Spun să fi fost un boier mare moldovean, de pe timpul binişliilor¹ şi al gugiumaniilor², care să fi avut o nepoată. Cam trăinicică era făta: dar era nepoata boierului. Cînd trecea pe podul domnesc, alăturea unchiului, tinerii boiernaşi îşi dădeau coate.

Boierul ajunsese la cărunteţe şi ar fi dorit, vedeţi D-voastră, să-şi mărite nepoata. Ea însă tot alegea şi nu mai nimerea, încît era mai-mai să împletească cosiţa albă. Tinerii fugeau de casa boierului ca dracul de tămîie. Nu ştiu ce să fi fost mai-nainte; dar acum aşa era.

Într-o vară ducîndu-se boierul la băi în Ardeal, nici nu mai încape vorbă, că şi nepoata era cu Dumnealui.

Cum ajunse, se dete zvon printre musafirii băilor, că a sosit un boier mare, bogătaş, din Moldova. Şi toţi cu totul începură a da tîrcoale casei boierului.

Casa boierului ajunsese să fie o sbornă³. Unii veneau, alţii se duceau. Toţi cu totul voiau să cerceteze pe boier. Între cei ce treceau mai des pragul boierului era şi un neamţ, poreclit inginerul.

Acesta, tînăr, vorbăreţ, cam papă-lapte, dar curăţel şi rumen. Era însă golănel. El plăcu oarecum boierului, pentru care se şi pripăşise el pe-acolo prin casă. Pasămite el avu pe spiriduş, că intră pe sub pielea boierului, şi acesta se
hotărî să-l ginerească şi să-l procopsească.

Nemţoiul nu mai putea de bucurie, că o să scape de sărăcie şi o să ajungă şi el om în rîndul oamenilor. Întorcîndu-se în Moldova, boierul puse de făcu o nuntă nepoatei şi nemţoiului, de se duse vestea. Mai mijloci boierul şi făcu pe ginere-său inginer de căpetenie al ţării cu leafă bună.

Cînd se văzu golanul cum nici nu visase el, om cu casă, cu masă, om cu vază în lume, cu dichisul lui, cu rostul lui, grăi: „În Moldova şi la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.”

Sub nume de inginer de căpetenie, neamţul într-o plimbare o ducea. Măsura ale poduri toată ziulica, şi-i mergea numele de baron Flaimuc⁴. Vedea el că e bine aşa şi ar fi voit ca şi în casa lui lucrurile şi oamenii să meargă după capul lui, cum învăţase el, adică în nemţia lui.

Într-o zi la o adunare el zise în limba lui hodorogită, adică moldovenească stricată: „Măi, dară mari capsomani mai trebuie să fie moldovenii ăştia; de atîta mare de timp sunt cu dînşii, şi nici unul, barimi, nu învaţă nemţeşte.” Toţi cei de faţă pufniră de rîs.

Vedeţi Dumneavoastră. Lasă că ingineria nu ştia de unde s-o apuce, şi-i purta ponosul ia aşa numai pentru că voise boierul; lasă că acum şi-avea şi el căpătîiul, cum se zice, numai pentru că aşa voise nepoata boierului: ar fi voit D-lui în cele din urmă ca toţi să-şi nemţească limba, iară nu el
să şi-o românească pe-a lui. Cap de un şvab.

Trecu ce trecu, şi pesemne că i se urîse cu binele; căci începu a cîrti şi a-şi mustra nevasta. Ba că la ţara dînsului muierea merge în bucătărie şi face cutare şi cutare lucru; ba că cercetările pe la rude se fac mai rar; ba că una, ba că alta, pînă ce începu femeii a-i se acri cu atîta cicălitură.

Ea ştia cum merge rostul în ţară; nu învăţase nimic din apucăturile lui şi nu-i venea neted, vezi, să-şi lase ea obiceiurile şi datinile ţării. Se ţinea de dînsele ca de cine ce lucru mare, şi mai multe nu. Ea ştia să dea poruncă dimineaţa de ceea ce trebuia să se facă peste zi, şi slugile făceau întocmai după poruncă. Aşa erau învăţate. Apoi cucoana se gătea şi pleca în cercetarea prietenelor, rudelor şi celorlalte cucoane de teapa ei.

Mă rog, nu era ea nepoată de boier mare, bogătaş, puternic, şi soţia inginerului de căpetenie al ţării? Baron Flaimuc ar fi voit să o vadă cu şorţul de brîu, cu cheile într-o mînă şi în rînd cu slugile, pare că n-ar fi avut şi bucătăreasă, şi chelari⁵, şi vătaf de curte.

