A fost odată ca niciodată.
A fost un împărat şi o împărăteasă care, cu toate că erau trecuţi cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferinţele vieţii acesteia, căci, ca şi acum, atunci încă erau suferinţe; n-aveau nici un copil, pe care din dragoste părintească să-l dezmierde, împodobindu-l ca pe un copil de împărat şi sărutându-l ca pe un singur copil la o casă părintească.
Toate acestea ar fi fost şi ar fi trecut, dară durerea cea mai mare era că nu avea cine să moştenească scaunul împărătesc, avuţiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă1 ; multe scumpeturi, din care să fi mâncat cu lingura şi tot nu s-ar fi gătat în veci.
Dară ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească ?
Şi astă durere cât de cu greu, totuşi mai trecea; de una însă erau mai îngânduraţi ca de toate, şi aceea era că li se stinge sângele, seminţia lor.
Oh! Doamne! şi mare era lucru acesta. Când îşi aduceau bieţii aminte de aceasta, plângeau ca nişte copii mici. Cum să nu? Cum să nu aibă năcaz şi suferinţe, cum să nu-l ajungă jalea pe oricine, când ştie că n-are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui, şi cine să-l pomenească cu sfinţenie după aceea?
Nu însă numai ei erau supăraţi, tot poporul din împărăţia lor era pătruns de durere, văzând că se stinge seminţia împăratului; şi vai, ce oameni buni erau, şi împăratul şi împărăteasa, ca şi o bucată de pâne! Nu era om în întreaga împărăţie, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu era sărac, pe care să nu-l fi ajutat; nu era bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzea de boala lui.
Toate acestea erau prea mult de la un împărat, şi chiar pentru asta era în jale toată împărăţia, văzând că neamul bun de oameni se împuţinează.
Se temeau ca nu cumva să dea peste vreun neam rău de oameni, care tocmai aşa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum.
De a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, îşi puseră dară nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredinţaţi, că Dumnezeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, şi oamenii nu trebuie să judece despre aceea, ce face Dumnezeu, căci el într-un chip ne iubeşte pe toţi, apoi noi nici nu ştim ce ne e bun nouă, numai Dumnezeu ştie, care nu face decât bine.
Într-o zi venind împăratul cu împărăteasa de la biserică şi trecând peste un pod, văzu împărăteasa în apă un peşte foarte frumos, deci îi zise împăratului:
— Uită-te împărate, în apă ce peşte frumos! Acela ar fi foarte bun de prânz, îmi e şi dor de peşti proaspeţi, căci de mult nu am mâncat; la cel din apă mi se dă2.
Se uită şi împăratul şi văzu peştele. După ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo câţiva peşti de care văzuse.
Câţi pescari au fost în oraş şi în apropiere, toţi s-au dus să împlinească porunca împăratului cât de în grabă. Căutară mult timp, dară degeaba s-au trudit, căci numai unul a aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dară totuşi era destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peştilor.
Bucătăreasa, o ţigancă, se şi puse îndată să pregătească din acel peşte o mâncare cât se poate de bună, îşi adună dară toată iscusinţa, ca să poată face o bucătură, care să-i placă împărătesei.
Când era mai fript, gustă de sare, dară cu toate că a pus destulă, era ca şi cum n-ar fi pus, mai puse deci şi gustă iar, dară nici acum nu era sărat deplin, şi a treia oară puse, şi mai gustând o dată o află bună.
Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aştepta să se frigă odată.
Mâncă împărăteasa, iară oasele le dete la o căţea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât şi bucătăreasa, că au pornit grele3; căţeaua încă se vedea a fi prins căţei.
La nouă luni de la mâncarea peştelui, împărăteasa a născut un copilaş frumos, pe care l-a numit „Măr“. Îşi poate închipui orişicine bucuria împăratului, a împărătesei şi a întregului popor.
Bătrânii aveau la cine să se îmbucure, pe cine să sărute, era cine să le urmeze la împărăţie, şi cine să le moştenească averile, iară poporul acum nu se temea că se va stinge neamul cel bun. Ştiură toţi bine, că această întâmplare e numai de la Dumnezeu, deci nu încetară a-l lăuda pentru împlinirea rugăciunii lor.
