A fost odată un rege care avea multe lucruri cu care să se fălească şi de aceea era tare mîndru. Dar așa cum se întîmplă aproape totdeauna pe lume, avea regele nostru şi pricini ca să se necăjească. Pricina necazului, să nu vă miraţi, era tocmai fata lui. Nu că ar fi fost urîtă de să dai și să fugi de ea, sau vreo neghioabă care să nu poată lega trei cuvinte de doamne-ajută. Ba dimpotrivă, fata era frumoasă, atît de frumoasă, încît bietul împărat nu mai avea somn de grijă să nu i-o fure careva, vreun năzdrăvan de flăcău, sau, ceea ce ar fi fost şi mai rău, vreun dușman care ar fi putut s-o omoare.
Ei, și de grija asta, a pus-o împăratul pe frumoasa Eliza, că aşa o chema pe fată, sub paza a douăsprezece doici, care n-o scăpau din ochi nici ziua, nici noaptea. Dar nici asta nu era de-ajuns pentru grija cea părintească a măriei sale şi de aceea a închis-o pe fată, cu doici cu tot, într-un palat cu o grădină mare, înconjurată de douăsprezece ziduri. Din cînd în cînd i se dădea voie fetei să se plimbe prin cetate, călare și păzită, cu strășnicie, de doisprezece halebardieri1, doisprezece scutieri2 și doisprezece paji3. Să văd eu care hoț de fete ar fi putut ajunge pînă la prinţesa Eliza și s-o fure.
Ştiu însă de la o bătrînă înţeleaptă că fata ar fi fost de o mie de ori mai bucuroasă să iasă singură pe stradă, fără pază și să poată alerga singură pe străzi, ca cea mai săracă dintre fete, cîntînd în gura mare ca și cum n-ar fi avut nici o grijă.
Când ieșea prinţesa la plimbare, nici un flăcău nu avea voie să meargă pe străzile cetăţii, ferestrele trebuiau să fie închise și nimeni să nu-i vorbească. Oamenii însă o priveau prin perdelele lăsate şi spuneau între ei:
„Prințesa noastră este prea frumoasă dar ochii ei sînt trişti ca o zi cețoasă. Durerea singurătăţii i se citeşte în ochi. Privirea ei spune că într-o zi va fugi din închisoarea în care tatăl ei o ţine ca într-o colivie de aur.“
Toţi supușii o căinau pe biata prinţesă pentru viaţa ei de prizonieră. Într-o zi, un sfetnic bătrîn de tot, atît de bătrîn încât nu-i păsa de moarte și nici de mînia regelui, şi-a luat inima în dinţi și i-a spus acestuia:
— Măria ta, îngăduie unui biet supus, căruia nu degeaba i-a albit părul în slujba ta şi a neuitatului tău tată, o umilă observaţie.
— Vorbeşte, bătrîne sfetnic, tu a cărui gură n-a spus decît lucruri înțelepte și pe care tatăl meu mi te-a lăsat ca pe o moștenire de mult preţ.
— Iată ce şi cum, Măria ta: nu este pe lume o comoară mai de preţ decât prințesa Eliza și bine faci că o iubeşti ca pe ochii din cap. Dar oare este bine că o ţii în felul acesta închisă și cu o pază așa de strașnică, lipsind-o de toate bucuriile tinereţii, așa cum ai lipsit-o şi de cele ale copilăriei? Măria ta, ești ca omul cel bogat care şi-a îngropat comoara undeva și apoi strigă pe toate străzile:
- Păzea, păzea, păzea,
- Comoara mea e aicea;
- Voi, hoţilor, să știți.
- De ea să vă feriţi!
- Iar cine o fura
- Să i se usuce mîna!
Regele s-a posomorît și i-a spus sfetnicului cu asprime:
— Bătrîne, părul albit de ani este o dovadă a înțelepciunii, dar de la o anumită vreme, anii prea grei apasă mintea celui bătrîn și el coboară tot mai mult spre nesocotința copilăriei.
Bietul rege nici nu bănuia cîtă dreptate avea sfetnicul cel bătrîn şi cît de repede aveau să se adeverească cele prezise de el.
Tot pe vremea aceea trăia acolo și o vrăjitoare, al cărei castel se afla în munţii Pirinei. Pirineii sînt niște munți prăpăstioși care despart Franța de Spania și care, de cînd e lumea lume și în ea sînt răutăţi, au fost locuiţi de cei mai răi vrăjitori. De aceea își făcuse și vrăjitoarea Mandragona4 palatul aici, cu vreo cîteva mii de ani mai înainte și umplea de groază mare parte de țară, și din Franţa și din Spania, care se întindea pe lîngă munţi.
Ei, şi iacă, într-o bună zi, află Mandragona de la un negustor de ierburi vrăjite care cunoștea toată țara de la Pirinei pînă departe, la miazănoapte, despre frumoasa prințesă Eliza.
