A fost odată un rege care avea multe lucruri cu care să se fălească şi de aceea era tare mîndru. Dar aşa cum se întîmplă aproape totdeauna pe lume, avea regele nostru şi pricini ca să se necăjească. Pricina necazului, să nu vă miraţi, era tocmai fata lui. Nu că ar fi fost urîtă de să dai şi să fugi de ea, sau vreo neghioabă care să nu poată lega trei cuvinte de doamne-ajută. Ba dimpotrivă, fata era frumoasă, atît de frumoasă, încît bietul împărat nu mai avea somn de grijă să nu i-o fure careva, vreun năzdrăvan de flăcău, sau, ceea ce ar fi fost şi mai rău, vreun duşman care ar fi putut s-o omoare.
Ei, şi de grija asta, a pus-o împăratul pe frumoasa Eliza, că aşa o chema pe fată, sub paza a douăsprezece doici, care n-o scăpau din ochi nici ziua, nici noaptea. Dar nici asta nu era de-ajuns pentru grija cea părintească a măriei sale şi de aceea a închis-o pe fată, cu doici cu tot, într-un palat cu o grădină mare, înconjurată de douăsprezece ziduri. Din cînd în cînd i se dădea voie fetei să se plimbe prin cetate, călare şi păzită, cu străşnicie, de doisprezece halebardieri1, doisprezece scutieri2 şi doisprezece paji3. Să văd eu care hoţ de fete ar fi putut ajunge pînă la prinţesa Eliza şi s-o fure.
Ştiu însă de la o bătrînă înţeleaptă că fata ar fi fost de o mie de ori mai bucuroasă să iasă singură pe stradă, fără pază şi să poată alerga singură pe străzi, ca cea mai săracă dintre fete, cîntînd în gura mare ca şi cum n-ar fi avut nici o grijă.
Când ieşea prinţesa la plimbare, nici un flăcău nu avea voie să meargă pe străzile cetăţii, ferestrele trebuiau să fie închise şi nimeni să nu-i vorbească. Oamenii însă o priveau prin perdelele lăsate şi spuneau între ei:
„Prinţesa noastră este prea frumoasă dar ochii ei sînt trişti ca o zi ceţoasă. Durerea singurătăţii i se citeşte în ochi. Privirea ei spune că într-o zi va fugi din închisoarea în care tatăl ei o ţine ca într-o colivie de aur.“
Toţi supuşii o căinau pe biata prinţesă pentru viaţa ei de prizonieră. Într-o zi, un sfetnic bătrîn de tot, atît de bătrîn încât nu-i păsa de moarte şi nici de mînia regelui, şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus acestuia:
— Măria ta, îngăduie unui biet supus, căruia nu degeaba i-a albit părul în slujba ta şi a neuitatului tău tată, o umilă observaţie.
— Vorbeşte, bătrîne sfetnic, tu a cărui gură n-a spus decît lucruri înţelepte şi pe care tatăl meu mi te-a lăsat ca pe o moştenire de mult preţ.
— Iată ce şi cum, Măria ta: nu este pe lume o comoară mai de preţ decât prinţesa Eliza şi bine faci că o iubeşti ca pe ochii din cap. Dar oare este bine că o ţii în felul acesta închisă şi cu o pază aşa de straşnică, lipsind-o de toate bucuriile tinereţii, aşa cum ai lipsit-o şi de cele ale copilăriei? Măria ta, eşti ca omul cel bogat care şi-a îngropat comoara undeva şi apoi strigă pe toate străzile:
- Păzea, păzea, păzea,
- Comoara mea e aicea;
- Voi, hoţilor, să ştiţi.
- De ea să vă feriţi!
- Iar cine o fura
- Să i se usuce mîna!
Regele s-a posomorît şi i-a spus sfetnicului cu asprime:
— Bătrîne, părul albit de ani este o dovadă a înţelepciunii, dar de la o anumită vreme, anii prea grei apasă mintea celui bătrîn şi el coboară tot mai mult spre nesocotinţa copilăriei.
Bietul rege nici nu bănuia cîtă dreptate avea sfetnicul cel bătrîn şi cît de repede aveau să se adeverească cele prezise de el.
Tot pe vremea aceea trăia acolo şi o vrăjitoare, al cărei castel se afla în munţii Pirinei. Pirineii sînt nişte munţi prăpăstioşi care despart Franţa de Spania şi care, de cînd e lumea lume şi în ea sînt răutăţi, au fost locuiţi de cei mai răi vrăjitori. De aceea îşi făcuse şi vrăjitoarea Mandragona4 palatul aici, cu vreo cîteva mii de ani mai înainte şi umplea de groază mare parte de ţară, şi din Franţa şi din Spania, care se întindea pe lîngă munţi.
Ei, şi iacă, într-o bună zi, află Mandragona de la un negustor de ierburi vrăjite care cunoştea toată ţara de la Pirinei pînă departe, la miazănoapte, despre frumoasa prinţesă Eliza.
