noastră!
— Vie proprie? rămase uimit negustorul şi se înroşi la faţă; vie spui, sărăntoc ce ești, ştii tu oare ce înseamnă să ai via ta?
— Ştiu, că doar noi o lucrăm de-atîta vreme!
Aceasta l-a supărat din cale-afară pe negustor. A apucat biciul și a început să-l lovească peste picioare pe băiat.
— Ia te uită ce obrăznicie! strigă. Asta ne-ar mai lipsi, ca fiecare sărăntoc să aibă via lui, şi lovea cu mînie.
Vilo, cînd văzu că-i de rău, a fugit şi s-a ascuns în tufişuri. Acolo mult timp a plîns de durere, dar şi de umilință și s-a jurat că va avea via lui cu orice preţ.
Seara, cînd l-a întrebat tata de unde are dungile acelea negre pe picioare, a spus că s-a bătut cu băieții și că aceştia i le-au făcut cu biciul.
Tatăl, îngrijorat, l-a crezut, dar nu i-a plăcut.
A doua zi negustorul l-a chemat pe tatăl lui Vilo și i-a spus răspicat:
— Ei, iată ce-i, am auzit că nu eşti mulţumit cu plata! Adevărat îi?
Bietul tată, mirare mare că nu s-a prăbușit cînd a auzit cele spuse de negustor!
— Adică cum? bîlbîi el, cine v-a a putut spune așa vorbe, stăpîne?
— Cine? Chiar fiul tău… Cică vreţi via voastră proprie!
— Doar nu credeţi în vorbele băiatului meu, spuse nenorocitul tată, presimţind că nu-i a bună această discuţie.
— Dar ce să-mi pierd timpul cu tine? începu să strige negustorul. Piei din ochii mei, că și pe tine te voi biciui… Și să ţii minte, că de acum înainte nici tu şi nici altul din familia ta nu veți mai avea ce căuta în podgoriile mele!
Întristat și nenorocit se întoarse bătrînul acasă. Chiar dacă Vito îi era drag, pentru această greșeală l-a bătut. Simţea că băiatul are dreptate, dar oare omul sărac poate să aibă dreptate, mai ales cînd n-are unde lucra?
După cîteva zile Vilo se înfățişă înaintea părintelui său şi-i spuse hotărît:
— Vreau să plec în lume să văd cum se trăiește. Poate că voi cîştiga ceva şi vreau să învăţ, căci și așa murim de foame acum…
Părintele de mai demult presimţea că va veni odată și clipa asta, dar nu știa cînd şi de aceea, surprins, a încercat să-l abată de la acest gînd.
— Eşti tînăr şi nepriceput, ai putea să te pierzi în lumea asta. Aşteaptă pînă te faci cu adevărat mare, căci povara sărăciei e mai ușoară acasă decît în lume.
Dar ce-şi vîra Vilo o dată în cap, nu se putea scoate cu una cu două. Şi cînd părintele a văzut că nu mai e de vorbit cu băiatul lui, l-a binecuvîntat şi cu jale l-a petrecut pînă dincolo de hotarul satului, unde s-au despărţit de el.
Cum treceau zilele şi săptămînile colindînd şi întrebînd de lucru, cu atît mai mult Vilo vedea că în lume este destulă mizerie şi nedreptate şi se întîmpla des ca în satele pe unde trecea să nu găsească nici o bucăţică de pîine, ba din unele chiar l-au gonit cu bîta, strigîndu-i să meargă pe unde o ști, că cerșetori și sărăntoci au și ei destui.
Și așa nevoiaș, poticnindu-se prin lume, într-o zi a ajuns într-un oraş în jurul căruia erau numai podgorii.
„Ei, dacă sînt pe aici podgorii, se gîndi el, trebuie să fie și podgoreni şi poate că vor avea ceva de lucru și pentru mine.“ Cu gîndul acesta a intrat în primul han. Aici în han nici urmă de om, doar un hangiu slăbănog dormita după tejghea.