Așadar, vicleanul negustor i-a spus vrăjitoarei cu multă lingușeală:
— O, scumpă şi milostivă doamnă, dacă îmi vinzi mai ieftin floarea care taie tusea seacă, am să-ţi spun și eu ceva din care vei trage multe foloase.
— Ce să mai, vorbim, frumosule, despre preţul florii. De la lună nouă încoace tare prost merg florile mele. Nici nu știu dacă oi putea să-ți dau vreuna. Dar spune mai întîi despre ce este vorba și pe urmă om mai vedea noi.
— Prea bună doamnă, nu departe de locurile pe care le stăpînești, trăiește un rege care are o fată de o frumusețe cum nu sînt două pe lume.
— Asta-i bună ! Lumea-i plină de fete! Cunosc și eu destule, așa că puţin îmi pasă mie de fata regelui tău.
— Numai că aici lucrurile stau puţintel mai altfel, prea bună doamnă. Fata de care vă vorbesc este strașnic de bine păzită, într-un palat înconjurat de douăsprezece ziduri și-i urmărită pas cu pas de doisprezece halebardieri, de doisprezece scutieri, doisprezece paji și, în sfîrșit, de douăsprezece doici, fără să mai pun la socoteală faptul că fiecare ușă şi fiecare fereastră a palatului are cîte douăsprezece lacăte, fiecare avînd, la rîndul său, douăsprezece chei. Regele n-o lasă nici măcar o clipă singurică, fiindcă ea este cea mai de preţ comoară a împărăției sale.
Mandragona rămase gînditoare cîteva clipe: în mintea ei plină de toate răutăţile lumii începuse să se urzească un plan drăcesc. După o vreme de gîndire îl întrebă pe negustor:
— Și regele acesta este bogat?
— Putred. Orașul lui geme de aur și de pietre scumpe.
— Măi să fie! Ascultă, negustoraşule, dacă ajungi la prințesă şi mi-o aduci, te fac om. Ştii că vorba mea e vorbă.
— Știu, doamnă scumpă, se milogi el, dar tot nu mi-ai spus ce facem cu iarba de tuse seacă.
— Nemernicule, de tine nu scapă omul cu una cu două. Ei, bine, îţi dau mai multă iarbă decît ai visat tu vreodată să ai, numai să știi că dacă nu-mi aduci prințesa, nu mai ai ce căuta la ușa castelului meu şi nu mai pupi tu de la mine nici apă rece, necum ierburi vrăjite.
— O, frumuseţe a lumii, nu te înfuria! Ne cunoaștem noi prea bine ca să ne putem înşela unii pe alții.
Negustorul de ierburi vrăjite încălecă pe cal şi o porni în fuga mare spre zare, iar calul pufnea pe nări fum de pucioasă și foc de necuprins.
În seara aceea, Eliza nu putea să adoarmă deloc. Parcă era un făcut. A numărat pînă la zece mii, apoi înapoi, pe urmă din trei în trei, dar tot degeaba. Cele douăsprezece doici sforăiau de se cutremurau ușile și ferestrele cele cu cîte douăsprezece lacăte. Minune care nu se mai petrecuse niciodată pînă atunci. Doar regele le dăduse poruncă straşnică să vegheze, că de nu, unde le stau picioarele le va sta şi capul. Acum să nu credeţi că regele era chiar așa de rău și că le-ar fi scurtat pe toate doicile cu un cap, dar voise omul să le sperie ca nu cumva să se lase pe tînjală şi să-i fure careva fata.
— Mare minune, își spuse Eliza, ce-o fi cu doicile mele de dorm așa, de parcă le-ar fi fermecat cineva? Ia să mă mișc eu puţin, să văd dorm ele de-a binelea, ori îmi întind o cursă ca să mă spună mîine la tătuca, dacă încerc să fac ceva.
Şi a pornit-o prințesa noastră încetișor prin palat, fără paza doicilor care continuau să sforăie, fiecare pe glasul ei, de ai fi jurat că acolo era fanfară militară, nu niște biete femei ostenite. Ce să mai lungesc vorba, feţii mei; că tot acolo ajungem şi pe ocolite ca și de-a dreptul. Eliza a rămas cu gura căscată cînd a văzut că nu numai doicile, dar şi pajii și halebardierii și scutierii, așa cîte doisprezece cum erau ei, dormeau de rupeau pămîntul.