Aşadar, vicleanul negustor i-a spus vrăjitoarei cu multă linguşeală:
— O, scumpă şi milostivă doamnă, dacă îmi vinzi mai ieftin floarea care taie tusea seacă, am să-ţi spun şi eu ceva din care vei trage multe foloase.
— Ce să mai, vorbim, frumosule, despre preţul florii. De la lună nouă încoace tare prost merg florile mele. Nici nu ştiu dacă oi putea să-ţi dau vreuna. Dar spune mai întîi despre ce este vorba şi pe urmă om mai vedea noi.
— Prea bună doamnă, nu departe de locurile pe care le stăpîneşti, trăieşte un rege care are o fată de o frumuseţe cum nu sînt două pe lume.
— Asta-i bună ! Lumea-i plină de fete! Cunosc şi eu destule, aşa că puţin îmi pasă mie de fata regelui tău.
— Numai că aici lucrurile stau puţintel mai altfel, prea bună doamnă. Fata de care vă vorbesc este straşnic de bine păzită, într-un palat înconjurat de douăsprezece ziduri şi-i urmărită pas cu pas de doisprezece halebardieri, de doisprezece scutieri, doisprezece paji şi, în sfîrşit, de douăsprezece doici, fără să mai pun la socoteală faptul că fiecare uşă şi fiecare fereastră a palatului are cîte douăsprezece lacăte, fiecare avînd, la rîndul său, douăsprezece chei. Regele n-o lasă nici măcar o clipă singurică, fiindcă ea este cea mai de preţ comoară a împărăţiei sale.
Mandragona rămase gînditoare cîteva clipe: în mintea ei plină de toate răutăţile lumii începuse să se urzească un plan drăcesc. După o vreme de gîndire îl întrebă pe negustor:
— Şi regele acesta este bogat?
— Putred. Oraşul lui geme de aur şi de pietre scumpe.
— Măi să fie! Ascultă, negustoraşule, dacă ajungi la prinţesă şi mi-o aduci, te fac om. Ştii că vorba mea e vorbă.
— Ştiu, doamnă scumpă, se milogi el, dar tot nu mi-ai spus ce facem cu iarba de tuse seacă.
— Nemernicule, de tine nu scapă omul cu una cu două. Ei, bine, îţi dau mai multă iarbă decît ai visat tu vreodată să ai, numai să ştii că dacă nu-mi aduci prinţesa, nu mai ai ce căuta la uşa castelului meu şi nu mai pupi tu de la mine nici apă rece, necum ierburi vrăjite.
— O, frumuseţe a lumii, nu te înfuria! Ne cunoaştem noi prea bine ca să ne putem înşela unii pe alţii.
Negustorul de ierburi vrăjite încălecă pe cal şi o porni în fuga mare spre zare, iar calul pufnea pe nări fum de pucioasă şi foc de necuprins.
În seara aceea, Eliza nu putea să adoarmă deloc. Parcă era un făcut. A numărat pînă la zece mii, apoi înapoi, pe urmă din trei în trei, dar tot degeaba. Cele douăsprezece doici sforăiau de se cutremurau uşile şi ferestrele cele cu cîte douăsprezece lacăte. Minune care nu se mai petrecuse niciodată pînă atunci. Doar regele le dăduse poruncă straşnică să vegheze, că de nu, unde le stau picioarele le va sta şi capul. Acum să nu credeţi că regele era chiar aşa de rău şi că le-ar fi scurtat pe toate doicile cu un cap, dar voise omul să le sperie ca nu cumva să se lase pe tînjală şi să-i fure careva fata.
— Mare minune, îşi spuse Eliza, ce-o fi cu doicile mele de dorm aşa, de parcă le-ar fi fermecat cineva? Ia să mă mişc eu puţin, să văd dorm ele de-a binelea, ori îmi întind o cursă ca să mă spună mîine la tătuca, dacă încerc să fac ceva.
Şi a pornit-o prinţesa noastră încetişor prin palat, fără paza doicilor care continuau să sforăie, fiecare pe glasul ei, de ai fi jurat că acolo era fanfară militară, nu nişte biete femei ostenite. Ce să mai lungesc vorba, feţii mei; că tot acolo ajungem şi pe ocolite ca şi de-a dreptul. Eliza a rămas cu gura căscată cînd a văzut că nu numai doicile, dar şi pajii şi halebardierii şi scutierii, aşa cîte doisprezece cum erau ei, dormeau de rupeau pămîntul.