Tot în ziua aceea mai de cătră seară născu şi bucătăreasa un copil, pe care îl numi „Păr.“ Căţeaua puiase încă de mult şase căţei, tot unul ca altul de frumoşi; acum erau mari.
Tot din braţe-n braţe creştea Măr, copilul împăratului; când era la mumă-sa, când la tată-său; dară nici Păr, copilul bucătăresei, încă nu se lăsa de crescut şi cu toate că Măr era ţinut mai bine şi mai odihnit ca Păr, care trebuia, după ce mai crescuse, să ajute mamei sale, totuşi era unul ca şi altul, parcă ar fi fost chiar fraţi gemeni şi la un cost. Împărătesei nu-i plăcea de aceasta şi s-a gândit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei de al bucătăresei, dară ce a gândit să facă, a lăsat pe alte timpuri.
După ce au trecut de opt ani, au început a merge la vânat; şi-au împărţit cânii cei şase de la căţea; Măr i-a numit pe ai lui: Florian, Cioban şi Frunză-de-Măgheran, iar Păr i-a numit: Bujor, Rozor4 şi Cetina Brazilor; când de ici, când de colea, săgetau cu arcurile lor câte ceva şi duceau la părinţi.
Odată fiind iar amândoi în pădure la vânat, s-au făcut fraţi de cruce, jurându-şi dragoste vecinică5.
După ce s-au făcut fraţi de cruce, Măr nu a mai vrut să poarte veşminte de cele scumpe, ci numai de acelea de care avea şi Păr, apoi părinţii ce nu ar fi dat pentru iubitul lor, care acuma nu mai era copil, ci voinic, i-a făcut şi lui Păr tot aşa veşminte frumoase ca şi lui Măr.
Acum chiar de nu se puteau cunoaşte unul de celălalt. Nu era nici un semn, prin care să se deosebească unul de altul. Până acum, când baremi de pe veşminte se cunoşteau, mai putea suferi împărăteasa, dară de acum nu. De multe ori vrea să-şi dezmierde feciorul cu câte un sărutat şi săruta pe al bucătăresei; de mai multe ori vrând să-şi ţină feciorul cu câte ceva mâncări mai bune chema pe al bucătăresei. Îşi puse dar în gând, că neapărat îi va face vreun semn lui Măr, de pe care să-l cunoască.
Odată venind iară amândoi de la vânat, împărăteasa îşi cunoscu odrasla, căci o strigă : „mamă.“ El îl chemă la sine, şi cu un fier ce l-a fost ars în foc, îl înfieră la mâna dreaptă.
Ca şi un leu răcni Măr, când simţi că e înfierat şi zise:
— Mamă, mi-ai mâncat norocul! Fără noroc voi fi deci în lume şi până atunci nu mă odihnesc, până ce nu-mi capăt iară norocul, căci fără noroc nu pot sta. Vă las cu Dumnezeu!
Împăratul şi împărăteasa, când auziră aceste cuvinte ale fiului lor, leşinară de durere, îl rugară să nu se ducă, dar toate rugăciunile lor, a lui Păr, şi a întregului popor fură zadarnice. El răspundea:
— Mă duc ca să-mi împlinesc cât mai iute viaţa cea fără noroc, şi ajutând Dumnezeu, să îmi câştig iarăşi cea cu noroc.
Când plecă, fratele său de cruce Păr îl petrecu cale de două zile, şi îl rugă, ca baremi lui să-i spună adevărat pentru care pricină se duce, căci se temea să nu-i fi părut rău, pentru că el fecior de împărat, s-a făcut frate de cruce cu un fiu de bucătăreasă.
— Frate, să mă crezi, răspundea, mama mi-a mâncat norocul, eu nu le-am spus lor, dară trebuie să mor; tu însă când vei vedea pe mărama6 aceasta, pe care ţi-o dau acum, trei picături de sânge, să şti că am murit, vino şi mă caută, căci de mă vei afla, iară voi fi cu noroc, dară până atunci nu.
Şi-i dete o maramă.
