Preotul unui sat avea un fin ţigan. Dorind preotul ca finul să fie un bun creştin, îl luase pe lîngă dînsul şi cu mare chin îl învăţă să se închine şi să zică pe dinafară două, trei rugăciuni mici, precum şi Tatăl nostru.
Nu se poate spune cîtă bucurie avu preotul cînd văzu că finul său ştie acum rugăciunile cele mai trebuincioase unui creştin.
Ţiganul se face mare, se însoară, are copii. El, ca toţi ţiganii de teapa lui, lăcătuşi din fire, se apucase de fierărie şi treaba-i mergea binişor.
Din cînd în cînd ţiganul se ducea pe la naşul şi totdeauna, ştii, nu cu mîna goală: cînd aducea naşului ba cîteva ouşoare, ba cîte-o găinuşă, ba cîte altceva, de! plocon, mă rog, ce să zici, cum merge finul la naş, şi nu că-i era degeaba: naşul nu-l lăsa să se ducă niciodată deşert.
Într-o zi, ce-i veni în gînd ţiganului să ducă plocon naşului un sac cu cărbuni. El ştia, vezi, că fără cărbuni la cuşniţa1 lui era ca vînătorul cu puşca goală la vînat; fără cărbuni nu putea face nimic. Socoti dar el cu mintea lui, că la orice casă cărbunii să fie de folos precum îi erau lui.
Se duse deci în pădure cu fiu-său, scoase cîteva buturugi, se apucă de le făcu cărbuni şi umplu un sac bun. Şi fiindcă cam de mult nu fusese pe la naşul, cînd intră, lăsă pe fiul său la poartă cu sacul ca să vină cînd l-o chema dînsul.
Intrînd la naşul, cum îl văzu acesta, prinse a-l întreba:
— Ei, fine, dar rugăciunile le mai ştii?
— Aoleo! taică naşule, da cum să nu le ştiu?
— Ei bine, ia zi şi începe cu: „În numele Tatălui”.
Ţiganul tuşi de vreo două, trei ori, îşi drese glasul şi răspunse:
— „În numele Tatălui şi-al sfîntului duh, amin!”
— Dar pe fiul unde îl lăsaşi, fine?
— Aoleo! taică părinte, iaca la poartă, mîncate-aş, cu sacul cu cărbuni în spinare.
- cușniță — vatră (de piatră) pe care lucrează fierarul sau potcovarul și pe care își așază uneltele de lucru. ↩︎