— Bună ziua, spuse flăcăul din pragul ușii, de jur împrejurul vostru numai vii și aici liniște ca la mănăstire.
— Vii sînt, da, spuse trist hangiul, dar vinul nu se prea găsește.
— Cum așa? se miră Vilo.
— Păi aşa cum auzi, că viile sînt ale oraşului şi primarul de ani de zile caută omul care le-ar lucra cum trebuie şi cum unul din aceștia nu-i de găsit, strugurii se pierd.
— De așa ceva zău n-am auzit, se minuna Vilo, atunci oamenii de aici sînt adevărați leneși!
— Încetișor, flăcăule, încetișor, căci treaba nu-i atît de simplă cum pare. Cine vrea să lucreze podgoriile orașului, trebuie să se supună mai întîi unei probe, nu tocmai uşoară!
— Ia te uită, da ce fel de încercare ar putea fi? Parcă aş încerca şi eu. Dar oare ce s-ar putea cîştiga aici într-un an de zile? Pe hangiu l-au supărat tare vorbele lui Vilo și se răsti la el, zicîndu-i:
— Ia te uită la el, neisprăvitul, nici nu ştie ce fel de muncă este și doar la cîştig îi stă gîndul. Cară-te d-aici, nu-mi plac lăudăroșii. Şi l-ar fi gonit dacă întîmplarea nu l-ar fi adus în han pe însuşi primarul orașului.
Acesta, cînd a aflat despre ce-i vorba, l-a măsurat pe Vilo din cap pînă-n picioare și i-a zis:
— Ei, dacă ai început cu plata, băiete, atunci îți voi spune: cîte degete ai pe amîndouă mîinile atîţia ciorchini poți să-ți alegi şi greutatea lor se va plăti în ducați.
Cînd a auzit Vilo, i s-a oprit suflarea și primarul a trebuit să-l scuture bine, bine, ca să se trezească și să înțeleagă: „Aici e vorba mai întîi de-o încercare, apoi de muncă și abia după aceea de plată!“
— Bine, domnule primar, spuse Vilo, eu sînt de acord cu toate, dar cînd putem începe cu această probă, atît de grea?
Se miră primarul de această nerăbdare și l-a sfătuit să se gîndească bine căci, după legea locului, cine nu trece proba pierde un deget. Dar Vilo nu s-a răzgîndit dimpotrivă, a primit imediat:
— Dacă vrei, îi propuse căpetenia orașului, poţi începe chiar de mîine.
A doua zi, primarul i-a spus așa:
— Du-te în viile dinspre răsărit şi adu-mi niscaiva ciorchini frumoși de struguri.
S-a mirat Vilo de-o astfel de însărcinare, nu tocmai grea după părerea lui, totuşi a simţit el că în toată întîmplarea asta este ceva ascuns. Pe tot drumul spre vie cugetă ce-ar putea oare însemna asta, dar n-a înţeles nimic.
Ce-a făcut cînd a ajuns ? Găsi un butuc pe care atîrnau cei mai frumoși ciorchini, dar nu s-a atins de ei. Mai întîi strigă cît îl ţinea gura:
— Ei, paznicule, ei, paznicule! și mai strigă odată, ca pentru ultima oară: ei, paznicule! și cum nimeni nu i-a răspuns, a rupt doar trei ciorchini şi lîngă butuc a pus un ban lucios pe care l-a găsit uitat undeva în colţul buzunarului.
— Eşti bărbat, auzi în spatele lui cînd era să iasă pe cărare. Și nu era nimeni altul decît primarul, care ieși de după butuci, de unde urmărise tot ce-a făcut Vilo. Apoi l-a bătut pe umăr, zicîndu-i:
— Se vede că ai știință de legea viilor şi asta-i bine. De prima probă ai trecut, tinere!
A doua zi primarul îi spuse din nou:
— Du-te în viile dinspre apus și adu-mi cîteva fructe din piersicile care se coc întîi.