— Atunci, frate Măr, nu te las; acum voi veni şi eu cu tine, că dacă vei da de vreo nenorocire, atunci îndată să te pot scoate.
— Lasă-mă frate, rogu-te, să mă duc şi vină de mă caută, când va fi de lipsă.
Se sărutară şi se despărţiră.
Măr, însoţit de cei trei câni ai lui, a mers prin o pădure până unde văzuse o licurire de foc. Acolo erau nişte păcurari la oi.
— Bună seara! zise Măr.
— Să ai noroc, străinule! răspunseră păcurarii, dară şezi cu noi aici pe butucul acesta, căci ştim că eşti ostenit.
— De ostenit nu sunt ostenit, căci numai de astă dimineaţă călătoresc. Dară faceţi bine şi îmi daţi puţină apă să beau, căci nu mai pot de sete.
— Apă nu avem, răspunseră păcurarii, dară îţi dăm să bei zăr, de care bem şi noi.
Bău dară zăr de care n-a mai băut niciodată, şi-i plăcu, totuşi însă nu putu să nu întrebe, pentru ce nu au apă.
— Ei frate, răspunseră păcurarii, aici în apropiere se ţine un zmeu, care bea toată apa din izvorul nostru, vitele ni se împuţinează, că le mâncă şi el, dar şi mor de sete. Am vrut să mergem de aici, dar nu ne lasă, ci precum am zis, nu se odihneşte până ce nu ne va mânca pe toţi. Precum vedem, ne sunt numărate zilele, şi ale noastre şi ale tale, căci nu te va mai lăsa să te duci de aici, cum nu ne lasă nici pe noi.
— Voi cerca să mă lupt cu el, dacă nu vor putea face cânii mei nimic cu el.
— Şi te-ai încumeta să-ţi cerci puterile cu el?
— De când eram de opt ani, toată ziua cu cânii mei am fost la vânat, am omorît ca copil urşi cu ajutorul fratelui meu, dară acuma că-s voinic să nu încerc cu un zmeu, am nădejde în cânii mei, ca şi în mine.
Nici nu gătă bine vorba, când auziră o zbierătură în pădure, de care vitele şi cânii păcurarilor aşa s-au înfricoşat, încât toate s-au strâns grămadă la un loc.
— E aci zmeul, ziseră păcurarii, iară ne duce câteva vite.
Atunci voinicul îşi strigă cânii lângă sine şi merse cătră zmeu; când era aproape de zmeu, care arunca foc din gură, îi zise:
— Nu fii aşa de turbat, focul din gură-ţi nu-mi strică, numai mă încălzeşte, căci nu mi-e frică de tine.
— Cine eşti tu de-mi stai în cale? întrebă zmeul, doară nu eşti tu Măr sau Păr cu cânii lor?
— Eu sunt, răspunse voinicul, dară ce ai tu cu oamenii aceştia de omenie, de nu le dai pace să trăiască de pe o zi pe alta?
— Vreau să trăiesc şi eu bine, mai ales azi, când te voi mânca şi pe tine cu cânii-ţi cu tot — zise zmeul.
— Aşa? răspunse Măr; îşi strigă apoi cânii: na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-Măgheran! Prindeţi-l şi ţineţi-l!
Numai aceasta o aşteptară şi cânii: îndată săriră la el şi-l prinseră de grumaz. Măr se duse şi îi tăie capul.
Trupul l-a dat la cânii, iară capul l-a ars şi oasele le-a pisat tot praf şi praful l-a suflat în vânt.
Bucuria păcurarilor era nespusă de mare, căci acum nu aveau de cine se teme, îşi puteau prăsi vitele în tihnă. Îi mulţămiră foarte şi-l rugară să primească dăruinţă jumătate din vitele de la ei.
Măr nu s-a învoit nici cum, dară numai aşa scăpă de ei făgăduindu-le, că le primeşte când se va întoarce.
După aceea îşi luă rămas bun de la ei şi plecă.
A mers iar o bucată bună de vreme, până ce într-un târziu a ajuns într-un sat; a tras la o muiere bătrână, şi a rugat-o de conac peste noapte7. Bucuros l-a primit bătrâna, căci era cu frica lui Dumnezeu şi primitoare de străini, ca românul.