Prinţesa, de, ca o copilă ce era, unde să se gîndească ea, că prea era cu ochi şi cu sprîncene. A crezut fata că au fost toţi doborîţi de somn din osteneală. De unde să-şi închipuie ea că negustorul de ierburi pusese în băutura tuturor ierburi de somn, numai în paharul prinţesei, ierburi de nesomn. Şi ce şi-a zis fata: „Noroc de ăsta nu mai prind eu în viaţa mea. Ia să ies frumuşel în grădină şi să mă plimb de una singură, cum nu m-am plimbat niciodată în viaţa mea, că doar n-o fi foc. Mă întorc repede şi tata nici n-are să afle.“ Şi începu a cînta furată de farmecul libertăţii:
- Grădina e plină de şoapte,
- De roze e plină grădina,
- Şi vin adieri de departe,
- Şi luna-şi trimite lumina…
Şi era o noapte cu lună, de să stai cu ochii aţintiţi la ea, pînă ţi s-or face albaştri şi tot să nu te mai saturi. Grădina strălucea ca de aur sub clarul lunii, frunzele abia scoteau un susur dulce şi biata fată nu mai visa decît un Făt-Frumos, care să se arunce la picioarele ei şi care să-i spună: „Prinţesă, nu pot trăi fără tine. Te caut de ani şi ani de zile!“
Nici nu-şi termină fata gîndul, cînd, deodată, răsări ca din pămînt un tînăr de o frumuseţe pentru care şi Făt-Frumos l-ar fi pismuit. Flăcăul era îmbrăcat în purpură, semn că era fecior de împărat şi şedea acolo în faţa ei cu ochii plecaţi şoptindu-i:
— Prinţesa mea, nu mai pot trăi fără tine. Te caut de o viaţă şi abia acum te-am găsit. Am aflat despre tine şi am alergat să te văd.
Fata începuse s-o cam bage pe mînecă. Dorise şi visase ea aşa ceva, dar cînd a văzut că visul era aievea nu-i prea venea la socoteală, mai ales că era cam fricoasă.
— Nu te teme, i-a spus tînărul cel frumos, eu i-am adormit pe paznicii tăi cu o iarbă vrăjită, pe care mi-a dat-o mama, cînd am pornit în căutarea ta. Iată aici ai cheile de la cele douăsprezece uşi, dacă vrei să vii cu mine. Dacă nu, eu nu te pot sili, dar să ştii că am să mor de durere dacă nu mă vrei şi numai tu vei fi de vină. Regatul meu, mult mai frumos şi mai bogat decît al tatălui tău, te aşteaptă să-i fii regină.
Între noi fie spus, Elizei nu-l era deloc dor să se facă regină, căci văzuse ea că reginele trebuie să stea mai mult închise, dar tînărul i se părea cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse vreodată şi, ameţită de privirea lui a plecat cu el ca şi cum l-ar fi cunoscut de cînd lumea.
Cînd a aflat împăratul că i-a dispărut giuvaerul de fată, l-a pălit nebunia şi cu el toată cetatea a înnebunit. Caută în dreapta, caută în stînga, urlă la doici şi la celelalte perechi de paznici, dar prinţesa parcă intrase în pămînt; pas de-o mai găseşte careva. Se întinsese o jale peste toată ţara, şi pe cînd jalea era mai în toi, hop la poarta cetăţii şi balaurii Mandragonei, care cerură împăratului, nici mai mult, nici mai puţin de douăsprezece corăbii încărcate, fiecare, cu cîte doisprezece saci cu aur şi cu cîte doisprezece saci cu pietre scumpe. Fără să stea o clipă pe gînduri, împăratul plăti totul peşin5, fiindcă şi avea de unde. Toată ţara aştepta cu bucurie întoarcerea prinţesei cînd, în loc de asta, hop alt balaur al vrăjitoarei, care le vesteşte că stăpîna lui cere de la împărat ceea ce uitase să ceară de prima dată, adică toate animalele din regat, tot fînul şi toate căruţele. Împăratul şi-a poftit toţi sfetnicii la palat ca să se sfătuiască împreună ce să facă. Aceştia, văzînd că vrăjitoarea era pusă pe jaf, i-au cerut regelui să trimită armata la castel şi s-o ia pe prinţesă cu forţa. Dar inima de tată se gîndea că vrăjitoarea ar putea să-i ucidă fata şi a refuzat să urmeze sfatul dat de cei bătrîni. Ceru însă un răgaz de zece zile, ca să aibă vreme să adune vitele din ţară. De fapt, era un şiretlic, fiindcă în această vreme toţi tinerii din regat o porniră spre castelul Mandragonei, ca s-o scape pe prinţesă. Mulţi dintre ei nu s-au mai întors nici pînă azi, iar alţii îşi cam pierdură curajul şi s-au întors cuminţi la casa lor, că o fi ea prinţesa mîndră şi răsplata mare, dar nimic nu este mai scump ca viaţa omului. Ce să vă mai spun: toată bucuria şi orice zîmbet pieriseră din ţara aceea şi oamenii începuseră să-şi mîie vitele spre castelul vrăjitoarei, bocind de parcă şi-ar fi dus copiii, nu animalele din curte. Hai, dar povestea noastră are şi un tîlc ascuns, că doar nu sînt ei mai viteji zmeii şi vrăjitoarele decît oamenii buni şi de cînd este lumea-lume, nu s-a pomenit ca ulciorul să meargă prea de multe ori la apă. Trăia în cetatea aceea un flăcău frumos de pica şi care avea un cap deştept de întrecea zece moşnegi, nu numai zece tineri. Dar ce folos, pentru că bietul Jac era orb şi niciodată nu văzuse lumea cum arată. Vă închipuiţi că nici pe Eliza n-o văzuse, dar atîta auzise despre ea de pe la oameni, încît, în inima lui se iscase o dragoste pentru ea de nici nu mai putea dormi. Ce dacă omul este orb? Inima tot inimă rămîne. Ce şi-a zis în sinea lui: „la să-mi încerc şi eu norocul, că cine ştie de unde poate răsări soarele pentru unul ca mine, sau dacă n-oi face nimic, tot nici o pagubă, că doar nu e cine ştie ce de capul meu.“ Şi aşa o porni de unul singur spre castelul vrăjitoarei.