Prinţesa, de, ca o copilă ce era, unde să se gîndească ea, că prea era cu ochi și cu sprîncene. A crezut fata că au fost toți doborîţi de somn din osteneală. De unde să-și închipuie ea că negustorul de ierburi pusese în băutura tuturor ierburi de somn, numai în paharul prințesei, ierburi de nesomn. Şi ce și-a zis fata: „Noroc de ăsta nu mai prind eu în viaţa mea. Ia să ies frumușel în grădină şi să mă plimb de una singură, cum nu m-am plimbat niciodată în viața mea, că doar n-o fi foc. Mă întorc repede și tata nici n-are să afle.“ Şi începu a cînta furată de farmecul libertăţii:
- Grădina e plină de şoapte,
- De roze e plină grădina,
- Și vin adieri de departe,
- Şi luna-şi trimite lumina…
Şi era o noapte cu lună, de să stai cu ochii aţintiţi la ea, pînă ţi s-or face albaștri și tot să nu te mai saturi. Grădina strălucea ca de aur sub clarul lunii, frunzele abia scoteau un susur dulce și biata fată nu mai visa decît un Făt-Frumos, care să se arunce la picioarele ei și care să-i spună: „Prinţesă, nu pot trăi fără tine. Te caut de ani şi ani de zile!“
Nici nu-și termină fata gîndul, cînd, deodată, răsări ca din pămînt un tînăr de o frumuseţe pentru care şi Făt-Frumos l-ar fi pismuit. Flăcăul era îmbrăcat în purpură, semn că era fecior de împărat și şedea acolo în fața ei cu ochii plecaţi șoptindu-i:
— Prinţesa mea, nu mai pot trăi fără tine. Te caut de o viaţă şi abia acum te-am găsit. Am aflat despre tine şi am alergat să te văd.
Fata începuse s-o cam bage pe mînecă. Dorise și visase ea așa ceva, dar cînd a văzut că visul era aievea nu-i prea venea la socoteală, mai ales că era cam fricoasă.
— Nu te teme, i-a spus tînărul cel frumos, eu i-am adormit pe paznicii tăi cu o iarbă vrăjită, pe care mi-a dat-o mama, cînd am pornit în căutarea ta. Iată aici ai cheile de la cele douăsprezece uși, dacă vrei să vii cu mine. Dacă nu, eu nu te pot sili, dar să știi că am să mor de durere dacă nu mă vrei şi numai tu vei fi de vină. Regatul meu, mult mai frumos şi mai bogat decît al tatălui tău, te așteaptă să-i fii regină.
Între noi fie spus, Elizei nu-l era deloc dor să se facă regină, căci văzuse ea că reginele trebuie să stea mai mult închise, dar tînărul i se părea cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse vreodată şi, ameţită de privirea lui a plecat cu el ca și cum l-ar fi cunoscut de cînd lumea.
Cînd a aflat împăratul că i-a dispărut giuvaerul de fată, l-a pălit nebunia și cu el toată cetatea a înnebunit. Caută în dreapta, caută în stînga, urlă la doici și la celelalte perechi de paznici, dar prințesa parcă intrase în pămînt; pas de-o mai găseşte careva. Se întinsese o jale peste toată țara, și pe cînd jalea era mai în toi, hop la poarta cetăţii și balaurii Mandragonei, care cerură împăratului, nici mai mult, nici mai puţin de douăsprezece corăbii încărcate, fiecare, cu cîte doisprezece saci cu aur și cu cîte doisprezece saci cu pietre scumpe. Fără să stea o clipă pe gînduri, împăratul plăti totul peşin5, fiindcă și avea de unde. Toată țara aștepta cu bucurie întoarcerea prinţesei cînd, în loc de asta, hop alt balaur al vrăjitoarei, care le vestește că stăpîna lui cere de la împărat ceea ce uitase să ceară de prima dată, adică toate animalele din regat, tot fînul și toate căruțele. Împăratul și-a poftit toți sfetnicii la palat ca să se sfătuiască împreună ce să facă. Aceștia, văzînd că vrăjitoarea era pusă pe jaf, i-au cerut regelui să trimită armata la castel și s-o ia pe prințesă cu forța. Dar inima de tată se gîndea că vrăjitoarea ar putea să-i ucidă fata şi a refuzat să urmeze sfatul dat de cei bătrîni. Ceru însă un răgaz de zece zile, ca să aibă vreme să adune vitele din țară. De fapt, era un șiretlic, fiindcă în această vreme toți tinerii din regat o porniră spre castelul Mandragonei, ca s-o scape pe prinţesă. Mulţi dintre ei nu s-au mai întors nici pînă azi, iar alţii își cam pierdură curajul și s-au întors cuminţi la casa lor, că o fi ea prinţesa mîndră și răsplata mare, dar nimic nu este mai scump ca viața omului. Ce să vă mai spun: toată bucuria și orice zîmbet pieriseră din țara aceea şi oamenii începuseră să-și mîie vitele spre castelul vrăjitoarei, bocind de parcă și-ar fi dus copiii, nu animalele din curte. Hai, dar povestea noastră are şi un tîlc ascuns, că doar nu sînt ei mai viteji zmeii și vrăjitoarele decît oamenii buni şi de cînd este lumea-lume, nu s-a pomenit ca ulciorul să meargă prea de multe ori la apă. Trăia în cetatea aceea un flăcău frumos de pica şi care avea un cap deștept de întrecea zece moșnegi, nu numai zece tineri. Dar ce folos, pentru că bietul Jac era orb şi niciodată nu văzuse lumea cum arată. Vă închipuiţi că nici pe Eliza n-o văzuse, dar atîta auzise despre ea de pe la oameni, încît, în inima lui se iscase o dragoste pentru ea de nici nu mai putea dormi. Ce dacă omul este orb? Inima tot inimă rămîne. Ce şi-a zis în sinea lui: „la să-mi încerc și eu norocul, că cine știe de unde poate răsări soarele pentru unul ca mine, sau dacă n-oi face nimic, tot nici o pagubă, că doar nu e cine ştie ce de capul meu.“ Și așa o porni de unul singur spre castelul vrăjitoarei.
