A fost odată ca niciodată.

A fost un împărat și o împărăteasă care, cu toate că erau trecuți cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferințele vieții acesteia, căci, ca și acum, atunci încă erau suferințe; n-aveau nici un copil, pe care din dragoste părintească să-l dezmierde, împodobindu-l ca pe un copil de împărat și sărutându-l ca pe un singur copil la o casă părintească.

Toate acestea ar fi fost și ar fi trecut, dară durerea cea mai mare era că nu avea cine să moștenească scaunul împărătesc, avuțiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă¹ ; multe scumpeturi, din care să fi mâncat cu lingura și tot nu s-ar fi gătat în veci.

Dară ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească ?

Și astă durere cât de cu greu, totuși mai trecea; de una însă erau mai îngândurați ca de toate, și aceea era că li se stinge sângele, seminția lor.

Oh! Doamne! și mare era lucru acesta. Când își aduceau bieții aminte de aceasta, plângeau ca niște copii mici. Cum să nu? Cum să nu aibă năcaz și suferințe, cum să nu-l ajungă jalea pe oricine, când știe că n-are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui, și cine să-l pomenească cu sfințenie după aceea?

Nu însă numai ei erau supărați, tot poporul din împărăția lor era pătruns de durere, văzând că se stinge seminția împăratului; și vai, ce oameni buni erau, și împăratul și împărăteasa, ca și o bucată de pâne! Nu era om în întreaga împărăție, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu era sărac, pe care să nu-l fi ajutat; nu era bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzea de boala lui.

Toate acestea erau prea mult de la un împărat, și chiar pentru asta era în jale toată împărăția, văzând că neamul bun de oameni se împuținează.

Se temeau ca nu cumva să dea peste vreun neam rău de oameni, care tocmai așa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum.

De a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, își puseră dară nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredințați, că Dumnezeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, și oamenii nu trebuie să judece despre aceea, ce face Dumnezeu, căci el într-un chip ne iubește pe toți, apoi noi nici nu știm ce ne e bun nouă, numai Dumnezeu știe, care nu face decât bine.

Într-o zi venind împăratul cu împărăteasa de la biserică și trecând peste un pod, văzu împărăteasa în apă un pește foarte frumos, deci îi zise împăratului:

— Uită-te împărate, în apă ce pește frumos! Acela ar fi foarte bun de prânz, îmi e și dor de pești proaspeți, căci de mult nu am mâncat; la cel din apă mi se dă².

Se uită și împăratul și văzu peștele. După ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo câțiva pești de care văzuse.

Câți pescari au fost în oraș și în apropiere, toți s-au dus să împlinească porunca împăratului cât de în grabă. Căutară mult timp, dară degeaba s-au trudit, căci numai unul a aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dară totuși era destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peștilor.

Bucătăreasa, o țigancă, se și puse îndată să pregătească din acel pește o mâncare cât se poate de bună, își adună dară toată iscusința, ca să poată face o bucătură, care să-i placă împărătesei.

Când era mai fript, gustă de sare, dară cu toate că a pus destulă, era ca și cum n-ar fi pus, mai puse deci și gustă iar, dară nici acum nu era sărat deplin, și a treia oară puse, și mai gustând o dată o află bună.

Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aștepta să se frigă odată.

Mâncă împărăteasa, iară oasele le dete la o cățea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât și bucătăreasa, că au pornit grele³; cățeaua încă se vedea a fi prins căței.

La nouă luni de la mâncarea peștelui, împărăteasa a născut un copilaș frumos, pe care l-a numit „Măr“. Își poate închipui orișicine bucuria împăratului, a împărătesei și a întregului popor.

Bătrânii aveau la cine să se îmbucure, pe cine să sărute, era cine să le urmeze la împărăție, și cine să le moștenească averile, iară poporul acum nu se temea că se va stinge neamul cel bun. Știură toți bine, că această întâmplare e numai de la Dumnezeu, deci nu încetară a-l lăuda pentru împlinirea rugăciunii lor.

Tot în ziua aceea mai de cătră seară născu și bucătăreasa un copil, pe care îl numi „Păr.“ Cățeaua puiase încă de mult șase căței, tot unul ca altul de frumoși; acum erau mari.

Tot din brațe-n brațe creștea Măr, copilul împăratului; când era la mumă-sa, când la tată-său; dară nici Păr, copilul bucătăresei, încă nu se lăsa de crescut și cu toate că Măr era ținut mai bine și mai odihnit ca Păr, care trebuia, după ce mai crescuse, să ajute mamei sale, totuși era unul ca și altul, parcă ar fi fost chiar frați gemeni și la un cost. Împărătesei nu-i plăcea de aceasta și s-a gândit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei de al bucătăresei, dară ce a gândit să facă, a lăsat pe alte timpuri.

După ce au trecut de opt ani, au început a merge la vânat; și-au împărțit cânii cei șase de la cățea; Măr i-a numit pe ai lui: Florian, Cioban și Frunză-de-Măgheran, iar Păr i-a numit: Bujor, Rozor⁴ și Cetina Brazilor; când de ici, când de colea, săgetau cu arcurile lor câte ceva și duceau la părinți.

Odată fiind iar amândoi în pădure la vânat, s-au făcut frați de cruce, jurându-și dragoste vecinică⁵.

După ce s-au făcut frați de cruce, Măr nu a mai vrut să poarte veșminte de cele scumpe, ci numai de acelea de care avea și Păr, apoi părinții ce nu ar fi dat pentru iubitul lor, care acuma nu mai era copil, ci voinic, i-a făcut și lui Păr tot așa veșminte frumoase ca și lui Măr.

Acum chiar de nu se puteau cunoaște unul de celălalt. Nu era nici un semn, prin care să se deosebească unul de altul. Până acum, când baremi de pe veșminte se cunoșteau, mai putea suferi împărăteasa, dară de acum nu. De multe ori vrea să-și dezmierde feciorul cu câte un sărutat și săruta pe al bucătăresei; de mai multe ori vrând să-și țină feciorul cu câte ceva mâncări mai bune chema pe al bucătăresei. Își puse dar în gând, că neapărat îi va face vreun semn lui Măr, de pe care să-l cunoască.

Odată venind iară amândoi de la vânat, împărăteasa își cunoscu odrasla, căci o strigă : „mamă.“ El îl chemă la sine, și cu un fier ce l-a fost ars în foc, îl înfieră la mâna dreaptă.

Ca și un leu răcni Măr, când simți că e înfierat și zise:

— Mamă, mi-ai mâncat norocul! Fără noroc voi fi deci în lume și până atunci nu mă odihnesc, până ce nu-mi capăt iară norocul, căci fără noroc nu pot sta. Vă las cu Dumnezeu!