Acu’, cît a fost în sat, lui Jac nu i-a fost deloc greu, că doar cunoştea locurile şi toate lucrurile după pipăit şi după miros. Dar după ce a ieşit la cîmp, treburile s-au încurcat rău de tot, fiindcă nu mai avea după ce să se orienteze. Îi era cu atît mai greu, cu cât, de vreo săptămînă îi murise şi căţelul care îl conducea fără greş unde avea nevoie. Dar Jac nu era flăcăul care să se sperie dintr-atît. Şi tot pipăind drumul cu băţul, a mers mai departe.
— Încotro ai pornit-o aşa de unul singur? îl întreba cîte un şugubăţ întîlnit în cale. Nu cumva ai de gînd s-o scapi pe Eliza din ghearele vrăjitoarei?
— Ba chiar asta vreau să fac, le răspundea el hotărît, şi oamenii rîdeau de el şi-şi povesteau unii altora întîlnirea cu Jac cel orb, care pornise s-o scape pe prinţesă, fără ca măcar să vadă pe unde calcă.
Cum mergea viteazul nostru printr-un lăstăriş de alun, deodată aude un chiţăit plin de jale. Luîndu-se după zgomot, descoperi o capcană şi un iepuraş care se prinsese în ea. Milos cum era, flăcăul l-a scos pe iepure şi i-a dat drumul să se ducă în lăstăriş. Care nu i-a fost mirarea cînd a văzut că iepuraşul, în loc să fugă bucuros că a scăpat, a început să-i vorbească mai abitir ca un om:
— Flăcăule, tare bună inimă trebuie să mai ai, de mi-ai dat drumul. Uite că şi eu, măcar că sînt un biet iepure, nu vreau să mă las mai prejos. Văd că eşti orb. Spune-mi încotro ai luat-o şi ce vrei să faci, că poate ţi-oi fi şi eu de vreun folos, mic cum sînt, fiindcă este o vorbă care spune că oricine poate avea nevoie de unul mai mic decît el, ca că nu mă apuc acum să-ţi mai spun şi povestea cu leul căzut în cursă şi cu şoarecele. Să ştii că am ochi foarte buni, auzul fin şi la fugă sînt mai iute decît o scînteie.
Jac s-a mirat cît s-a mirat de cele auzite, dar şi-a zis că o fi vreun iepure fermecat, cum auzise el prin poveştile bunicii şi i-a povestit toată tărăşenia, aşa cum ai povesti-o unui om. Iepuraşul la înţeles ca un om şi au pornit amîndoi la drum. De astă dată, Jac nu se mai temea că va rătăci drumul, fiindcă iepurele cunoştea toate potecile ca nimeni altul, aşa că l-a legat cu o cureluşă de gît şi mai vorbind de una, mai mirîndu-se de alta, au intrat în pădure. Tocmai treceau printr-o vîlcea cu desişuri greu de străbătut, cînd, din dreapta, auziră nişte grohăituri atît de înspăimîntătoare, încît iepuraşul simţi cum inima i se face tot mai mică, pînă n-o mai simţi decît de mărimea unui purice şi atunci o rupse la sănătoasa răcnind cât putea!
— Fugi cum poţi, Jac, că mie pe aici mi-e drumul!
Numai că socoteala lui nu s-a potrivit cu a flăcăului care, în loc să-i dea drumul cureluşei cu care îl legase pe iepure şi să fugă încotro l-or fi dus picioarele, a ţinut şi mai strîns de curea şi a început să-l dojenească:
— Bravo, iepuraşul meu cel viteaz! Nu te lăudai tu că mergi cu mine pînă la vrăjitoare şi că nu mă vei lăsa singur pînă nu ducem la bun sfîrşit treaba noastră ? Şi acum eşti gata să fugi fără să-ţi pese că eu rămîn singur.