Acu’, cît a fost în sat, lui Jac nu i-a fost deloc greu, că doar cunoștea locurile şi toate lucrurile după pipăit şi după miros. Dar după ce a ieşit la cîmp, treburile s-au încurcat rău de tot, fiindcă nu mai avea după ce să se orienteze. Îi era cu atît mai greu, cu cât, de vreo săptămînă îi murise și cățelul care îl conducea fără greș unde avea nevoie. Dar Jac nu era flăcăul care să se sperie dintr-atît. Și tot pipăind drumul cu băţul, a mers mai departe.
— Încotro ai pornit-o aşa de unul singur? îl întreba cîte un șugubăţ întîlnit în cale. Nu cumva ai de gînd s-o scapi pe Eliza din ghearele vrăjitoarei?
— Ba chiar asta vreau să fac, le răspundea el hotărît, şi oamenii rîdeau de el și-și povesteau unii altora întîlnirea cu Jac cel orb, care pornise s-o scape pe prințesă, fără ca măcar să vadă pe unde calcă.
Cum mergea viteazul nostru printr-un lăstăriș de alun, deodată aude un chițăit plin de jale. Luîndu-se după zgomot, descoperi o capcană și un iepuraș care se prinsese în ea. Milos cum era, flăcăul l-a scos pe iepure și i-a dat drumul să se ducă în lăstăriș. Care nu i-a fost mirarea cînd a văzut că iepurașul, în loc să fugă bucuros că a scăpat, a început să-i vorbească mai abitir ca un om:
— Flăcăule, tare bună inimă trebuie să mai ai, de mi-ai dat drumul. Uite că și eu, măcar că sînt un biet iepure, nu vreau să mă las mai prejos. Văd că eşti orb. Spune-mi încotro ai luat-o și ce vrei să faci, că poate ţi-oi fi și eu de vreun folos, mic cum sînt, fiindcă este o vorbă care spune că oricine poate avea nevoie de unul mai mic decît el, ca că nu mă apuc acum să-ţi mai spun şi povestea cu leul căzut în cursă şi cu șoarecele. Să ştii că am ochi foarte buni, auzul fin şi la fugă sînt mai iute decît o scînteie.
Jac s-a mirat cît s-a mirat de cele auzite, dar şi-a zis că o fi vreun iepure fermecat, cum auzise el prin poveștile bunicii și i-a povestit toată tărăşenia, așa cum ai povesti-o unui om. Iepurașul la înţeles ca un om şi au pornit amîndoi la drum. De astă dată, Jac nu se mai temea că va rătăci drumul, fiindcă iepurele cunoștea toate potecile ca nimeni altul, așa că l-a legat cu o curelușă de gît și mai vorbind de una, mai mirîndu-se de alta, au intrat în pădure. Tocmai treceau printr-o vîlcea cu desișuri greu de străbătut, cînd, din dreapta, auziră niște grohăituri atît de înspăimîntătoare, încît iepurașul simţi cum inima i se face tot mai mică, pînă n-o mai simți decît de mărimea unui purice şi atunci o rupse la sănătoasa răcnind cât putea!
— Fugi cum poţi, Jac, că mie pe aici mi-e drumul!
Numai că socoteala lui nu s-a potrivit cu a flăcăului care, în loc să-i dea drumul curelușei cu care îl legase pe iepure şi să fugă încotro l-or fi dus picioarele, a ținut și mai strîns de curea și a început să-l dojenească:
— Bravo, iepuraşul meu cel viteaz! Nu te lăudai tu că mergi cu mine pînă la vrăjitoare şi că nu mă vei lăsa singur pînă nu ducem la bun sfîrşit treaba noastră ? Și acum ești gata să fugi fără să-ţi pese că eu rămîn singur.
— Lasă-mă, lasă-mă, striga iepurele îngrozit, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze. Avea şi de ce, pentru că dintre copaci se ivise o namilă de mistreţ cu niște colți ca nişte săbii şi se tot tăvălea pe jos de durere şi pe unde ajungea cu colții, secera copacii de parcă ar fi fost niște firișoare de trestie.