Împăratul și împărăteasa, când auziră aceste cuvinte ale fiului lor, leșinară de durere, îl rugară să nu se ducă, dar toate rugăciunile lor, a lui Păr, și a întregului popor fură zadarnice. El răspundea:

— Mă duc ca să-mi împlinesc cât mai iute viața cea fără noroc, și ajutând Dumnezeu, să îmi câștig iarăși cea cu noroc.

Când plecă, fratele său de cruce Păr îl petrecu cale de două zile, și îl rugă, ca baremi lui să-i spună adevărat pentru care pricină se duce, căci se temea să nu-i fi părut rău, pentru că el fecior de împărat, s-a făcut frate de cruce cu un fiu de bucătăreasă.

— Frate, să mă crezi, răspundea, mama mi-a mâncat norocul, eu nu le-am spus lor, dară trebuie să mor; tu însă când vei vedea pe mărama⁶ aceasta, pe care ți-o dau acum, trei picături de sânge, să ști că am murit, vino și mă caută, căci de mă vei afla, iară voi fi cu noroc, dară până atunci nu.

Și-i dete o maramă.

— Atunci, frate Măr, nu te las; acum voi veni și eu cu tine, că dacă vei da de vreo nenorocire, atunci îndată să te pot scoate.

— Lasă-mă frate, rogu-te, să mă duc și vină de mă caută, când va fi de lipsă.

Se sărutară și se despărțiră.

Măr, însoțit de cei trei câni ai lui, a mers prin o pădure până unde văzuse o licurire de foc. Acolo erau niște păcurari la oi.

— Bună seara! zise Măr.

— Să ai noroc, străinule! răspunseră păcurarii, dară șezi cu noi aici pe butucul acesta, căci știm că ești ostenit.

— De ostenit nu sunt ostenit, căci numai de astă dimineață călătoresc. Dară faceți bine și îmi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.

— Apă nu avem, răspunseră păcurarii, dară îți dăm să bei zăr, de care bem și noi.

Bău dară zăr de care n-a mai băut niciodată, și-i plăcu, totuși însă nu putu să nu întrebe, pentru ce nu au apă.

— Ei frate, răspunseră păcurarii, aici în apropiere se ține un zmeu, care bea toată apa din izvorul nostru, vitele ni se împuținează, că le mâncă și el, dar și mor de sete. Am vrut să mergem de aici, dar nu ne lasă, ci precum am zis, nu se odihnește până ce nu ne va mânca pe toți. Precum vedem, ne sunt numărate zilele, și ale noastre și ale tale, căci nu te va mai lăsa să te duci de aici, cum nu ne lasă nici pe noi.

— Voi cerca să mă lupt cu el, dacă nu vor putea face cânii mei nimic cu el.

— Și te-ai încumeta să-ți cerci puterile cu el?

— De când eram de opt ani, toată ziua cu cânii mei am fost la vânat, am omorît ca copil urși cu ajutorul fratelui meu, dară acuma că-s voinic să nu încerc cu un zmeu, am nădejde în cânii mei, ca și în mine.

Nici nu gătă bine vorba, când auziră o zbierătură în pădure, de care vitele și cânii păcurarilor așa s-au înfricoșat, încât toate s-au strâns grămadă la un loc.

— E aci zmeul, ziseră păcurarii, iară ne duce câteva vite.

Atunci voinicul își strigă cânii lângă sine și merse cătră zmeu; când era aproape de zmeu, care arunca foc din gură, îi zise:

— Nu fii așa de turbat, focul din gură-ți nu-mi strică, numai mă încălzește, căci nu mi-e frică de tine.

— Cine ești tu de-mi stai în cale? întrebă zmeul, doară nu ești tu Măr sau Păr cu cânii lor?

— Eu sunt, răspunse voinicul, dară ce ai tu cu oamenii aceștia de omenie, de nu le dai pace să trăiască de pe o zi pe alta?

— Vreau să trăiesc și eu bine, mai ales azi, când te voi mânca și pe tine cu cânii-ți cu tot — zise zmeul.

— Așa? răspunse Măr; își strigă apoi cânii: na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-Măgheran! Prindeți-l și țineți-l!

Numai aceasta o așteptară și cânii: îndată săriră la el și-l prinseră de grumaz. Măr se duse și îi tăie capul.

Trupul l-a dat la cânii, iară capul l-a ars și oasele le-a pisat tot praf și praful l-a suflat în vânt.

Bucuria păcurarilor era nespusă de mare, căci acum nu aveau de cine se teme, își puteau prăsi vitele în tihnă. Îi mulțămiră foarte și-l rugară să primească dăruință jumătate din vitele de la ei.

Măr nu s-a învoit nici cum, dară numai așa scăpă de ei făgăduindu-le, că le primește când se va întoarce.

După aceea își luă rămas bun de la ei și plecă.

A mers iar o bucată bună de vreme, până ce într-un târziu a ajuns într-un sat; a tras la o muiere bătrână, și a rugat-o de conac peste noapte⁷. Bucuros l-a primit bătrâna, căci era cu frica lui Dumnezeu și primitoare de străini, ca românul.

Când înseră, Măr scoase din traistă ce biet a fost vânat, și s-a rugat de bătrâna să facă bine să-l lase să-și gătească cumva carnea de vânat.

Bătrâna a luat-o și a pregătit-o ea. Când gândi Măr că acuma va fi friptă carnea, zise cătră bătrâna:

— Mamă! dară de unde aș putea cumpăra puțină pâne de aici, eu nu știu rândul; nu ai face bine să te îngrijești d-ta? Iată aici câțiva bani.

— Oh, dragul meu! foarte bucuros ți-aș da eu și nu te-aș lăsa să-ți cheltuiești banii, căci un călător are lipsă de bani, dar zău n-am și nici nu vei putea căpăta la noi. Căci crede-mă, dragul meu, nici noi de mult nu mâncăm pâne. Aici în pădure este un taur sălbatic, care ne strică toate bucatele și care rămân, încă le lăsăm noi pe câmp să se strice, fiindu-ne frică de acel taur. Din pricina aceea nici nu punem pe câmp nimic, de vreo câțiva ani, ci trăim și noi ca vai de noi; de dus, iar nu ne-ar plăcea să ne ducem din satul acesta, căci aici ne-am născut. Multe nenorociri s-au întâmplat și cu oamenii, căci pe care l-a văzut numai, n-a mai scăpat de coarnele și de picioarele acelui taur sălbatic. Vei mânca carnea și fără pâne, cum mâncăm și noi ce biet avem.