— Lasă-mă, lasă-mă, striga iepurele îngrozit, dar deodată cuvintele îi îngheţară pe buze. Avea şi de ce, pentru că dintre copaci se ivise o namilă de mistreţ cu nişte colţi ca nişte săbii şi se tot tăvălea pe jos de durere şi pe unde ajungea cu colţii, secera copacii de parcă ar fi fost nişte firişoare de trestie.
— Iepuraşule, întrebă Jac, cine face gălăgia asta îngrozitoare? Nu cumva sînt balaurii vrăjitoarei, ca să mă pe gătesc de luptă?
Cînd mistreţul auzi glas de om, se opri pentru o clipă din gemete şi-i spuse:
— Flăcăule, văd că, deşi eşti orb, vezi lucrurile mai bine decît unul cu ochii amîndoi. Să ştii că eu sînt singurul în stare să-i biruiască pe balaurii vrăjitoarei. Dar acum mi-a intrat o ţeapă de fier în nara stîngă şi mă doare de mă usucă la inimă. Dacă mi-o scoţi, jur să merg cu tine şi să te ajut cît vei avea nevoie de mine.
Jac îi scoase ţeapa — pentru el a fost un fleac — dar mistreţul a început să se tăvălească pe jos de bucurie că a scăpat de durere şi după ce a mai ţopăit o vreme, s-a oprit şi l-a întrebat pe tînăr:
— Ei, acum spune cu ce-ţi pot fi de folos.
Jac îi spuse şi mistreţului ce şi cum şi acesta începu să zbiere cât îl ţinea gura, vreau să spun rîtul şi să se laude:
— Dacă-i vorba de aşa, las’ pe mine. Să vezi cum le vin eu de hac drăguţilor de balauri! Mare noroc ai avut cu mine, Jac, că numai cu prizăritul ăsta de iepure şi cu ochii tăi orbi, te mîncau balaurii. Şi acum, la drum!
Iepurele ar îi vrut să se grozăvească şi el un pic, dar însă nu-i recuse spaima şi tot îi mai clănţăneau dinţii. Şi pe cînd treceau voinicii noştri printr-o livadă, auziră pe cineva ţipînd cu glas ascuţit:
— Scăpaţi-mă, fraţilor, de vampirii ăştia care-mi sug toată dulceaţa, că şi eu oi face ceva pentru voi cînd veţi avea nevoie!
— Iepuraşule, cine ţipă aşa ca din gură de şarpe, întrebă Jac.
— Ia, un prăpădit de măr, pe care nişte viespi tot vor să-l înţepe. Păcat că nu poţi să-l vezi cum ţopăie pe creanga lui!
Mult se minună flăcăul că un măr vorbea ca oamenii şi, fără să mai stea pe gînduri, alungă viespile, scăpîndu-l pe bietul măr de pacoste. Mărul, care de spaimă se făcuse jumătate roşu şi jumătate verde, îi spuse flăcăului:
— Dragă Jac, după cum ţi-ai dat seama, eu sînt un măr năzdrăvan. Ştiu încotro ai pornit şi cu ce gînduri. Nu mai este nevoie să-mi spui nimic. Să ştii însă că fără mine nu vei reuşi nimic, fiindcă tovarăşii tăi or fi ei puternici, dar sînt proşti de dau în gropi. Numai eu te scot din toate încurcăturile, aşa că pune-mă în buzunarul hainei, tale şi ascultă de sfaturile mele, fără să te abaţi nici cu o iotă.
N-apucară cei doi tovarăşi ai lui Jac să se răţoiască la măr, că, hop şi cele două viespi care încercaseră să-l înţepe pe sărmanul măr începură să bîzîie pe la urechile flăcăului şi să-l roage:
— Ia-ne şi pe noi cu tine, că cine ştie ce ajutor îţi putem da. Nu sîntem noi mai de lepădat ca mărul care se teme de noi. Pe urmă, gîndeşte-te că nimeni nu va putea zbura peste gardul castelului vrăjitoarei decît noi.
— Atunci veniţi şi voi, că tot nu aveţi ce-mi strica, le spuse flăcăul şi porniră mai departe. După o bucată de vreme, iacă li se ivi, de după un pilc de copaci, şi castelul vrăjitoarei. Mai întîi se ciocniră de un gard uriaş din mărăcini.
— Gardul acesta nu este păzit, le spuse mărul, aşa că putem trece fără grijă peste el.
Uşor de zis, greu de făcut. Cum să treci printr-un zid de mărăcini ? Bietul mistreţ şi-a făcut rîtul ferfeniţă încercînd să treacă prin el.
— Stai, stai, prostănacule, îi strigă mărul prăpădindu-se de rîs. Unde ai auzit tu că zidurile se sparg cu capul? Asta este treaba iepurelui, nu a ta.
În mai puţin de un ceas, rozînd fir cu fir, iepurele făcu o spărtură prin care se strecurară toţi fără prea multă trudă. Apoi, la îndemnul mărului, se opriră ca să ţină sfat.