— Iepuraşule, întrebă Jac, cine face gălăgia asta îngrozitoare? Nu cumva sînt balaurii vrăjitoarei, ca să mă pe gătesc de luptă?
Cînd mistrețul auzi glas de om, se opri pentru o clipă din gemete şi-i spuse:
— Flăcăule, văd că, deși ești orb, vezi lucrurile mai bine decît unul cu ochii amîndoi. Să știi că eu sînt singurul în stare să-i biruiască pe balaurii vrăjitoarei. Dar acum mi-a intrat o ţeapă de fier în nara stîngă și mă doare de mă usucă la inimă. Dacă mi-o scoţi, jur să merg cu tine și să te ajut cît vei avea nevoie de mine.
Jac îi scoase ţeapa — pentru el a fost un fleac — dar mistrețul a început să se tăvălească pe jos de bucurie că a scăpat de durere şi după ce a mai ţopăit o vreme, s-a oprit şi l-a întrebat pe tînăr:
— Ei, acum spune cu ce-ţi pot fi de folos.
Jac îi spuse şi mistreţului ce şi cum și acesta începu să zbiere cât îl ţinea gura, vreau să spun rîtul şi să se laude:
— Dacă-i vorba de așa, las’ pe mine. Să vezi cum le vin eu de hac drăguţilor de balauri! Mare noroc ai avut cu mine, Jac, că numai cu prizăritul ăsta de iepure și cu ochii tăi orbi, te mîncau balaurii. Și acum, la drum!
Iepurele ar îi vrut să se grozăvească şi el un pic, dar însă nu-i recuse spaima și tot îi mai clănțăneau dinţii. Și pe cînd treceau voinicii noștri printr-o livadă, auziră pe cineva ţipînd cu glas ascuţit:
— Scăpaţi-mă, fraţilor, de vampirii ăștia care-mi sug toată dulceața, că și eu oi face ceva pentru voi cînd veți avea nevoie!
— Iepuraşule, cine ţipă așa ca din gură de şarpe, întrebă Jac.
— Ia, un prăpădit de măr, pe care niște viespi tot vor să-l înţepe. Păcat că nu poţi să-l vezi cum țopăie pe creanga lui!
Mult se minună flăcăul că un măr vorbea ca oamenii și, fără să mai stea pe gînduri, alungă viespile, scăpîndu-l pe bietul măr de pacoste. Mărul, care de spaimă se făcuse jumătate roșu şi jumătate verde, îi spuse flăcăului:
— Dragă Jac, după cum ţi-ai dat seama, eu sînt un măr năzdrăvan. Ştiu încotro ai pornit și cu ce gînduri. Nu mai este nevoie să-mi spui nimic. Să știi însă că fără mine nu vei reuși nimic, fiindcă tovarășii tăi or fi ei puternici, dar sînt proști de dau în gropi. Numai eu te scot din toate încurcăturile, așa că pune-mă în buzunarul hainei, tale și ascultă de sfaturile mele, fără să te abaţi nici cu o iotă.
N-apucară cei doi tovarăși ai lui Jac să se răţoiască la măr, că, hop și cele două viespi care încercaseră să-l înţepe pe sărmanul măr începură să bîzîie pe la urechile flăcăului și să-l roage:
— Ia-ne şi pe noi cu tine, că cine ştie ce ajutor îți putem da. Nu sîntem noi mai de lepădat ca mărul care se teme de noi. Pe urmă, gîndește-te că nimeni nu va putea zbura peste gardul castelului vrăjitoarei decît noi.
— Atunci veniți și voi, că tot nu aveți ce-mi strica, le spuse flăcăul și porniră mai departe. După o bucată de vreme, iacă li se ivi, de după un pilc de copaci, şi castelul vrăjitoarei. Mai întîi se ciocniră de un gard uriaș din mărăcini.
— Gardul acesta nu este păzit, le spuse mărul, aşa că putem trece fără grijă peste el.
Uşor de zis, greu de făcut. Cum să treci printr-un zid de mărăcini ? Bietul mistreț și-a făcut rîtul ferfeniţă încercînd să treacă prin el.
— Stai, stai, prostănacule, îi strigă mărul prăpădindu-se de rîs. Unde ai auzit tu că zidurile se sparg cu capul? Asta este treaba iepurelui, nu a ta.
În mai puţin de un ceas, rozînd fir cu fir, iepurele făcu o spărtură prin care se strecurară toţi fără prea multă trudă. Apoi, la îndemnul mărului, se opriră ca să ţină sfat.