Vilo s-a dus, dar acum știa că şi aici se ascundea un tîlc ceva. S-a gîndit și s-a tot gîndit, dar nu a aflat ceva mai bun decît rîndul trecut: s-a dus în vie, a găsit pomul pe care creșteau cele mai frumoase piersici și-a pus în pălărie doar atîtea cîte a putut să ridice o dată cu mîinile de pe pămînt. Avea el poftă să mai ia măcar odată de pe jos, sau să culeagă vreo cîteva din pom, căci erau multe peste tot, dar s-a stăpînit. Mireasma dulce îl îmbăta şi culoarea de catifea a fructelor coapte îl îmbie, dar n-a îndrăznit. A închis ochii şi repede a ieşit pe cărare.
Abia a făcut cîţiva paşi cînd, de după butuci, s-a auzit o voce:
— Bine, flăcăule, bine, începi să-mi placi. Și a doua probă ai trecut-o, fiindcă ai luat numai din fructele căzute, atît cît se poate prinde o dată cu mîinile.
În a treia zi, primarul i-a spus din nou:
— Du-te în viile dinspre miazăzi. Treci dincolo de ele şi acolo vei vedea cum cresc niște nuci uriași — numără-i câţi sînt.
Vilo s-a dus, dar acum știa sigur că și de data aceasta se ascunde ceva în poruncă, s-a tot gîndit şi a făcut precum urmează: cînd a ajuns lîngă vii, văzu, înaintea lor, un par înalt în vîrful căruia sta prinsă o creangă de brad împodobită cu niște panglici colorate.
„Da de unde, domnule primar, se gîndi Vilo, asta nu! Credeţi că sînt chiar așa un nepriceput, un prostănac ? Iată, parul acela cu brăduţul verde în vîrf este semnul interzicerii, orice străin n-are ce căuta în vii. Și dacă e aşa și nu altfel, în viile acestea nu calc!“
Cu aceasta s-a întors să plece, dar a apărut numaidecât primarul.
— Bravo, tinere, se vede că te pricepi şi respecţi legile viilor. N-ai intrat în vie. Dacă acolo-i parul cu brăduțul împodobit, care înseamnă intrarea interzisă a străinilor în vie, aceasta presupune că toate trei probele le-ai trecut foarte bine. Din ziua aceasta vei fi viticultorul recunoscut al acestui oraș întins.
Și așa Vilo a ajuns să fie podgorean. Cum podgoriile erau întinse, avea ce să se învîrtă, pentru a termina toate la timp şi cu bine. Însă Vilo era harnic şi munca îi mergea strună și era o bucurie să vezi cum totul creşte, înfloreşte şi se coace în podgorii. Și Vilo se bucura, deşi nu o dată îi venea să adoarmă în ele de oboseală şi alergare.
Numai de un lucru se mira Vilo: de primarul viilor. Acesta venea des în podgorii să vadă cum îi merge lui Vilo, de fiecare dată strîngea sub braţ o carte zdrenţuită, parcă i-ar fi fost frică să nu i-o fure cineva. Cînd se convingea că totul este în ordine, se retrăgea în colibă și citea acolo pînă seara. Mai întîi Vilo vedea în asta o ciudățenie, îi venea să rîdă de primar, care se plimba mereu cu cartea aceea prin vii, pînă cînd, într-o zi, îl apucă marea curiozitate.
Ce mai, curiozitatea nu-i mai dădea liniște! Își frămînta mintea ce ar putea fi așa de interesant în cartea aceea, că primarul se uită în ea numai cînd este singur. După ce s-a gîndit ce s-a gîndit și-a spus că-l va ruga pe primar să-i îngăduie şi lui, măcar cu un ochi, să se uite în cartea aceea, într-o zi.