Într-o zi, după ce se cam cîrîi niţel, ea zise baronului Flaimuc: „Bărbate, mai moaie-ţi niţel gura, că apoi desfacem ceea ce am făcut. Nu mă duce pînă acolo, că apoi ne despărţim”.

Neamţului nu-i venea lui a crede, şi nu se putea el dumiri cum să se poată ei despărţi, după ce se cununase cu dînsa după lege şi cu tot şaltul.

Pasămite pe acolo pe la ei nu era despărţenie. Şi după ce îşi leagă capul cu vreun tutuit, ori cu vreo stahie, apoi trebuie să trăiască în casă cu urîtul, să înghită la necazuri şi să se pîrjolească ea în focul iadului, cu traiul cel rău în
toată viaţa.

Baronul Flaimuc nu înceta cu mustrările, şi ajunse să fie nesuferit. Nepoata boierului spuse unchiului năzbîtiile neamţului şi amarul ce suferea de la dînsul, cu cîrtelele şi mustrările lui.

Boierul îşi iubea nepoata. Se duse numaidecît la mitropolitul şi-i scoase o carte de despărţenie.

Nepoata boierului, vezi, nu se prea îndura să facă răvaş de drum baronului Flaimuc. Mă rog, nu-i era bărbat? şi ţinu cartea pitită.

Neamţul se făcea din ce în ce mai dîrz, şi-şi tot certa nevasta, pînă ce într-o zi trecu peste răzroale⁶ şi începu să-i dea gură, cum nu se pomenise pînă atunci prin casa boierului şi plecă.

Cînd se întoarse seara acasă, găsi porţile închise tun. Bătu la poartă pînă zise că nu e el, şi abia, abia se îndura un rîndaş să vină să-i deschiză.

Se mira neamţul de aceasta şi-i trecu un fier ars prin inimă. Suie scara şi vrea să deschiză uşa. Aş! unde? că parcă era închisă ca de frica zaverii⁷.

Bate, bate, pînă ce se auzi un glas de femeie. Era nepoata boierului care zise:

— Cine e acolo?

— Iacă eu, bărbatul tău, deschide!

— Nu mai am bărbat; ne-am despărţit.

— Cum se poate una ca aceasta? deschide, să ne înţelegem la cuvinte!

Cucoana, nepoata boierului, puse pe o slujnică de deschise, iară ea, cum intră, îi băga anaforaua mitropoliei în ochi, zicîndu-i: „carte de despărţenie”.

Baron Flaimuc vedea cu ochii toate, şi tot nu-i venea să creadă, pînă ce fosta nevastă-sa îl pofti să-i deşerte casa de dînsul.

Mai stărui neamţul, se mai codea a părăsi casa unde domnise ca un stăpîn, dar fu nevoit în cele din urmă să se ducă de unde a venit, după ce i se spuse că va fi măturat afară şi dat pe bete⁸, dacă s-o mai împotrivi.

Coborînd scara, se întîlneşte cu un aprod domnesc care-i dete un pitac⁹. În acest pitac spunea neamţului că este scos din pîine. Tot boierul mijlocise să fie dat afară din slujbă. Atunci baron Flaimuc cu nasul lăsat, ca un căzut din
cer, cu inima înfrîntă, mergea agale şi se gîndea: „Cum merge treaba asta? Pe mine nimeni nu m-a întrebat dacă ştiu ingineria, şi m-a pus în slujbă; nimeni nu m-a judecat, dacă voi să trăiesc cu nevasta, cu care m-am cununat după lege, şi-mi spune că ne-am despărţit, printr-o hîrtie a mitropolitului. Nimeni nu mă învinovăţeşte că mi-am călcat datoriile slujbei şi mă scoate din slujbă!”

Şi oftînd cu amar, că se vedea pe drumuri, spunea tuturor că: „Numai în Moldova şi la Dumnezeu sunt toate cu putinţă.”

---

1. binișliu — curtean. ↩︎
2. gugiuman — căciulă de samur purtată, în trecut, de domni și de boieri, ca semn al demnității lor. ↩︎
3. zbornă — zgomot. ↩︎
4. flaimuc — nătăfleț (din germ. verfluchter, o înjurătură care înseamnă „blestemat, afurisit, fire-ar al dracului”). ↩︎
5. chelar — persoană care deținea cheile cămării sau pivniței și care administra proviziile unei gospodării boierești. ↩︎
6. răzor — fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două ogoare. ↩︎
7. zaveră — nume dat Revoluției de la 1821 împotriva stăpânirii turcești (cu ramificație și în Țările Române). ↩︎
8. a da (pe cineva) pe bete afară — a da afară. ↩︎
9. pitac — act oficial, poruncă scrisă. ↩︎