— Vrăjitoarea este în castelul ei cu trei balauri, le spuse mărul. Aceştia sînt: balaurul galben, cel portocaliu şi cel roşu. Ăştia sînt sfetnicii ei. Balaurul violet o păzeşte pe Eliza, iar cel verde şi cel albastru stau de strajă la uşa castelului, pe care o vedem de aici, uşă care duce drept în grădina în care Mandragona îşi creşte ierburile ei blestemate. Castelul e în fund de tot şi nu putem ajunge la el decît dacă omorîm mai întîi pe cei doi balauri care păzesc poarta grădinii. Voi vă ascundeţi după tufişul acela şi eu am să fac tot ce am să pot ca să atrag aici pe unul din balauri. Mistreţule, abia atunci va fi şi vremea ta.
— Las’ pe mine, mormăi acesta. N-o să aibă vreme nici să zică văleu.
După ce au făcut cum le-a spus mărul, acesta începu să ţipe cu un glas ascuţit, de te trecea prin urechi ca acul:
— Ajutor, ajutooor!
Dar dincolo de poartă nu mişca nimic.
— Ajutoooor, ajutooor!
Poarta se deschise parcă trîntită de o vijelie şi balaurul albastru apăru cu o falcă în cer şi cu una în pămînt. Coada lui tăia ca o sabie pomii şi iarba pe unde trecea, iar dinţii îi păreau nişte pumnale. Celor ascunşi le cam pieri piuitul, mărul înverzi de tot de spaimă şi se piti fără să mai sufle în buzunarul hainei lui Jac. Mistreţul însă se şi repezise la balaur şi se încinse o luptă crîncenă, de credeai că fierbe pămîntul ca de tunete şi de fulgere. Voinicii noştri nici nu îndrăzneau să se uite; dar, imediat se auzi bîzîitul viespilor:
— Bravo, mistreţule, bravo, mistreţule!
— Uf, făcu mistreţul grozăvindu-se, nici măcar nu am avut vreme să mă încălzesc. Să vedeţi voi ce o să fie cu al doilea şi cu al treilea.
— Băgaţi de seamă, spuse mărul care tot nu îndrăznea să iasă din buzunarul lui Jac, balaurul al doilea a început să se cam neliniştească. Acum trebuie să apară!
— Să poftească, să poftească, bodogăni mistreţul.
— Nu-i timp de aşteptat, le spuse Jac. Trebuie să pornim noi la atac.
— La atac! ţipă mărul din buzunar.
— Înainte, răcnea şi iepurele fără să iasă din tufiş.
Dar mistreţul cu viespile şi flăcăul o porniseră în goana mare. Cînd balaurul a văzut ceata voinicilor, a sărit în sus de parcă i-ar fi dat cineva foc cozii. Ce să vă spun, aveai şi ce vedea. Iepuraşul fusese cuprins de o furie de nedescris şi acum alerga în fruntea tuturor, tîrînd după el pe flăcău, care-l ţinea de cureluşă; mărul sărise afară din buzunar şi ţopăia de parcă ar fi fost la un concurs de dansuri, viespile bîzîiau de ţi se zburlea părul, iar mistreţul care rămăsese la urmă, trecu ca un fulger pe lîngă toţi şi, pînă să se dezmeticească balaurul, îl şi tăiase în două cu colţii.
Mărul părea beat de bucurie şi ţopăia întruna zbierînd:
— Patru balauri ne-au mai rămas, patru balauri ne-au mai rămas! Pe toţi îi facem praf!
Ceata de voinici s-a oprit să-şi mai tragă sufletul şi să pună la cale planul unui nou atac. În faţa lor se înălţa ameninţător castelul vrăjitoarei, unde era închisă frumoasa Eliza. Tot mărul, ca unul ce era năzdrăvan şi ştia toate, fără să aibă nevoie să fie la faţa locului, făcu planul.
— Mai întîi, trebuie să-i atragem pe balauri în cursă, unul cîte unul. A venit acum şi rîndul viespilor să facă ceva, că pînă acum nu ne-au fost de nici un ajutor.
— Viteazule, se oţărîră ele, ai uitat cum te piteai în buzunarul lui Jac şi cum te înverziseşi tot de spaimă ? Şi acuma… vorba ceea: „După război, mulţi viteji se arată.“
— Gata vorba, strigă la ele băiatul, să facem planul de luptă.
— Bine, continuă mărul, acum că v-aţi băgat acele în teacă, să vă spun şi vouă ce aveţi de făcut: voi veţi avea grijă de balaurul violet, care o păzeşte pe prinţesă. Să nu vă scape, că e vai de voi!
— Bine, bine, Papură-împărat, răspunseră ele înţepate. Lasă, nu ne mai învăţa tu ce să facem, că ne pricepem noi mai bine decît tine; nu este aşa de multă vreme de cînd ai scăpat ca prin minune de acele noastre. Acum daţi-ne o clipă de răgaz să ne aducem cîteva ajutoare.