— Vrăjitoarea este în castelul ei cu trei balauri, le spuse mărul. Aceştia sînt: balaurul galben, cel portocaliu şi cel roșu. Ăștia sînt sfetnicii ei. Balaurul violet o păzeşte pe Eliza, iar cel verde și cel albastru stau de strajă la ușa castelului, pe care o vedem de aici, ușă care duce drept în grădina în care Mandragona își crește ierburile ei blestemate. Castelul e în fund de tot și nu putem ajunge la el decît dacă omorîm mai întîi pe cei doi balauri care păzesc poarta grădinii. Voi vă ascundeţi după tufișul acela și eu am să fac tot ce am să pot ca să atrag aici pe unul din balauri. Mistreţule, abia atunci va fi şi vremea ta.
— Las’ pe mine, mormăi acesta. N-o să aibă vreme nici să zică văleu.
După ce au făcut cum le-a spus mărul, acesta începu să ţipe cu un glas ascuţit, de te trecea prin urechi ca acul:
— Ajutor, ajutooor!
Dar dincolo de poartă nu mișca nimic.
— Ajutoooor, ajutooor!
Poarta se deschise parcă trîntită de o vijelie și balaurul albastru apăru cu o falcă în cer și cu una în pămînt. Coada lui tăia ca o sabie pomii și iarba pe unde trecea, iar dinţii îi păreau nişte pumnale. Celor ascunși le cam pieri piuitul, mărul înverzi de tot de spaimă și se piti fără să mai sufle în buzunarul hainei lui Jac. Mistreţul însă se și repezise la balaur şi se încinse o luptă crîncenă, de credeai că fierbe pămîntul ca de tunete și de fulgere. Voinicii noștri nici nu îndrăzneau să se uite; dar, imediat se auzi bîzîitul viespilor:
— Bravo, mistreţule, bravo, mistreţule!
— Uf, făcu mistrețul grozăvindu-se, nici măcar nu am avut vreme să mă încălzesc. Să vedeţi voi ce o să fie cu al doilea şi cu al treilea.
— Băgaţi de seamă, spuse mărul care tot nu îndrăznea să iasă din buzunarul lui Jac, balaurul al doilea a început să se cam neliniștească. Acum trebuie să apară!
— Să poftească, să poftească, bodogăni mistrețul.
— Nu-i timp de aşteptat, le spuse Jac. Trebuie să pornim noi la atac.
— La atac! ţipă mărul din buzunar.
— Înainte, răcnea şi iepurele fără să iasă din tufiș.
Dar mistrețul cu viespile și flăcăul o porniseră în goana mare. Cînd balaurul a văzut ceata voinicilor, a sărit în sus de parcă i-ar fi dat cineva foc cozii. Ce să vă spun, aveai și ce vedea. Iepuraşul fusese cuprins de o furie de nedescris şi acum alerga în fruntea tuturor, tîrînd după el pe flăcău, care-l ținea de curelușă; mărul sărise afară din buzunar şi ţopăia de parcă ar fi fost la un concurs de dansuri, viespile bîzîiau de ţi se zburlea părul, iar mistrețul care rămăsese la urmă, trecu ca un fulger pe lîngă toţi şi, pînă să se dezmeticească balaurul, îl şi tăiase în două cu colții.
Mărul părea beat de bucurie şi ţopăia întruna zbierînd:
— Patru balauri ne-au mai rămas, patru balauri ne-au mai rămas! Pe toţi îi facem praf!
Ceata de voinici s-a oprit să-şi mai tragă sufletul și să pună la cale planul unui nou atac. În faţa lor se înălța ameninţător castelul vrăjitoarei, unde era închisă frumoasa Eliza. Tot mărul, ca unul ce era năzdrăvan şi ştia toate, fără să aibă nevoie să fie la faţa locului, făcu planul.
— Mai întîi, trebuie să-i atragem pe balauri în cursă, unul cîte unul. A venit acum şi rîndul viespilor să facă ceva, că pînă acum nu ne-au fost de nici un ajutor.
— Viteazule, se oțărîră ele, ai uitat cum te piteai în buzunarul lui Jac şi cum te înverziseși tot de spaimă ? Şi acuma… vorba ceea: „După război, mulţi viteji se arată.“
— Gata vorba, strigă la ele băiatul, să facem planul de luptă.
— Bine, continuă mărul, acum că v-aţi băgat acele în teacă, să vă spun și vouă ce aveţi de făcut: voi veţi avea grijă de balaurul violet, care o păzeşte pe prințesă. Să nu vă scape, că e vai de voi!
— Bine, bine, Papură-împărat, răspunseră ele înţepate. Lasă, nu ne mai învăţa tu ce să facem, că ne pricepem noi mai bine decît tine; nu este așa de multă vreme de cînd ai scăpat ca prin minune de acele noastre. Acum daţi-ne o clipă de răgaz să ne aducem cîteva ajutoare.