— Aceasta nu-i carte pentru oricine. În ea este înţelepciunea multor podgoreni bătrîni și iscusiţi, care prezic în ea viitorul viilor mele. De-aceea este o carte nespus de valoroasă.
Vilo s-a gîndit o clipă şi apoi a spus:
— Dacă-i aşa de prețioasă eu plătesc bucuros chiar şi numai pentru o clipă de citit în ea.
— Bine, zise primarul, și cât ai plăti tu?
— Cît? Păi ştiu eu cît valorează o clipă de citit din cartea aceea ? Dacă ar fi destul ce cîştig la voi într-un an, m-aş prinde să ţi-o plătesc.
Primarul se gîndi o clipă şi apoi i-a răspuns.
— Ei, bine, eu sînt de acord, dar gîndeşte-te bine, nu cumva să-ţi pară rău după aceea, să cîrtești.
Cînd Vilo a spus că este hotărît, că s-a gîndit bine, primarul i-a făcut semn să-l urmeze. Apoi intrară în coliba viei şi primarul puse în faţa lui cartea veche, spunîndu-i:
— Citeşte din ea unde vrei, dar numai pînă ce mănînc eu un măr. Apoi primarul a ieșit în faţa colibei, s-a așezat pe niște vreascuri și a mușcat liniștit din măr, convins că Vilo nu se va pricopsi din cartea aceea cu cine ştie cît.
În acest timp Vilo citea cu înfrigurare. Scria acolo despre multe întîmplări, dar pe el îl interesa mai ales pagina în care scria despre pericolul care vine în podgorii din depărtări, mănîndu-le1. A citit că pericolul acela este datorat unui viermișor care trăiește în pămînt. Dar tocmai atunci intră primarul şi-i luă cartea. Cînd Vilo şi-a dat seama, a doua zi, de cele făcute, s-a supărat pe el însuși, judecîndu-se cum de-a putut să fie așa de prost. Ce va face acum fără bani? Cugetînd așa toată ziua, s-a hotărît să mai slujească încă un an, dacă îl vor primi, bineînţeles.
— Fie, a încuviinţat primarul mulțumit, eşti isteţ şi dacă vrei, mai poţi să rămîi în slujba aceasta încă un an.
Așa Vilo a rămas cu speranţa că şi anul acesta va trece repede. Cînd se apropia și al doilea an de slujbă spre sfîrşit, din nou îl apucă un dor nestăpînit de-a se uita în cartea aceea. Se simţea ca și cînd n-ar fi mîncat sau băut ceva, de o săptămînă.
Dorinţa de a citi nu-l lăsa nici să doarmă, nici să muncească. Aşa că într-o zi a intrat din nou în vorbă cu primarul, zicîndu-i:
— Domnule primar, ce-ar trebui să plătesc eu ca să mă mai uit o dată în cartea aceea?
— Ce? a zîmbit primarul, auzindu-l şi ghicind ce gînd îl muncea pe Vilo, nimic altceva decît preţul de pînă acum.
Flăcăul mai întîi a vrut să se tocmească cu el, ca s-o lase ceva mai ieftin, dar primarul n-a vrut nici măcar să audă de aşa ceva. Nimic altceva nu i-a rămas lui Vilo să facă decît să se învoiască.
După ce a rămas singur în colibă, a şi deschis cartea la pagina unde era desenată o grămăjoară de pietre albastre, niște bucăți de var şi cîteva frunze de viţă: „Nimic interesant“, se gîndi, și vroia deja să întoarcă pagina, cînd a observat că frunza se apleacă mult spre cele două grămăjoare de parcă le-ar fi rugat ceva, sau parcă le-ar fi făcut semn. Se gîndi repede dacă-i așa sau i se pare, dar tocmai atunci intră primarul și-i luă cartea.
Şi de data asta cît s-a supărat Vilo cînd şi-a dat seama că a pierdut iar plata pe tot anul! Doar un lucru îl mulţumea, că a văzut ceea ce nimeni nu văzuse înaintea lui. Mult se frămînta la ce are de făcut când, după al doilea an de slujbă, buzunarele i-au rămas goale.