— Cum puteți duce fără pâne? întrebă Măr.

— Vai de traiul nostru, răspunse baba, Dumnezeu să ferească pe toată lumea, să nu ajungă ce am ajuns noi.

— Apoi fii bună mamă și-mi spune despre taurul acela ce știi. Unde se ține? Când vine? Cum știți că vine? Mare e? și altele, din care aș putea cunoaște mai bine acel taur.

— Lasă-l năpustului⁸, zise bătrâna, să te ferească Dumnezeu să-l cunoști, ci să fii totdeauna ocolit de el. Dar dacă vrei să știi, iată-ți spun. E un taur mare, cu părul sur — aci se întrerupse bătrâna făcându-și cruce zicând: Doamne ferește-ne — precum zisei e cu părul sur, cu două coarne de câte o jumătate de stânjen de lungi și de largi și cu-n ochi în frunte și cu dinții ca la porcii cei sălbatici, așa spun cei cari l-au văzut mai de-aproape. Se ține aici în pădurea de lângă sat și pe câmp, mai ales acum când e iarbă verde pe câmp, mai mult e acolo decât în pădure. Apoi când e aci-l cunoaștem după zbierătura lui cea urîtă, prin care ne dă de știre, să nu mergem nici unul afară din sat, că apoi e capăt de acela, care se duce.

— Unde l-aș putea întâlni? întrebă Măr.

— Ba să te ferească Dumnezeu; și ce te-ar duce păcatele să-l întâlnești?

— Aș vrea să-l omor.

— Poate ți-ai urît zilele?

— Ba aș vrea eu să-i iau zilele!

— Lasă-te, dragul meu de așa gânduri, căci, cu acela nu se poate lupta nimeni, au cercat oamenii de la noi, s-au dus mulți, satul mai tot cu furcoaie, cu topoare și cu coase, dar abia jumătate s-au întors vii, pe ceilalți i-a omorît.

— Eu totuși mă încred în cânii mei.

A cinat, apoi bătrâna i-a făcut pat și s-a culcat, de s-a mai odihnit, căci s-a fost ostenit.

Dimineața s-a sculat, s-a rugat lui Dumnezeu mai mult ca în alte dimineți, s-a îmbrăcat și și-a săturat bine cânii și s-a gătat de plecat.

Bătrâna încă s-a rugat lui Dumnezeu, ca să-i ajute.

Mergând pe câmp, Măr nu văzu nimic, se întoarse deci cătră pădure și-atunci auzi o zbierătură puternică. El își strigă cânii:

— Na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-Măgheran, să stați tot lângă mine.

Nu trecu mult și iată vine taurul cel cu un ochi în frunte. Ținea drept cătră el. Atunci el luă arcul, își îndreptă săgeata și-l nimeri tocmai în ochi, de-i scoase ochiul. O zbierătură puternică dete taurul din pricina durerii, ce avea de la pierderea ochiului; coarnele și le împlântă în pământ și scotea pământ ca și cu lopata.

Atunci iar strigă Măr:

— Na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-măgheran, pe el, căci și eu vin!

Și-l prinseră cânii și-l spintecară, iar când ajunse Măr acolo nu mai trebuia nimica, decât să-l lase în grija cânilor, căci și-a fost scos limba.

Lăsă cânii să se satura și se întoarse apoi în sat.

O mulțime de oameni îl așteptau în capătul satului, cari înștiințați de bătrâna și de zbieretul puternic al taurului, ieșiră să vadă ce s-a fi întâmplat.

— Fugit-a taurul? întrebară oamenii.

— N-a fugit, răspunse el, și n-a mai fugi, căci l-am omorît. Uitați la gurile cânilor cum s-au sângerat în el.

Plecară deci cu toții să vadă mort e taurul, care atâta pagubă le-a fost făcut? Oamenii nu mai încetară de-a veni, căci s-a întins ca fulgerul vestea, că un străin a omorît taurul.

Când văzură taurul mort, mulțimea toată s-a strâns împrejurul lui Măr, se puseră în genunchi și voiră să-i mulțămească. Dar el zise:

— Sculați din genunchi, fraților, căci numai lui Dumnezeu se cuvine să mulțămim în genunchi.

Plângând de bucurie, îi mulțămi toată mulțimea.

Iară el le zise:

— Luați-i capul și-l ardeți, iar trupul trebuie îngropat în pământ, ca nici poveste să nu mai fie de el.

Atunci merse la taur, îi tăie capul și-l dete la oameni, iar ei merseră toți în sat și făcură ceea ce le spuse Măr.

Făcură apoi și-o petrecere și-și petrecură toți. După petrecere l-au întrebat oamenii pe Măr, cu ce sunt datori pentru că a omorît taurul?

— Cu nimic, răspunse Măr.

— Numai așa nu te lăsăm, trebuie să primești ceva de la noi, strigă mulțimea, îți vom da bani câți vei putea duce.

— Fraților! — le zise — eu acum nu merg acasă, ca să-mi fie de ceva folos banii voștri, ci când mă voi întoarce, va fi alta ; acum nu pot să primesc nimic, dar chiar nimic.

Ascultară oamenii și nu-l mai îmbiară.

Și a mers multă lume împărăție, până a ajuns într-un oraș. Chiar pe la amiezi ajunse și fiindu-i foarte cald, se băgă într-o casă, ca să ceară puțină apă, ca să-și stâmpere setea.

În casă era numai o numai o muiere bătrână, care la rugarea lui ca să-i dea apă răspunse:

— Oh, dragul meu, bucuros ți-aș da, numai să fie în casa mea, dar nu e nici o picătură. Aici în orașul nostru e numai o fântână, în care este un balaur cu șapte capete. Acesta tot la o jumătate de an cere câte o fată, pe care o vrea el, iar orașul trebuie să-i dea, căci de nu, nu ne dă apă. Acum chiar pe fata împăratului a cerut-o; împăratul, fiindcă o are numai pe ea, nu ar vrea s-o dea, a și cercat să o schimbe, dar balaurul a cunoscut că nu-i aceea și acum nu vrea să ne mai dea apă, până nu-i va da împăratul fata. De cinci zile nu am mai băut și așa nu o mai putem duce, poate azi, așa era vorba, o va da împăratul, că n-are încătrău. Nici noi n-avem ce face, dacă suntem așa de nefericiți.

— Dar e frumoasă fata împăratului? întrebă Măr.