Amîndouă o luară spre pădure şi, după cîteva minute, s-au întors cu un nor întreg de viespi, de te lua groaza numai văzîndu-le, fără să le mai auzi bîzîitul și fără să le mai simţi acele. Toate pătrunseră cu grijă în castel, iar ceata celorlalţi venea tăcută după ele. S-au oprit la intrarea pe culoarul principal, la capătul căruia se vedea moțăind balaurul violet. Mărul împărţi ordinele:
— Voi, viespilor, atacați balaurul. Tu, mistreţule, ai să pîndești la capătul scării ăsteia, căci balaurii vor veni pe rînd şi pe fiecare ai să-l omori cît mai repede și fără multă gălăgie. Noi, ăştilalți, hai să ne ascundem.
Zis şi făcut. Viespile se îndreptară spre balaur şi, pînă să prindă acesta de veste, și tăbărîseră pe el, ciucure. A prins a se rostogoli şi a urla bătînd cu coada în dreapta și în stînga, de a distrus tot ce era în jur, dar ba să scape de blestematele gîze, care mi ţi-l înțepau din toate părţile și, în mai puţin de zece minute, fiorosul balaur zăcea pe jos, umflat de veninul înţepăturilor. Zgomotul luptei însă a atras pe cei doi balauri, cel roșu şi cel portocaliu, care apărură în capul scărilor.
— Pe cel roșu lăsaţi-l în seama mea! strigă mistrețul.
Roiul de viespi se repezi la balaurul portocaliu şi în cîteva minute îl dădură gata. La rîndul lui și mistrețul îi veni de hac celui roșu.
— Păzea acum! zbieră mărul, vine vrăjitoarea cu balaurul galben.
Într-adevăr, Mandragona apăru în capul scărilor, însoţită de balaurul galben şi privea îngrozită urmele măcelului din sala de jos.
— Balaurul meu galben, întrebă ea cu voce plîngăreaţă, cine a făcut asta? Unde este prinţesa? Şi se repezi, ca o furtună spre ușa zăvorîtă a odăii, în care era închisă Eliza.
— Pe ea, mistreţule, spuse mărul pe şoptite şi voi, viespilor, tot pe ea. Trebuie s-o băgăm în celula în care o ţine pe Eliza.
Mandragona a auzit șoapte, dar nu ştia de unde vin, căci am uitat să vă spun că la venirea ei, prietenii noștri se ascunseseră sub scară. Cînd vrăjitoarea s-a întors, a văzut cu groază nesfîrșitul roi de viespi tăbărînd pe ea și mistrețul cu colţi ascuţiţi venind s-o sfîşie. Vrăjitoarea cunoștea tot felul de vrăji, ca să scape din orice necaz, dar nu ştia nimic împotriva viespilor. Înnebunită de durerea înţepăturilor, ea fugi în celula Elizei, care ieși repede de acolo, cum o îndemna mărul, trîntind ușa după ea. Acum vrăjitoarea era prinsă în propria ei cursă, iar viespile se strecurară una cîte una pe gaura cheii. O vreme se mai auziră răcnetele de durere ale vrăjitoarei, apoi ţipetele ei deveniră tot mai stinse, se prefăcură în suspine şi la urmă nu se mai auzi nimic. Viespile ieșiră una cîte una, așa cum intraseră, tot pe gaura cheii, îndreptîndu-se spre pădurea de unde cele două surate ale lor le chemaseră.
— Frumoasă fată, grohăi cu vocea muiată mistrețul, arăţi cam palidă la față. Cred că nu ţi-a priit închisoarea.
Biata fată era uluită și îngrozită și nu știa ce să mai creadă. Norocul ei că l-a zărit pe Jac, singura ființă omenească în mijlocul acestor animale, care i se păreau îngrozitoare, că altfel ar fi murit de spaimă.
— Bunule flăcău, se rugă ea aruncîndu-se la picioarele lui, scapă-mă, du-mă la tatăl meu, care o să te răsplătească așa cum vei vroi tu.
— Eşti salvată, zbieră iepurele beat încă de furie şi de frică. Toţi balaurii sînt morţi, iar vrăjitoarea, sub cheie, dacă o mai fi trăind.
— Prinţesă, spuse şi Jac, eu de aceea am și venit, ca să te scap din ghearele Mandragonei şi am reuşit numai cu ajutorul prietenilor mei. Vom merge acum la tatăl tău, dar nu pentru răsplată, ci ca să nu mai fie nici el necăjit, nici tu chinuită.
Nu şi-a terminat bine flăcăul vorbele, că răsunară pași de bărbat. Toți au încremenit.
— Nu vă temeți, le spuse iepurele, este un negustor de ierburi vrăjite.
Omul intră cu zîmbetul pe buze, dar în clipa în care văzu cele ce se petrecuseră a rămas ca de piatră. În aceeaşi clipă, Eliza scoase un strigăt:
— El este cel ce m-a răpit din palatul tatălui meu!