„N-am de ales, şi-a spus după cîteva zile de gîndire, încerc, dacă mă vor primi, încă un an şi ce cîştig nu voi mai risipi fără rost.“ Și așa s-a tocmit şi pe al treilea an.
Totul ar fi mers acum bine, dacă nu s-ar fi ivit primarul cu cartea aceea prin viile pe care Vilo le lucra în al treilea an. Cînd şi acest an de slujbă s-a apropiat de sfîrşit Vilo era înfiorat din nou de dorinţa, ciudată și de neînvins, de a mai citi o dată în cartea aceea. Oricum se împotrivea acestei dorinţi, oricum îl ocolea pe primar, totuși, într-o zi, palid, nedormit și flămînd de atîta frămîntare, s-a înființat înaintea primarului.
Cînd află care-i dorinţa lui, a fost numaidecît de acord.
— Dar şi a treia oară te va costa câştigul pe un an de zile.
— Nu-mi pasă, cu adevărat nu-mi pasă, numai să mai citesc puţin în cartea aceea!
Cînd s-a văzut Vilo pentru a treia oară cu cartea aceea în faţa lui, nici nu ştia cu ce să înceapă. A deschis-o acolo unde singură voia şi era acolo numai o poză mică a unui ciorchine frumos de struguri. Era într-adevăr un ciorchine tare frumos, dar numai la prima vedere. Cînd îl privi mai atent văzu că era bolnav. Ceva alb, ca o făină, îi atacase boabele, care crăpau şi seminţele verzi se vedeau cu uşurinţă. S-a mirat cum este eu putință ca un ciorchine atît de frumos să piară! A vrut să întoarcă pagina, dar primarul era deja înăuntru şi întindea mîna după cartea aceea, însă Vilo reuşi să arunce o privire în colţ, sub poza cu ciorchinele vătămat şi să vadă întins un strop de praf galben.
I-a fost lui ciudă cînd și-a dat seama că pierduse iar plata pe un an de zile, dar faptul era consumat și nu se mai putea drege nimic.
A doua zi a plecat trist de la primar, din oraș și din viile unde trei ani de zile a ostenit și toată plata a dat-o numai pentru a putea citi puţin în cartea plină de poveţe a primarului.
Cei de acasă s-au bucurat cînd l-au văzut, căci de trei ani n-au ştiut nimic despre el. Cînd le-a spus ce și cum a fost în lume, tatăl său a făcut îngăduitor doar un semn cu mîna, zicîndu-i:
— Dacă-i așa cum zici, nu te mai necăji atît, o să trăim noi cumva, împreună.
După un timp oarecare s-a întîmplat un lucru neobișnuit în ținutul lor. Toate podgoriile negustorului au început, mai întîi, să îngălbenească, apoi să se ofilească și unii butuci chiar să se usuce. S-a uimit negustorul. A adunat pe cei mai pricepuţi podgoreni din împrejurimi, i-a rugat, pe alții i-a ameninţat, să-l ajute, apoi a promis o răsplată bogată, dar totul a fost în zadar. Nimeni nu ştia cum să-l ajute, că de un astfel de leac nu s-a auzit prin acele locuri.
Atunci și-a amintit cineva de Vilo cel curajos.
Negustorul s-a împotrivit cu înverșunare de la început. Adică de ce să ceară sfatul de la un vîntură-lume, de la un coate-goale? Ce-ar putea să știe unul ca el? Dar cînd a văzut că altă scăpare nu-i, a fost de acord să-l cheme.
Şi Vilo a venit. Toată ziua a umblat prin vii, a cercetat frunzele, a smuls butucii uscați şi le-a privit cu atenţie rădăcinile şi, deodată, şi-a amintit de ceea ce citise în cartea primarului și imediat a priceput despre ce fusese vorba acolo.