Amîndouă o luară spre pădure şi, după cîteva minute, s-au întors cu un nor întreg de viespi, de te lua groaza numai văzîndu-le, fără să le mai auzi bîzîitul şi fără să le mai simţi acele. Toate pătrunseră cu grijă în castel, iar ceata celorlalţi venea tăcută după ele. S-au oprit la intrarea pe culoarul principal, la capătul căruia se vedea moţăind balaurul violet. Mărul împărţi ordinele:
— Voi, viespilor, atacaţi balaurul. Tu, mistreţule, ai să pîndeşti la capătul scării ăsteia, căci balaurii vor veni pe rînd şi pe fiecare ai să-l omori cît mai repede şi fără multă gălăgie. Noi, ăştilalţi, hai să ne ascundem.
Zis şi făcut. Viespile se îndreptară spre balaur şi, pînă să prindă acesta de veste, şi tăbărîseră pe el, ciucure. A prins a se rostogoli şi a urla bătînd cu coada în dreapta şi în stînga, de a distrus tot ce era în jur, dar ba să scape de blestematele gîze, care mi ţi-l înţepau din toate părţile şi, în mai puţin de zece minute, fiorosul balaur zăcea pe jos, umflat de veninul înţepăturilor. Zgomotul luptei însă a atras pe cei doi balauri, cel roşu şi cel portocaliu, care apărură în capul scărilor.
— Pe cel roşu lăsaţi-l în seama mea! strigă mistreţul.
Roiul de viespi se repezi la balaurul portocaliu şi în cîteva minute îl dădură gata. La rîndul lui şi mistreţul îi veni de hac celui roşu.
— Păzea acum! zbieră mărul, vine vrăjitoarea cu balaurul galben.
Într-adevăr, Mandragona apăru în capul scărilor, însoţită de balaurul galben şi privea îngrozită urmele măcelului din sala de jos.
— Balaurul meu galben, întrebă ea cu voce plîngăreaţă, cine a făcut asta? Unde este prinţesa? Şi se repezi, ca o furtună spre uşa zăvorîtă a odăii, în care era închisă Eliza.
— Pe ea, mistreţule, spuse mărul pe şoptite şi voi, viespilor, tot pe ea. Trebuie s-o băgăm în celula în care o ţine pe Eliza.
Mandragona a auzit şoapte, dar nu ştia de unde vin, căci am uitat să vă spun că la venirea ei, prietenii noştri se ascunseseră sub scară. Cînd vrăjitoarea s-a întors, a văzut cu groază nesfîrşitul roi de viespi tăbărînd pe ea şi mistreţul cu colţi ascuţiţi venind s-o sfîşie. Vrăjitoarea cunoştea tot felul de vrăji, ca să scape din orice necaz, dar nu ştia nimic împotriva viespilor. Înnebunită de durerea înţepăturilor, ea fugi în celula Elizei, care ieşi repede de acolo, cum o îndemna mărul, trîntind uşa după ea. Acum vrăjitoarea era prinsă în propria ei cursă, iar viespile se strecurară una cîte una pe gaura cheii. O vreme se mai auziră răcnetele de durere ale vrăjitoarei, apoi ţipetele ei deveniră tot mai stinse, se prefăcură în suspine şi la urmă nu se mai auzi nimic. Viespile ieşiră una cîte una, aşa cum intraseră, tot pe gaura cheii, îndreptîndu-se spre pădurea de unde cele două surate ale lor le chemaseră.
— Frumoasă fată, grohăi cu vocea muiată mistreţul, arăţi cam palidă la faţă. Cred că nu ţi-a priit închisoarea.
Biata fată era uluită şi îngrozită şi nu ştia ce să mai creadă. Norocul ei că l-a zărit pe Jac, singura fiinţă omenească în mijlocul acestor animale, care i se păreau îngrozitoare, că altfel ar fi murit de spaimă.
— Bunule flăcău, se rugă ea aruncîndu-se la picioarele lui, scapă-mă, du-mă la tatăl meu, care o să te răsplătească aşa cum vei vroi tu.
— Eşti salvată, zbieră iepurele beat încă de furie şi de frică. Toţi balaurii sînt morţi, iar vrăjitoarea, sub cheie, dacă o mai fi trăind.
— Prinţesă, spuse şi Jac, eu de aceea am şi venit, ca să te scap din ghearele Mandragonei şi am reuşit numai cu ajutorul prietenilor mei. Vom merge acum la tatăl tău, dar nu pentru răsplată, ci ca să nu mai fie nici el necăjit, nici tu chinuită.
Nu şi-a terminat bine flăcăul vorbele, că răsunară paşi de bărbat. Toţi au încremenit.
— Nu vă temeţi, le spuse iepurele, este un negustor de ierburi vrăjite.
Omul intră cu zîmbetul pe buze, dar în clipa în care văzu cele ce se petrecuseră a rămas ca de piatră. În aceeaşi clipă, Eliza scoase un strigăt:
— El este cel ce m-a răpit din palatul tatălui meu!
