Un sălaş de ţigani se luase odată la ceartă. Şi fiindcă obiceiul lor este de a vorbi toţi deodată, mai cu seamă cînd se ceartă, de nu se mai pot înţelege, a rămas şi la români vorba de cînd văd cîte vreo ceartă ori gîlceavă printre ai lor zic că era o pălălaie ţigănească.
Astfel fiind, luîndu-se la ceartă un sălaş de ţigani odată, strigau şi răcneau, de nu-i mai puteai înţelege ce vor.
Pe lîngă cîte un zbierat ieşit din gura vreunui gaşper bătrîn, auzeai şi cîte vreo piţigăitură de strigăt a cîte vreunui cioroi băieţandru şi printre răcnetele arapinelor se auzea şi cîte vreun glas ascuţit al cîte vreunei pocite bătrîne şi uscate.
Aşa răcnind şi ameninţîndu-se unii pe alţii, ocărîndu-se şi înjurîndu-se de trebuia să-ţi pui mîinile la urechi, nu ştiu cum se făcu că baba cloanţa vrăjitoarea, o drăcoaică sfrijită şi numai cu un dinte în gură, se pomeni ca din senin cu o scatoalcă şi cu cîteva calcavuri1.
Pasămite un ţigănoi voinic şi viu, cum sunt unii din ei, îi scăpă mîna şi o lovise, cam într-adins, cam pe nebăgate de seamă, căci îl asurzise, se vede, cu ocările.
Bahniţa bătrînă ţipa, nu ţipa mai-nainte cu glasul său cel ascuţit şi asurzitor, dar acum începu a răcni din băierile inimii de socoteai că se va sparge, mai cu seamă că simţise dincotro-i veniră loviturile.
Se trînti pe jos cloanţa, se zvîrcoli, răcni că moare şi văzînd că nu-i vine nimeni în ajutor, odată se sculă repede, o rupse de-a fuga şi se opri tocmai dinaintea uşii zapciului şi aci începe a răcni din nou şi a se tăvăli de credeai că a lovit-o năbădăile.
O întrebă zapciul, o întrebă zapciereasa: „Ce are, ce i s-a întîmplat?”
Ea nu răspundea, dar ţipa înfricoşat.
Zapciul, se vede că ştia patarama ţiganilor, dacă văzu că nu răspunde cioroaica, porunci să aducă gîrbaciul2.
Cînd auzi bahniţa de gîrbaci, odată se sculă drept în sus şi prinse a zice:
— Măria ta, cucoane zapciu, mînca-ţi-aş iacă ce şi iacă ce; apoi să vezi, Dumnia ta, fiu-meu m-a bătut, bate-l-ar Dumnezeu, de m-a schilodit. Uite, o să mor, nu mai poci de snopită ce sunt de bătaie.
— Şi care este fiul tău, cioară, că m-ai asurzit cu ţipetele tale?
— D-apoi stăpîne, să trăieşti şi să trăiască cuconiţa, să-mi dai un vătăşel3 ca să-l aducă.
Stăpînul făcu semn unui vătăşel şi acesta porni cu gaşperiţa către sălaş. Dacă ajunse, ea arătă pe flăcăul care o lovise şi zise:
— Uite, hăla de colo este.
Şi măcar că nu era fiul său cel ce o persicase, dar zgripţuroaica, bala dracului, zisese numai aşa, ca să întărîte şi mai cu asupra pe zapciu.
Vătăşelul puse mîna pe flăcău şi-l aduse, techer-mecher, înaintea zapciului, numai cît te-ai şterge la ochi.
— Cum te-a lăsat inima, fiară spurcată, să baţi pe mumă-ta, pînă s-o sluţeşti? Nu ţi-a fost frică, haramina4 dracului, că te-o trăsni din cer?
Zise zapciul şi porunci la doi slujitori să-l pună jos. Unul îl apucă de păr, altul de picioare, şi-l pironi la pămînt cu faţa în jos.
Atunci porunci ceauşului5 să-i dea de-ale bune. Ceauşul ştia el de alte dăţi asemenea marafeturi6 şi unde mi se puse cu gîrbaciul şi unde îmi croi pe ţigan de sus de la gît pînă la pulpele picioarelor, de mi-l făcu numai vînătăi.
Striga ţiganul ca din gura şarpelui. Şi se văita. Spunea el, sărac, că nu e mă-sa, că din greşeală o lovise, dar cine sta să-l asculte?!
După ce îl făcură numai vergi şi sculîndu-se în sus, zapciul zise bătutului:
— Acum îţi poruncesc să iei pe mă-ta în spinare şi să o duci acasă.
— D-apoi să trăieşti cuconaşule, mînca-te-aş, dar asta nu e mama.
— Auzi, auzi, tîlharul, mai are nas să-şi tăgăduiască şi pe mă-sa? Slujitori! puneţi mîna pe dînsul, să-i arăt eu ce va să zică să se lepede de părinţi.
Bietul bătut, dacă auzi unele ca astea, nu mai zise nici bleau, înhăţa pe strigoaica de harapină în spinare şi pe ici ţi-e drumul, na, na, na, către şatră.
Întîlnindu-se cu prieteni de-ai lui, aceştia începură a-l lua în rîs. Unii-i ziseră:
— Da ce faci, mă danciule, de te lupţi cu hîrca aia spurcată să o duci în spinare?
— E mama, vezi.
— Ce fel de mă-ta?
— Aşa zice cuconul zapciu.
Alţii iară-i da ghes să o arunce jos.
Bietul ţigan silea să ajungă mai iute la şatră şi arătînd înapoi cu degetul cel mare, răspundea:
— D-apoi cum nu? Ia spuneţi coconului zapciu, să vedem tot aşa zice şi el?
Şi de unde bietul ţigănoi suferi o bătaie soră cu moartea, cam pe nedrept, apoi se alese şi cu mumă, o strigoaică de bătrînă răutăcioasă şi cîrtitoare şi cicălitoare, pe care mai bine ar fi dat-o dracului de pomană, decît să o poarte în spinare.
- calcavură — bătaie, palmă. ↩︎
- gârbaci — bici făcut din mai multe curele împletite (uneori cu vârfurile plumbuite) sau din vână de bou. ↩︎
- vătășel — diminutiv al lui vătaf (supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire). ↩︎
- haramină — ființă proastă și ticăloasă. ↩︎
- ceauș — funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod al curții. ↩︎
- marafet — abilitate, dibăcie, iscusință, meșteșug, măiestrie, pricepere. ↩︎