— Știu ce se petrece aici, a spus el cu bucurie şi teamă în glas.
— Da’ de ajutat, ai şti să ajuţi ? l-a întrebat negustorul.
— Aş ști, a răspuns Vilo pe loc.
— Atunci ajută-mă, am să te plătesc bine.
— Nu, negustorule, n-am nevoie de banii tăi. Numai un sfert din recolta anului acesta dă-o acelora ce lucrează în viile tale şi mie să-mi plătești atîţia ducați cîte boabe are cel mai mare ciorchine din viile tale.
S-a speriat la început negustorul şi nici n-a vrut să audă de așa ceva, dar cînd a văzut că viile lui într-adevăr erau aproape în paragină, a acceptat.
Apoi Vilo a poruncit la toţi sătenii care munceau în viile negustorului să pregătească niște bețe subțiri și lungi, dar destul de puternice și dimineaţa să fie cu toţii în vii.
A doua zi, cînd s-au adunat cu toţii, le-a spus:
— Uitați-vă, oameni buni, aceste vii sînt atacate de un vierme care trăiește în pămînt. Suge rădăcinile viței de vie, pînă le usucă. Ca să salvăm viile, trebuie să distrugem viermii. Vom face astfel: în jurul fiecărui butuc se așază zece bărbaţi şi cu beţele vor înțepa pămîntul, pînă ce nu va rămîne nici un petecel neatins. Numai așa viermii se vor distruge și butucii își vor reveni. Pentru munca aceasta veţi primi un sfert din ceea ce se va recolta anul viitor.
Cînd au auzit asemenea vorbe sătenii s-au bucurat tare şi au făcut precum le-a spus Vilo. După cîteva zile butucii de vie şi-au revenit din nou şi, spre bucuria tuturor, promiteau recoltă bogată.
După cîteva săptămîni ploioase, în vie s-a ivit o altă pacoste. Frunzele se ofileau, iar nişte pete mari galbene se măreau, pînă ce s-au întins pe toată suprafaţa frunzei, de-au căzut toate în vie. Văzînd negustorul şi acest rău, i-a chemat pe cei mai pricepuți podgoreni iar, s-a sfătuit cu ei, i-a amenințat, i-a rugat, dar nimeni n-a ştiut să dea un sfat. Atunci din nou și-a amintit cineva de Vilo, că ar fi bine să se sfătuiască şi cu el, dar negustorul n-a fost de acord; dar cînd a văzut că-i tot mai rău cu viile lui, s-a învoit, cu amărăciune, să-l asculte.
Vilo a venit, toată ziua s-a plimbat prin vii şi cum privea frunzele, dintr-o dată și-a adus aminte de cartea primarului și a ştiut ce trebuie să facă iar.
— Aşa, deci, domnule negustor, aș putea să vindec viile tale…
— Dacă ştii, atunci vindecă-le, te voi răsplăti bine, încuviință negustorul, disperat.
— Nu, domnule, n-am nevoie de banii tăi, trebuie numai să-mi promiţi că şi al doilea sfert din recolta acestui an o vei da podgorenilor, iar mie ca şi rîndul trecut.
Cînd a auzit negustorul ce i se cere, a început să plîngă pur și simplu, că din ceea ce i-ar rămîne, nici el singur n-ar putea să trăiască. Recolta și-așa va fi mică, dar cum Vilo nu s-a lăsat înduplecat în nici un fel, s-a învoit din nou.
Apoi Vilo i-a chemat pe toţi sătenii şi le-a spus ca în ziua următoare să fie toţi în vii, avînd la ei fiecare cîte două găleți şi cîte o bidinea. Într-una din găleți să aibă var, iar în cealaltă piatră vînătă, din cea pe care femeile o pun în var, cînd vor ca pereţii caselor lor să strălucească şi să lumineze albăstrui.
