Un cizmar odată, mergînd să se rază la un bărbier, rămase cu gura căscată şi uimit de plăcere, auzind o mulţime de păsărele ce cîntau de te credeai în rai. Din fiecare colivie, şi era cam încărcată prăvălia bărbierului de colivii cu păsărele, din fiecare colivie zisei, ieşea cîte o cîntare păsărească, ce nu se asemăna una cu alta. Bag seamă că erau mai multe feluri de păsărele.
— De ce numai bărbierul să trăiască ca în rai? îşi zise cizmarul; capitalul meu este de zece, de douăzeci de ori mai mare, decît al unui bărbier, sunt mai avut decît dînsul, şi aş putea mai lesne să mă proslăvesc în asemenea frumuseţi gîdelătoare urechilor.
Şi chiar de a doua zi se duse în tîrg şi-şi cumpără deocamdată un mierloi şi un scatiu.
Pentru fiecare din aceste păsărele cumpără şi cîte o colivie. A mierloiului mai mare; iară a scatiului mai mică. Amîndouă aceste colivii fură puse în cîte un cui, şi împodobeau prăvălia jupînului cizmar.
Se bucura cît un lucru mare acesta cînd văzu că prăvălia lui se află acum în desfătare. De unde pînă aci era numai muţenie într-însa acum viersul scatiului, care părea că vrea să spargă ferestrele ca să se auză cine ştie pînă unde, răsuna dulce de mîngîia inimile tuturor. Mierloiul, fluiera şi dînsul de-l asurzea.
Femeia şi copilaşii cizmarului se adunau împrejurul bedreagului1, unde lucra meşterul cu călfile şi cu ucenicii, de ascultau la frumuseţile cu care le veselea auzul scatiul lor. Vezi că era prin mai. Şi ar fi voit cu dinadinsul să tacă cu totul mierloiul, care nu-i mai scotea din fluierături, numai şi numai să asculte la scatiu.
Mierloiul mai avea un obicei. Lui părea că-i spunea cineva la ureche, că cizmarul cu ai săi se adunau ca să-i asculte. Astfel fiind, tocmai cînd erau cu toţii strînşi şi nici nu suflau de plăcere ascultînd, tocmai atunci şi el, adică mierloiul, după ce le trăgea şi dînsul cîteva fluierături d-alea de să le spargă urechile, încît oamenii ar fi dat multul cu mult să nu le mai fi auzit, apoi apuca cu ciocul său jghebuleţul în care i se da de mîncare, şi-l scutura vîrtos.
Acum altă nevoie. Zgomotul ce făcea mierloiul trăgînd jghebuleţul prin colivie, odorogind, de colo pînă dincolo supăra pe stăpînul cizmar pînă într-atît, încît punea numaidecît pe cîte vrun ucenic să-i caute jghebuleţul şi să-i puie de mîncare, dacă nu avea.
Atunci dacă îşi aduceau aminte şi de scatiu că poate să-i fie jghebuleţul gol, i-l umplea şi pe al lui. Vezi că scatiul, biet, ştia numai să cînte, şi adesea, din pricina asta, întindea urechile de foame.
Azi aşa mîine aşa, pînă ce într-o zi găsiră pe bietul scatiu mort de foame, pentru că toţi cu totul uitaseră să-i dea de mîncare.
Nu e vorbă. De iubit, toţi iubea pe scatiu; dară nimeni nu se gîndea a-i da de mîncare. Toţi îl ascultau cu drag; dară de mîncat şi de băut îi da numai cînd mierloiul făcea zgomot şi nu puteau asculta ciripirile cele drăgălaşe ale scatiului.
În ziua trecută ucenicii cizmarului dăduse de mîncare numai mierloiului, de teamă să nu-i certe stăpînul, cînd va auzi odorogiturile ce va face mierloiul scuturîndu-şi jghebuleţul prin colivie, gol de mîncare.
Cînd văzură că a murit scatiul, căutară să se încredinţeze din ce pricină a murit. Şi ce mi-şi aflară? Că de două sau de trei zile nimeni nu-i cercetase jghebuleţul cu mîncare, nici borcănelul cu apă. Dară în aceste zile toate urechile se desfătaseră de cîntecele cele frumoase ale scatiului.
Cătară şi la mierloi; dară el n-avea lipsă de nimic.
Ei, apoi nu e sfîntă zicătura românului care glăsuieşte: obraznicul mănîncă praznicul?
Ba aşa.
Dară în lumea noastră aceasta bălţată credeţi a fi mai altfel? Fugiţi d-acolo, nu mai visaţi!
În ziua de azi, ca să trăieşti în lume, trebuie să fii îndrăzneţ. Ba mai mult: trebuie să fii cutezător. Şi mai mult: trebuie să fii botos. Ba încă şi mai mult: trebuie să fii obraznic. Căci de vei fi smerit, ori sfiicios, ori cu bună-cuviinţă, apoi, păţeşti ca scatiul.
- bedreag — butuc, scaun sau banc de lucru pentru lemnar, rotar, cizmar ↩︎