Ţipătul fetei îl trezi parcă pe negustor, care o rupse la fugă, de ai fi zis că are aripi la picioare. Mistreţul se repezi pe urmele lui, dar după o clipă se întoarse lîngă prietenii săi:
— E prea mic pentru mine, mormăi el. Mie daţi-mi balauri, nu flecuşteţe de astea!
— la nu mai face pe grozavul, se răţoi iepurele la el. Mai bine spune că n-ai putut să-l aduci. Ce, nu l-am văzut noi cum fugea, de parcă îi dăduse cineva foc la călcîie? Dar ce iarbă o fi asta, pe care a scăpat-o negustorul pe jos, cînd a rupt-o la fugă ? Eu mă pot lăuda că am ronţăit toate ierburile pămîntului, dar aşa ceva încă nu mi-a căzut sub colţi.
— Este o iarbă vrăjită, care redă vederea celor orbi, strigă Eliza. Ştiu că e aşa, fiindcă înainte de a veni voi o primise de la Mandragona. Dacă mesteci cîteva fire, îţi capeţi vederea, chiar dacă te-ai născut orb. Am auzit cînd vrăjitoarea îi spunea asta negustorului.
— Mestecă, Jac, mestecă, începură să strige veseli prietenii săi, mestecă şi ai să-ţi recapeţi vederea!
Uimită, prinţesa se întoarse spre el:
— Doar nu eşti orb, preafrumosule cavaler?!
— Ba da, prinţesă, sînt orb din naştere.
— Şi ai pornit aşa orb în căutarea mea?
Dar Jac nu mai răspunse. Cele cîteva fire de iarbă pe care le mestecase îi redaseră lumina ochilor şi acum se uita cu sufletul la gură la frumoasa Eliza. Niciodată nu-şi închipuise că pe lume poate exista atîta frumuseţe. Poate că o să spuneţi: din moment ce Jac era orb din naştere şi deci nu văzuse niciodată cum arată o fată, putea să i se pară zînă şi cea mai slută dintre fete. Da, dar de ce să nu recunoaştem că era frumoasă de nu avea pereche pe lume!
Aşa că Jac stătea cu gura căscată şi se uita la frumuseţea prinţesei şi ar fi stat încă multă vreme aşa, dacă nu l-ar fi trezit prietenii săi, dornici să pornească la drum. Din celulă se auzea glasul vrăjitoarei, care se trezise din leşin şi acum gemea încetişor de durere. Era moartă de spaimă şi aşa a rămas pentru totdeauna. Voinicii noştri o porniră la drum şi în cale se întîlniră curteni care mînau vitele spre castelul Mandragonei. Cînd i-au văzut pe Jac şi pe cei ce erau cu el şi mai ales pe Eliza, nu le venea să-şi creadă ochilor. Unii alergară cît îi ţineau picioarele să ducă vestea cea mare. regelui, iar alţii se tăvăleau pe jos de bucurie, sărutîndu-şi vacile, pe care nu mai trebuiau să le ducă la palatul vrăjitoarei. Şi aşa, cu tot alaiul a intrat ceata lui Jac în curtea palatului. Regele a alergat înaintea fetei cu toţi sfetnicii săi, iar cele douăsprezece doici, cu cei doisprezece scutieri, ca şi cei doisprezece halebardieri, împreună cu cei doisprezece paji, au strigat într-un singur glas:
— Măria-ta, s-o închidem din nou pe prinţesă după cele douăsprezece ziduri cu douăsprezece porţi, fiecare cu cîte douăsprezece chei, ca să n-o mai fure nimeni!
— Nu! a strigat Eliza, nu mai intru după ziduri, căci am hotărît să mă mărit cu Jac, care mă va apăra de orice rău, împreună cu iepurele, mistreţul, mărul şi viespile.
Împăratul şi curtenii au rîs.
Abia după aceea s-a făcut nuntă mare cu alai şi trîmbiţe împărăteşti.
- halebardier — soldat înarmat cu o halebardă (armă medievală în formă de lance cu un vârf de fier ascuțit, prevăzut pe o parte cu o secure, iar pe partea opusă cu un cârlig). ↩︎
- scutier — ostaș, luptător echipat cu scut. ↩︎
- paj — în Evul Mediu, tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele ↩︎
- mandragoră — Mandragora officinarum este o plantă erbacee perenă, cu frunze ovate dispuse în rozetă, o rădăcină groasă și verticală, adesea ramificată, și flori în formă de clopot urmate de fructe galbene sau portocalii. Datorită conținutului de alcaloizi halucinogeni, care provoacă delir și halucinații, și forma rădăcinilor care adesea seamănă cu figuri umane, mandragorele au fost asociate cu diverse practici religioase și spirituale de-a lungul istoriei și au fost folosite în ritualuri magice ↩︎
- peșin – a plăti în numerar, cu plata pe loc. ↩︎