A doua zi, cînd s-au adunat cu toţii, le-a spus iar:
— Ascultaţi, oameni buni, care-i povestea. Peste var și piatră vînătă veți turna multă apă, pînă ce totul se va topi, apoi cu plinul găleţilor bine amestecat, trebuie să stropiţi toate frunzele viței de vie. Pentru munca aceasta negustorul v-a promis sfertul al doilea din recoltă.
S-au bucurat podgorenii de vorbele lui Vilo şi au pornit la treabă cu sîrg. Cu amestecul acela au stropit frunzele viței şi iată că boala a dispărut, ca şi cînd nici n-ar fi existat. Viile au înverzit din nou, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ele.
Vara trecea, se apropia toamna și în vii a apărut o nouă boală: ciorchinii, aproape copți, s-au acoperit cu ceva alb, boabele au început să plesnească şi să putrezească, picînd pe jos.
De data aceasta se speriase nu numai negustorul, dar și ceilalți podgoreni, căci de data aceasta era și recolta lor în joc. Acuma toţi îl rugau pe Vilo să vină, să se uite şi să-i sfătuiască ce să facă.
Și Vilo s-a dus. S-a plimbat el mult prin viile acelea şi-a bătut capul să priceapă ce fel de boală ar putea fi şi, dintr-o dată, şi-a amintit de cartea primarului, a înțeles clar despre ce era vorba.
— Dacă ştii, atunci vindecă-mi via, îl ruga negustorul speriat, fiindcă vedea că-i într-adevăr rău de recolta anului acela.
— O vindec, dar podgorenilor trebuie să le dai al treilea sfert de recoltă, și mie ca şi înainte.
Cum a auzit negustorul a pălit și a leșinat de prea mare supărare şi dacă n-ar fi fost acolo cîţiva oameni pricepuţi, mai că n-ar mai fi revenit la viață. După cîteva zile însă, după ce negustorul a văzut că recolta într-adevăr se duce, a promis că va îndeplini ceea ce Vilo a cerut.
Atunci Vilo i-a chemat pe toţi podgorenii şi le-a spus ca a doua zi toți să se ducă la peştera de la marginea satului, din care răzbate un miros greu. Dimineaţa, cînd toţi s-au adunat acolo, le-a poruncit să-și umple gălețile cu praful cel galben și urît mirositor ce se afla în peșteră şi apoi să meargă în vii şi să stropească cu el toţi ciorchinii. Au făcut sătenii precum le-a poruncit Vilo: au stropit ciorchinii cu praful cel galben și boabele au încetat să mai plesnească și făina aceea cenușie a dispărut cu totul de pe ele.
Cînd a venit toamna şi strugurii s-au copt, podgorenii săraci şi-au luat din vii partea promisă și Vilo a pus în faţa negustorului trei ciorchini de struguri. Negustorul, lacom şi nesăţios, rupea din ei bob după bob, ca nu cumva să dea lui Vilo mai mult decît erau înţeleşi. Ei, dar ieşi din ei o frumoasă grămăjoară de boabe, în schimbul cărora Vilo a luat destui ducați şi i-a dus acasă.
De atunci toţi podgorenii ştiu cum trebuie să facă să obțină o recoltă bogată de struguri. Vestea despre priceperea lui Vilo s-a răspîndit repede prin lume şi peste tot îl chemau să-i ajute, să se sfătuiască cu el, ceea ce el făcea cu mare plăcere. Cu banii pe care-i avea acum şi-a cumpărat pămînt, pe care l-a plantat cu viţă de vie şi a devenit cel mai priceput podgorean din tot ţinutul. Negustorul n-a mai putut să rabde şi într-o zi a crăpat de supărare și invidie. Vilo, în scurt timp, cînd în vii s-a strîns prima recoltă, s-a însurat.
Părinţii i-au făcut o nuntă mare și au tăiat o vacă și vaca aceea cornută avea la gît un clopoțel care a răspîndit povestea noastră, care a ajuns la sfîrșit.
- mană — numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite. ↩︎