— Dar încă cât de frumoasă? Parcă ar fi ruptă din soare! Nu e mai bătrână decât de vreo șase–șaptesprezece ani, cu părul galbin ca de aur. Dar apoi ce buneță, ce inimă are, nimeni nu știe și nici nu-și poate închipui, numai acela care a putut să vorbească vreodată cu ea. Destul de rău de pare și nouă, de mai că ni se rupe inima, căci numai pe ea o are împăratul și ar fi pagubă mare, dacă s-ar stinge neamul împăratului, că e neam milostiv, dar n-avem ce face, așa ne-a rânduit Dumnezeu bag seamă.

— Ei! Dar nu e nimeni să poată omorî pe acel balaur?

— Oh, doamne! Răspunse bătrâna, dar cine s-ar putea împotrivi cu acea bidiganie⁹ spurcată? Nu se poate apropia nimeni, căci îndată-l trage în fântână. Apoi cine ar putea lupta cu șapte capete înveninate? Se zice, că dacă i-ar tăia cineva un cap, îndată alte trei ar răsări în locul celui tăiat.

— Iară aici am puțină carne, ce am vânat în pădure, fii bună și lasă-mă să o frig, să o mănânc și să odihnesc puțin, apoi mă duc să văd și eu, ce balaur se ține în fântână și ce fântână e aceea.

— Ți-o frig eu dragul meu; vom merge mai mulți acolo, căci precum știu, chiar azi își va aduce împăratul fata.

— Voi cerca să-l omor, zise Măr.

— Ba! lasă-te de aceea socoteală, căci nu vei putea și atunci mai tare se va mânia balaurul pe noi și nici după ce îi va da împăratul fata, nu va vrea să ne mai dea apă; lasă să petrecem după cum ni-e ursita.

— Să mănânc și să odihnesc oleacă numai, apoi fie ce-a fi — tot cerc; cânii mei mult vor îmi vor ajuta, dar și eu lor.

Atunci bătrâna fripse carnea și o puse înaintea lui Măr, care mâncă cu poftă, fiind tare flămând. Tot ce a rămas, carne friptă și nefriptă dete cânilor.

După ce mâncă se puse să odihnească, însă nu putu să doarmă, căci gândurile îi umblau tot pe la fata împăratului. Văzând, că tot nu poate să odihnească, se sculă, făcu trei cruci, își luă cânii, încinse sabia și plecă la fântână.

Acolo, când ajunse, văzu o mulțime de oameni, cari așteptau să vină fata împăratului. Se băgă și el în mulțime. Nu multă însă stătu, căci iată veni dintr-o parte o trăsură, toată îmbrăcată în negru, din care, când se opri, se coborî o fetiță frumoasă, de gândeai că e înger scoborît din cer. Păru-i galben, lăsat pe spate, fața-i gingașe, ochii cei vineți, buzele subțiri și roșii o ridicau peste celelalte zidiri ale lui Dumnezeu de pe pământ.

Cum se coborî din trăsură, o înecă plânsul și cu ea plângeau toți oamenii. Ți se rupea inima văzând-o pe sărmana fată cum își aștepta moartea. Nu mai putu sta pe picioare, leșină și căzu la pământ. Când văzu aceasta Măr, nu mai putu răbdă, ieși din popor, chemă cânii cu el, se duse la fată și-i zise:

— Scoală, cocoană¹⁰! nu te teme! că eu nu te voi lăsa să te omoare balaurul.

Atunci ea-și ridică capul și văzându-l aci, zise:

— Cine ești tu de mă batjocurești, sau îți pui viața pentru mine?

— Eu sunt, dragă, un străin, care din norocire am ajuns aici și văzând ce este, voi cerca să te scap…

— O să-ți pui viața, zise fata, lasă-mă du-te de-aici, scapă-ți baremi viața ta și gândi la mine la o nenorocită, ale căreia minute din viață sunt numărate.

— Fără tine nu mă duc; mai bine mor! fu răspunsul scurt al lui Măr.

— Apoi, de ce ți-ai pune viața pentru mine?! întrebă fata.

Atunci Măr nu mai știu ce să zică.

Într-un târziu zise:

— Nu mă întreba; nu este iertat și nu o să murim niciunul, căci trebuie să trăim și să fim fericiți.

Poporul adunat văzând acestea zicea:

— Ce om străin poate să fie acesta, de vorbește cu atâta cutezare, ca și când nu i-ar fi frică de balaur, sau e un voinic viteaz și atunci poate că scapă fata împăratului și ne mântuiește și pe noi de nefericirea aceasta, ori că este smintit!?

Cânii neîntrerupt se preumblau în jurul stoborului¹¹ fântânii, râcâind cu picioarele în pământ și schilăind, parcă ar fi știut că acolo este ceva.

Măr îi întrebă pe oameni:

— Ce semne se văd, când iese balaurul afară?

— Ies stropi din fântână, ziseră oamenii.

— Atunci, draga mea pune-ți capul la mine în poală și odihnește-te puțin, căci rămân eu să priveghez.

Ea-și puse capul la el în poală și fiind ostenită și suferind mult, îndată și adormi.

De la un timp cânii începură a țilăi și a hămui.

El trezi atunci pe fata de împărat, căci gândea că o să fie ceva și îi zise să meargă mai încolo.

Nici nu greși cu gândul lui, că abia se duse cu câțiva pași mai încolo, ieșiră câțiva stropi din fântână.

El își chemă cânii lângă el și-și pregăti sabia.

Poporul cât a fost adunat, tot a fugit.

Odată ieși un cap de balaur din fântână; Măr se repezi și-l reteză, din acela însă se făcură trei capete, dar cânii apucară fiecare câte un cap; el tăiă vârfurile limbilor și le băgă în buzunar, dar de-odată din acele capete ieșiră trei șerpi, cu care însă avură ce face cânii; îi sfășiară în bucăți.

Al doilea cap, când ieși iarăși nu avu răgaz și îl reteză, tot așa făcu cu al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea, pe toate le reteză. Făcându-se apoi din ele câte trei, cânii le apucau pe câte unul, Măr tăia vârfurile limbilor, cari ieșeau la câte un șarpe, iar cânii îi sfâșiau pe rând. Când ieși al șaptelea cap, încă-l reteză, dar din acela nu se făcură numai trei capete, ci nouă din care se făcură nouă șerpi mari. Trei din ei îi apucară cânii și-i sfâșiară, mai rămase însă șase, care săriră toți la capul lui Măr să îl apuce în toată clipita. El călcă cu picioarele doi, cu mâna apucă alți doi, dar mai rămaseră doi, care săreau și mai turbat asupra capului lui Măr.