Ţipătul fetei îl trezi parcă pe negustor, care o rupse la fugă, de ai fi zis că are aripi la picioare. Mistreţul se repezi pe urmele lui, dar după o clipă se întoarse lîngă prietenii săi:
— E prea mic pentru mine, mormăi el. Mie dați-mi balauri, nu flecușteţe de astea!
— la nu mai face pe grozavul, se rățoi iepurele la el. Mai bine spune că n-ai putut să-l aduci. Ce, nu l-am văzut noi cum fugea, de parcă îi dăduse cineva foc la călcîie? Dar ce iarbă o fi asta, pe care a scăpat-o negustorul pe jos, cînd a rupt-o la fugă ? Eu mă pot lăuda că am ronţăit toate ierburile pămîntului, dar așa ceva încă nu mi-a căzut sub colți.
— Este o iarbă vrăjită, care redă vederea celor orbi, strigă Eliza. Ştiu că e aşa, fiindcă înainte de a veni voi o primise de la Mandragona. Dacă mesteci cîteva fire, îţi capeţi vederea, chiar dacă te-ai născut orb. Am auzit cînd vrăjitoarea îi spunea asta negustorului.
— Mestecă, Jac, mestecă, începură să strige veseli prietenii săi, mestecă și ai să-ţi recapeţi vederea!
Uimită, prinţesa se întoarse spre el:
— Doar nu ești orb, preafrumosule cavaler?!
— Ba da, prințesă, sînt orb din naștere.
— Şi ai pornit așa orb în căutarea mea?
Dar Jac nu mai răspunse. Cele cîteva fire de iarbă pe care le mestecase îi redaseră lumina ochilor și acum se uita cu sufletul la gură la frumoasa Eliza. Niciodată nu-și închipuise că pe lume poate exista atîta frumuseţe. Poate că o să spuneţi: din moment ce Jac era orb din naştere şi deci nu văzuse niciodată cum arată o fată, putea să i se pară zînă şi cea mai slută dintre fete. Da, dar de ce să nu recunoaştem că era frumoasă de nu avea pereche pe lume!
Aşa că Jac stătea cu gura căscată și se uita la frumusețea prinţesei şi ar fi stat încă multă vreme așa, dacă nu l-ar fi trezit prietenii săi, dornici să pornească la drum. Din celulă se auzea glasul vrăjitoarei, care se trezise din leșin și acum gemea încetișor de durere. Era moartă de spaimă și așa a rămas pentru totdeauna. Voinicii noştri o porniră la drum și în cale se întîlniră curteni care mînau vitele spre castelul Mandragonei. Cînd i-au văzut pe Jac şi pe cei ce erau cu el și mai ales pe Eliza, nu le venea să-și creadă ochilor. Unii alergară cît îi ţineau picioarele să ducă vestea cea mare. regelui, iar alţii se tăvăleau pe jos de bucurie, sărutîndu-și vacile, pe care nu mai trebuiau să le ducă la palatul vrăjitoarei. Și așa, cu tot alaiul a intrat ceata lui Jac în curtea palatului. Regele a alergat înaintea fetei cu toţi sfetnicii săi, iar cele douăsprezece doici, cu cei doisprezece scutieri, ca și cei doisprezece halebardieri, împreună cu cei doisprezece paji, au strigat într-un singur glas:
— Măria-ta, s-o închidem din nou pe prințesă după cele douăsprezece ziduri cu douăsprezece porți, fiecare cu cîte douăsprezece chei, ca să n-o mai fure nimeni!
— Nu! a strigat Eliza, nu mai intru după ziduri, căci am hotărît să mă mărit cu Jac, care mă va apăra de orice rău, împreună cu iepurele, mistrețul, mărul și viespile.
Împăratul și curtenii au rîs.
Abia după aceea s-a făcut nuntă mare cu alai şi trîmbițe împărăteşti.
- halebardier — soldat înarmat cu o halebardă (armă medievală în formă de lance cu un vârf de fier ascuțit, prevăzut pe o parte cu o secure, iar pe partea opusă cu un cârlig). ↩︎
- scutier — ostaș, luptător echipat cu scut. ↩︎
- paj — în Evul Mediu, tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele ↩︎
- mandragoră — Mandragora officinarum este o plantă erbacee perenă, cu frunze ovate dispuse în rozetă, o rădăcină groasă și verticală, adesea ramificată, și flori în formă de clopot urmate de fructe galbene sau portocalii. Datorită conținutului de alcaloizi halucinogeni, care provoacă delir și halucinații, și forma rădăcinilor care adesea seamănă cu figuri umane, mandragorele au fost asociate cu diverse practici religioase și spirituale de-a lungul istoriei și au fost folosite în ritualuri magice ↩︎
- peșin – a plăti în numerar, cu plata pe loc. ↩︎