Ce să facă el atunci? Nu se gândi mult, îi apucă și pe aceștia și cu o vitejie uimitoare se luptă cu ei, până ce cânii gătară cu cei de mai înainte; atunci Măr slobozi pe rând și pe ceilalți șerpi, pe cari încă îi sfâșiară cânii, încât n-a mai rămas nici urmă de înfricoșatul balaur.

După ce gătă, mai așteptă Măr o bucată bună de vreme să vază, că poate tot o să mai iasă ceva, dar spre bucuria lui nu mai ieși nimic.

Atunci scoase apă din fântână cu o vadră și bău el, îi dete fetei și chemă și pe oamenii, cari cu mânile încrucișate se uitau le cele ce s-au întâmplat.

Veniră și ei și băură până ce se săturară.

Fata împăratului atunci îl luă pe după cap pe Măr și-i zise:

— Mi-ai scăpat viața; de erai tu, eu nu aș mai fi pe pământ. Ești voinic, de care nu s-a mai pomenit.

El zise:

— De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam; neputându-te să te uit în veci. Să nu uităm însă dragă, că Dumnezeu, bunul nostru părinte din cer a fost, care ne-a ajutat, ca noi, biruind pe vrăjmaș, să putem fi fericiți, să-i mulțămim lui întâi.

Se puseră în genunchi amândoi, se puse tot poporul și cu o rugăciune tainică, cu lacrămi în ochi, mulțămiră lui Dumnezeu pentru ajutorul ce l-a dat.

Veni apoi poporul la el și îi mulțămi și lui, pentru că l-a scăpat de năcaz, nemaiavând grijă de-aici înainte de balaur să-i câștige tot la o jumătate de an o fată.

Mai înșiră apoi vârfurile limbilor, cari erau 27 la număr, pe o ață, puse steag alb pe trăsură, sui fata împăratului în ea, se sui și el, apoi chemă și cânii la picioarele lor și plecară la curtea împăratului.

Ajungând acolo, găsiră pe împăratul și pe împărăteasa leșinați de durere pentru pierderea fiicei lor. Dau să le vorbească, dar în deșert, căci nu aveau cu cine; împărătul și împărăteasa înnebuniseră.

Curtenii înainte erau supărați pentru una, acum erau supărați pentru alta. Nu se puteau îmbucura din destul pentru scăparea fiicei, erau însă supărați că împărătul și împărăteasa sunt în așa stare, încât le era în primejdie viața.

Iute chemă Măr toate babele din oraș să le întrebe ce ar fi de făcut, ca să se scoale împărătul și împărăteasa. Și au venit babele și au cercat cu câte de toate: descântat-au, vrăjit-au, bosconit-au¹², tămâiatu-i-au, dar toate nu au folosit nimic. Veni în urmă o babă foarte bătrână, se uită la împărătul și la împărăteasa pe-o parte și pe alta, apoi le-a descântat cu inimă de șoarece mestecată cu usturoi, dar nici aceasta nu a folosit nimic. În urmă zise:

— Împăratul și împărăteasa nu se pot scula până nu se vor spăla cu apă adusă de la „zâna de piatră.“

— Unde-i zâna de piatră? întrebă Măr.

— E foarte departe, dragul mamii, peste nouă țări trebuie să meargă cineva, dacă vrea să ajungă acolo.

— Apoi bună va fi apa aceea? întrebă din nou Măr.

— Va fi foarte bună, chiar și morții se pot scula cu ea. Așa mi-a spus mama și așa trebuie să fie, dar până acum nimeni n-a putut străbate până acolo cu toate că s-au dus foarte mulți și nu s-au mai reîntors.

— Într-adevăr este zâna de piatră? Cum curge apa? Și pentru ce se poate merge așa de cu greu acolo? întrebă iar Măr.

— Acea fântână știu bine că este, apa curge la picioarele unei zâne de piatră, iar pentru ce se poate ajunge așa de cu greu, eu nu pot să-ți spun; atâtă însă știu, că împărăția aceea e a unei zmeoaice bătrâne, care a avut trei feciori.

— Eu plec să aduc de-acolo puțintică apă, să scol pe împăratul și împărăteasa, zise Măr.

— Ba să nu te duci, dragă, îl întrerupse fata, căci te vei pierde p-acolo și eu rămân singură; nici părinții nu mi se vor scula, nici tu nu vei veni și apoi va fi vai de mine.

— Nu te teme, iar vin, răspunse Măr.

— Lasă-l să meargă după apă, zise fratele cel mai mic al împăratului, care gândea, că dacă va merge Măr acolo, nu se va mai întoarce, iar frate-său împăratul și cumnată-sa împărăteasa vor muri, și el va rămânea singur împărat.

Se și gătă Măr de cale, luă un cal din stavă¹³, cânii lui, paloșul împăratului și sabia adusă de-acasă și plecă.

Cu lacrimi în ochi îl petrecu fata împăratului până la marginea orașului. Acolo el o sărută și o mână acasă zicând:

— Du-te, dragă, acasă și mă așteaptă.

— Te voi aștepta, scumpul meu, orișicât, zise ea.

Merse Măr multă lume și împărăție, cu gândul la norocul ce l-a fost pierdut, când l-a fost înfierat mumă-sa, dar care până acum nu l-a lăsat, se temea că acum va da de rău, nu avea ce face, căci ce-i era scris în cartea sorții, tot trebuia să i se întâmple. Se gândea și la fata împăratului și-atunci uita toate năcazurile, ba nici de moarte nu-și aducea aminte, numai să ajungă la ea cu veste bună.

Iată că ajunse cu seara odată la un loc, unde se vedea „zâna de piatră“. Cugeta că mai bine să odihnească puțintel până dimineața, când va lua apă și va pleca cu ea spre casă. Se puse deci sub un copac și făcu foc și vru să frigă niște carne, ce a fost vânat-o în pădure. Înserase bine, când le gătă aceste și abia își putu întoarce în frigare carnea de vreo câteva ori, când auzi un glas din copac.

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig!

Se uită în sus și văzu o babă bătrână în copac. Ca om milos ce era, zise:

— Scobori babă de te-ncălzește.

Ea iar zise:

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.

— Scobori babă, de te încălzește, zise iar Măr.

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig — zise a treia oară baba.

— Dar scobori și te-ncălzește, să nu te aud văietându-te, zise Măr răstit.

— M-aș scoborî, dar mi-e frică de cânii tăi, zise baba.

— Nu te teme, până voi fi eu aici, nu-ți vor face nimic.

— Ba mă tem, numai na, fii bun, trei peri din capul meu și țîpă¹⁴ peste câni.

— Bine.

Ea luă trei peri din cap, îi aruncă jos și zise încet încât el să n-o audă:

— Lanț peste cânii tăi!

Atunci se scoborî și se puse lângă foc și iar zise:

— Vai, că mor de foame!

— Fă-ți de mâncare, zise Măr.

Baba-și luă o broască, o împlântă în frigare, o puse lângă foc să se frigă, pe care atingând-o de carnea lui Măr, zicea:

— Cine frige broasca, va mânca carne și cine frige carne va mânca broască.

— Taci, babă spurcată, — zicea Măr — și nu-ți tot atinge broasca de carnea mea, că te dau cânilor mei să te mănânce.

— Te mânc eu pe tine! răspunse baba — precum ai mâncat tu pe cei trei feciori ai mei.

Atunci ca mușcat de șarpe sări în sus Măr și strigă cătră câni:

— Na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-Măgheran, prindeți-o și-o faceți tot fărâmi, nimic să nu mai rămâie din ea!

Cânii nici nu se mișcau, căci erau lănțuiți peste tot trupul, cu perii din capul babei.

Prinse sabia, dar nu avu putere să o scoată și nemaiavând nici alte puteri în trup, baba îl mâncă, iar inima i-a așezat-o într-un buștean.

Păr, rămânând acasă, în toată ziua privea năframa de la frate-său Măr. Odată privind-o, văzu trei picături de sânge pe ea și zise:

— Oh! săracul frate-meu Măr, e mort, mă duc să-l caut.

Și-și luă rămas bun de la mumă-sa, de la împăratul și împărăteasa, care de când se pustii Măr, îl țineau ca pe fiul lor.

Își chemă cânii și plecă.

Merse multă lume împărăție, până ce ajunse la locul unde erau păcurarii.

— Bine că ai venit — ziceau păcurarii până nici nu se apropie de ei — de mult te-am așteptat, hai de-ți ia ce ți-am făgăduit, pentru că ne-ai scăpat de năcaz.

— De ce năcaz? întrebă Păr.

— De zmeul care l-ai omorît.

— Oh! fraților — răspunse Păr — nu eu l-am omorît, ci fratele meu, care a trecut pe-aici și acum a murit, mă duc să-l caut, doar voi putea da de el.

— Ce mare pagubă că a murit, căci a fost om bun, ziceau păcurarii. Dumnezeu să te îndrepte în calea în care ai plecat, iar când vei veni înapoi, să vii și pe la noi.

Se duse mai încolo, multă lume, până ajunse în satul unde omorîse frate-său Măr pe taurul cel sălbatic.

Acolo fiind ostenit și sosind pe înserate, se băgă la bătrâna și ceru cortel¹⁵ peste noapte.

— Cum să nu-ți dau, zise bătrâna, că doar d-ta ne-ai făcut binele cel mare, când cu dihania cea de taur!

— N-am fost eu, zise Păr, a fost frate-meu care a murit și mă duc să-l caut, doară voi da de el undeva.

— Unde a murit?

— Nici eu nu știu, tocmai pentru aceea mă duc să-l caut.

— Pagubă de el, căci era un suflet de om bun; Dumnezeu să-ți ajute să-l poți afla.

Stete noaptea aceea la bătrâna, iar dimineața își luă rămas bun și plecă mai departe.

Merse iar multă lume împărăție, până ajunse în orașul cu fântâna. Acolo se băgă la bătrâna, la care fusese și frate-său Măr și se rugă să-i dea cortel peste noapte.

— Eu îți dau bucuros, dar fosta-i la împăratul?

— La ce împărat?

— La împăratul nostru, căruia i-ai mântuit fata de moarte și-ai slobozit fântâna, omorînd bălaurul.

— Care balaur?

— Poate că ți-ai uitat de balaurul, care l-ai omorît și de fata împăratului, pe care ai mântuit-o de moarte și care acum te așteaptă cu dor, să vii odată de la „zâna de piatră“; sau nu ești d-ta acela și atunci greșesc eu?

— N-am fost eu acela, ci frate-meu, care a murit; acum mă duc să-l caut; Dumnezeu știe, da voi de el undeva ori ba?

— Unde a murit?

— Nici eu nu știu, tocmai pentru aceea-l caut.

— Oh! cum sameni cu el, fie iertat și mâie pe unde a înserat, căci bun suflet de om mai era; pe fata împăratului era s-o ia de soție; nu mergi până acolo?

— Nu merg, numai fii bună și spune-mi cum s-a întâmplat de a omorît bălaurul și cum s-a cunoscut cu fata împăratului?

Îi spuse bătrâna toate, cum s-au întâmplat și i-a spus și „zâna de piatră“ la care s-a dus.

— Ce fel de zână de piatră e aceea? întrebă Păr.

— Eu nu știu, dacă vedea, vei ști, numai grijește să nu pați ca fratele d-tale.

Noaptea dormi acolo, iar dimineața plecă. Bătrâna-l petrecu până la portiță cu cuvintele: „Dumnezeu să-ți ajute calea, în care ai pornit.“

Merse prin oraș, dar cu fața astupată, ca să nu-l mai cunoască nimeni.

La marginea orașului văzu o casă, care era să se huruie¹⁶ de veche, el se gândi: „precum văd, aici șade cineva și i se huruie casa, iar de reparat nu și-o poate. Tot atâta, cu câteva minute, mă duc s-o proptesc cu un lemn.”

Se duse la casă și puse un lemn, ridicând cornul ¹⁷picat.
Când era să plece, ieși din casă o muiere bătrână, era Sfânta-Duminecă, care îl strigă înapoi zicând:

— Vino încoace, omule, vino.

Se duse, îl băgă în casă, îl puse pe scaun și îl întrebă:

— Unde mergi?

— Am avut un frate, răspunse feciorul, cu numele Măr, pe mine mă cheamă Păr, frate-meu s-a dus în lume și precum am auzit, s-a dus la „zâna de piatră”, ca să spele pe împăratul și împărăteasa spre a se însănătoși. Acolo de bună seamă a pierit, căci pe năframa ce mi-a lăsat-o s-au ivit trei picături de sânge. Mă duc să-l caut.

— Oh! dragul meu, acolo și tu piereai, dacă nu te-ai fi abătut pe la mine. Ești bun la inimă, pentru că mi-ai proptit casa din nou și fratele tău a fost bun om, dar adâncit în gânduri, nu s-a uitat în lături și așa ca toți cari au trecut p-aici și nu au dat de mine, nu s-au mai întors. Ți-am spus că ești bun și toți oamenii buni trebuie să aibă ceva răsplată, un viitor frumos te așteaptă. Ascultă dar ce-ți spun eu. A fost odată un împărat, care avea numai o fată. Împărăția lor era mare și puternică, se putea măsura cu toate împărățiile. Lor nu le-a fost destul, că le-a dat Dumnezeu o fată, ci ar fi dorit ca să aibă un fecior care să moștenească împărăția și avuția lor; pentru aceea totdeauna cârteau împotriva lui Dumnezeu. Apoi știut este, că Dumnezeu totdeauna pedepsește pe aceia, cari deși știu, sau trebuie să știe, că Dumnezeu toate le face bine, totuși cârtesc împotriva lucrării lui, nefiind îndestulați cu ce face. Când a crescut fata mărișoară, ba încă și când se juca în colb, a avut destui pețitori, dar împăratul nu a vrut s-o dea zicând, că lui îi trebuie împărat în loc. Pe-aici se ținea o zmeoaică bătrână, care avea trei feciori, pe care i-a omorît fratele tău Măr, pe unul în chip de zmeu, pe altul în chip de taur și pe al treilea în chip de balaur; acea zmeoaică ceru fata pe sama feciorului ei cel mai puternic, acela care a fost în chip de balaur în fântâna din orașul nostru, dar firește împăratul nu s-a învoit. Nu s-a rugat lui Dumnezeu să-l scape din încurcătură, n-a cerut de la nime vreun sfat, ci numai de capul lui a lucrat. A pornit cu oaste în contra zmeoaicei pentru îndrăzneala care a avut-o când a cerut fata. Zmeoaica cum a făcut, cum n-a făcut, ce a vrăjit, ce n-a vrăjit, destul că a omorît pe împăratul, pe împărăteasa și pe toți oștenii lui, iar fata a făcut-o piatră, chiar când era la izvor. A fost foarte frumoasă fata aceea și pentru aceea se cheamă „zâna de piatră”.

Poate ursita a voit, ca până va fi rămășiță de zmeoaica aceea, zâna de piatră să nu se mai miște de-acolo, ci tot piatră să fie. Acum cei trei feciori ai ei sunt omorîți, mai este bătrâna în viață, care a omorît pe fratele tău. De vei avea grijă, o vei omorî și-atunci folosind ce-ți va spune bătrâna de zmeoaică, vei învia pe fratele tău, vei învia și pe fata cea de împărat, o vei lua de soție și vei fi împărat peste împărăția aceea. Norocul fetei, că zmeul în chip de balaur a pierit de sabia fratelui tău, că luând pe fata împăratului de-acolo nici odată nu i s-a fi gătat neamul și rămășița. Eu am fost la împăratul, de le-am spus, că e bună apa de la „zâna de piatră“, cu toate că aceea apă e ca și cealaltă, gândind, că fratele tău ca om bun și credincios ce l-am cunoscut se va abate pe la mine și după sfaturile mele va dezlega de vrăjituri pe acea nenorocită fată, omorînd zmeoaica, dar am văzut că el aceea n-a făcut-o, dar a și pățit-o cu negândirea lui. Zmeoaica i-a țîpat păr din capul ei, ca el să-l țîpe peste câni, el așa a și făcut, iar ea cu vrăjiturile ei, cu părul ei, a legat cânii ca și cu niște lanțuri; lui i-a luat puterea și așa l-a prăpădit. Te vei duce și te vei feri de aceasta. Ai grije însă la lucrurile acestea, nu uita de Dumnezeu căci atunci toate sunt trecute. Dumnezeu să-ți ajute. Iată eu îți dau niște picături, acestea bându-le nu se va lega de tine nici o vrăjitură. Acum te du, căci azi fiind ziua mea, eu trebuie să merg la biserică.

Plecă Păr mulțămind lui Dumnezeu pentru îndreptare și gândind la ceea ce zisese Măr cătră mumă-sa, când l-a înfierat; acesta era norocul, care i l-a mâncat mumă-sa, căci și-a uitat să facă o faptă bună și din aceea au provenit toate nenorocirile lui și mai în urmă moartea.

Ajungând și el în așa loc, de unde se vedea „zâna de piatră“, un dor fierbinte-l cuprinse. I se părea departe locul până să vadă pe aceea, care îi este ursită lui.

Totuși gândi, că fiind înserat, să rămână sub un copac și să se odihnească până dimineață, că așa în ziua următoare mai bine să se poată lupta cu zmeoaica, dacă va fi lipsă de aceea.

Se duse tocmai sub copacul unde fusese frate-său, făcu un foc bun și vru să-și frigă carnea ce a fost vânat-o prin pădure. Când întorcea carnea în frigare mai bine, auzi din copac glasul:

— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.

Se uită în sus și văzu o babă în copac. Îndată știu cine e, deci zise:

— Scobori babă, de te încălzește.

Baba iară zise:

— Vai că frigu-mi-e, mor de frig!

— Da scobori-te și te încălzește, să nu te aud văietându-te, zise Păr, făcându-se răstit.

— M-aș scoborî, dară mi-e frică de cânii tăi, zise baba.

— Nu te teme, zise Păr, până voi fi eu aici, nu-ți vor face nimic.

— Ba mă tem, răspunse baba, numai fii bun, na trei peri din capul meu și-i aruncă peste câni.

— Bine.

Ea luă trei peri din cap, îi aruncă în jos, și zise încet, ca el să n-o audă:

— Lanț peste cânii tăi!

El luă perii și-i băgă în foc. Însă ea simți putoare și zise:

— Ai aruncat perii în foc, mă înșeli, poate ți-e frică, un june voinic de o biată babă rătăcită și ascunsă aici de fiarele sălbatice.

— Ba, nu mi-e frică. Na, Bujor, ce ți-ai băgat coada în foc de ai pârlit-o? Coada cânelui s-a pârlit, nu perii tăi.

Ea crezu; se scoborî jos, se puse lângă foc și zise:

— Vai, că mor de foame.

— Fă-­ți de mâncare! zise Păr.

Baba luă o broască, o împlântă în frigare, o puse pe foc să se frigă, și pe care atingând-o de carnea lui Păr zicea:

— Eu mânc carnea și tu broasca.

— Taci, babă spurcată, și aibi grijă nu atinge broasca ta de carnea mea, căci ți-o arunc în cap.

Iar atingea broasca de carnea lui Păr și zicea:

— Eu mănînc carnea și tu broasca.

— Taci, babă spurcată, zicea Păr și aibi grijă nu tot atinge broasca ta de carnea mea, căci te dau la cânii mei să te mănânce.

— Te mănânc eu pe tine, cum am mâncat și pe frate-tău.

Atunci ca mușcat de șarpe sări Păr în sus și strigă cătră câni:

— Na, Bujor, na, Rozor, na Cetina Brazilor! prindeți-o și mi-o țineți!

Îndată săriră cânii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mâni.

Atunci zise Păr:

— Afurisită-ți fie mumă-ta, te învăț eu pe tine! Unde-i frate-meu?!

— Lasă-mă, că ți-l dau, răspunse baba, e aici la copacul din dreapta, vezi cânii acolo.

— Haida iute și mi-l arată.

— Du-te la bușteanul acela, scoate inima din el, te du cu ea spre dreapta și vei găsi lacul zânelor, pune-i inima jos și fă formă de trup de om din pământ pe lângă inimă, spală-l cu apă din lac și va învia.

Așa și făcu, se duse, făcu ceea ce zise baba, și învie frate-său Măr.

— Vai, că mult am dormit, zise Măr.

— Ai fi dormit tu pentru totdeauna de nu veneam eu, și îi spuse în ce umblase și câte pățise și ce știuse.

Atunci zise Măr:

— Cât e de bine, că are cineva un frate credincios ca tine, îți mulțămesc că m-ai scos din nenorocul în care m-a băgat mama.

Vorbind, ajunseră la zmeoaica, care era tot în ghearele cânilor. Măr îi zise:

— Unde sunt cânii mei?!

— Iată colo — arătă zmeoaica, sunt dezlegați.

— Na, prindeți-o și cânii mei! Florian, Cioban și Frunză-de-Măgheran!

Păr îi zise:

— Babo, cum să înviez zâna de piatră?

— Este acolo dedesubtul ei un cui de fier, acela să-l scoți și apoi învie, zise zmeoaica.

— Ai grijă, frate Măr, zise mai încolo Păr, să nu-i faci nimic, că poate n-a fi spus drept și când mă reîntorc să o aflu încă aici.

— Bine, frate.

Plecă Păr, ajunse la zâna de piatră, bău apă din izvor și scoase cuiul dedesubt.

Piatra din ce în ce se schimba în carne și în oase, până în urmă se făcu o fată frumoasă, ca și care n-a mai fost sub soare.

— Vai că mult am dormit — zise.

— Ai fi dormit în veci, de nu te sculam eu.

— Văzând ea un june înaintea ei, se înspăimântă și zise:

— Cine ești tu?

— Eu sunt acela care din blăstămul zmeoaicei te-am scos.

— Unde-i zmeoaica?

— Zmeoaica e aci, mai încolo, îndată o să-i curm zilele!

Ea căzu leșinată în brațele lui.

— Nu te teme dragă — zise el — nime nu te va scoate din brațele mele, a mea vei fi — și o sărută cu dragoste.

Ea se trezi din leșinul în care căzuse și zise:

— Dacă m-ai scos, a ta voi fi.

Merseră înapoi și ajungând la zmeoaică, zise Păr cătră câni:

— Na, Florian, na, Cioban, na, Frunză-de-Măgheran! na, Bujor, na, Rozor, na, Cetina Brazilor! Toată fărâmi să o faceți!

Cânii o și prinseră și o făcură toată praf, nu mai rămase schiamătă¹⁸ din ea. Capul i-l arseră.

Încă tot atunci noaptea au mers la curtea fetei celei schimbate din stâncă, acolo toți au cunoscut-o de pe chipul ei, care era pe păretele casei unde dormea ea.

Tot orașul, care o aștepta de mult, îi veni înainte să o vadă, și a întrebat-o:

— Unde ai fost atâta timp?

— Am fost moartă, răspunse ea, dar junele acesta m-a înviat, omorînd zmeoaica, vrăjmașa noastră.

— El să ne fie dară împărat!

S-au logodit, fiind de față și Măr, și au plecat cu toții la orașul unde era fata împăratului, pe care o scosese Măr de la balaur. La marginea orașului se uită Păr să vadă căsuța cea stricată, dară nu o văzu.

Deci zise cătră Măr:

— N-ai văzut aici o căsuță?

— Ba mi s-a părut că am văzut, dară nu m-am uitat la ea.

Atunci spuse Păr toată istoria cu casa aceea, și știură toți, că Dumnezeu i-a îndreptat pe calea aceea.

Ajungând la împăratul, el și împărăteasa s-au fost sculat, și îl așteptau pe Măr.

Au spus toate câte au pățit; au făcut apoi logodnă și au mers cu toții la tata și mama lui Măr, și la mama lui Păr.

O! ce bucurie mare a fost pe toată împărăția.

Au făcut apoi un ospăț ca acela! Măr a luat de soție pe fata de împărat, ce o scăpase din gura balaurului, rămânând la tatăl său; iară Păr a luat cu sine pe mumă-sa, pe bucătăreasa, și cu logodnica lui se duse acasă în împărăția acesteia; a făcut apoi și el ospăț, și a rămas împărat. Măr împăratul și Păr împăratul au trăit apoi și mai departe ca doi frați și dacă n-au murit și astăzi trăiesc.

Cine nu crede, să se ducă să vază.

Comunicată de N. Trâmbiţoniu, învăţător în Grădişte.

---

1. blagă — avere, bogăție. ↩︎
2. mi se dă — aici cu înţelesul de: poftesc, doresc. ↩︎
3. au pornit grele — au devenit însărcinate. ↩︎
4. răzor — fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două ogoare. ↩︎
5. vecinic — veșnic. ↩︎
6. mărama — năframă; ucată de pânză de in, cânepă, bumbac, borangic etc. tivită pe margini și adesea împodobită cu cusături, folosită ca basma, batistă, ștergar etc. ↩︎
7. conac peste noapte — popas, odihnă peste noapte. ↩︎
8. a lasa năpustului — a nu se mai preocupa de…, a lăsa în pace. ↩︎
9. bidiganie — dihanie, bâzdâganie. ↩︎
10. cocoană — în Valea-Hațegului zic cocoană la ceea ce noi zicem domnișoară, domniță, adecă la fete de domni, preoți etc. (nota autorului) ↩︎
11. stobor — cotețul acela de pe gura fântânii, făcut din lemne încleștate unele cu altele, ca să scoată apă, fără primejdie de a cădea în fântână. (nota autorului) ↩︎
12. a bosconi — a bolborosi descântece. ↩︎
13. stavă — herghelie, staniște; loc îngrădit în care se țin vara caii pentru a paște împreună. ↩︎
14. țipa — aici cu sensul de a arunca, azvârli. ↩︎
15. cortel — loc de rămas peste noapte. ↩︎
16. a se hurui — a se nărui, a se dărâma. ↩︎
17. corn — aici cu înțelesul de colțul acoperișului. ↩︎
18. scheamătă — fărîmă, bucățică. ↩︎