Când înseră, Măr scoase din traistă ce biet a fost vânat, şi s-a rugat de bătrâna să facă bine să-l lase să-şi gătească cumva carnea de vânat.
Bătrâna a luat-o şi a pregătit-o ea. Când gândi Măr că acuma va fi friptă carnea, zise cătră bătrâna:
— Mamă! dară de unde aş putea cumpăra puţină pâne de aici, eu nu ştiu rândul; nu ai face bine să te îngrijeşti d-ta? Iată aici câţiva bani.
— Oh, dragul meu! foarte bucuros ţi-aş da eu şi nu te-aş lăsa să-ţi cheltuieşti banii, căci un călător are lipsă de bani, dar zău n-am şi nici nu vei putea căpăta la noi. Căci crede-mă, dragul meu, nici noi de mult nu mâncăm pâne. Aici în pădure este un taur sălbatic, care ne strică toate bucatele şi care rămân, încă le lăsăm noi pe câmp să se strice, fiindu-ne frică de acel taur. Din pricina aceea nici nu punem pe câmp nimic, de vreo câţiva ani, ci trăim şi noi ca vai de noi; de dus, iar nu ne-ar plăcea să ne ducem din satul acesta, căci aici ne-am născut. Multe nenorociri s-au întâmplat şi cu oamenii, căci pe care l-a văzut numai, n-a mai scăpat de coarnele şi de picioarele acelui taur sălbatic. Vei mânca carnea şi fără pâne, cum mâncăm şi noi ce biet avem.
— Cum puteţi duce fără pâne? întrebă Măr.
— Vai de traiul nostru, răspunse baba, Dumnezeu să ferească pe toată lumea, să nu ajungă ce am ajuns noi.
— Apoi fii bună mamă şi-mi spune despre taurul acela ce ştii. Unde se ţine? Când vine? Cum ştiţi că vine? Mare e? şi altele, din care aş putea cunoaşte mai bine acel taur.
— Lasă-l năpustului8, zise bătrâna, să te ferească Dumnezeu să-l cunoşti, ci să fii totdeauna ocolit de el. Dar dacă vrei să ştii, iată-ţi spun. E un taur mare, cu părul sur — aci se întrerupse bătrâna făcându-şi cruce zicând: Doamne fereşte-ne — precum zisei e cu părul sur, cu două coarne de câte o jumătate de stânjen de lungi şi de largi şi cu-n ochi în frunte şi cu dinţii ca la porcii cei sălbatici, aşa spun cei cari l-au văzut mai de-aproape. Se ţine aici în pădurea de lângă sat şi pe câmp, mai ales acum când e iarbă verde pe câmp, mai mult e acolo decât în pădure. Apoi când e aci-l cunoaştem după zbierătura lui cea urîtă, prin care ne dă de ştire, să nu mergem nici unul afară din sat, că apoi e capăt de acela, care se duce.
— Unde l-aş putea întâlni? întrebă Măr.
— Ba să te ferească Dumnezeu; şi ce te-ar duce păcatele să-l întâlneşti?
— Aş vrea să-l omor.
— Poate ţi-ai urît zilele?
— Ba aş vrea eu să-i iau zilele!
— Lasă-te, dragul meu de aşa gânduri, căci, cu acela nu se poate lupta nimeni, au cercat oamenii de la noi, s-au dus mulţi, satul mai tot cu furcoaie, cu topoare şi cu coase, dar abia jumătate s-au întors vii, pe ceilalţi i-a omorît.
— Eu totuşi mă încred în cânii mei.
A cinat, apoi bătrâna i-a făcut pat şi s-a culcat, de s-a mai odihnit, căci s-a fost ostenit.
Dimineaţa s-a sculat, s-a rugat lui Dumnezeu mai mult ca în alte dimineţi, s-a îmbrăcat şi şi-a săturat bine cânii şi s-a gătat de plecat.
Bătrâna încă s-a rugat lui Dumnezeu, ca să-i ajute.
Mergând pe câmp, Măr nu văzu nimic, se întoarse deci cătră pădure şi-atunci auzi o zbierătură puternică. El îşi strigă cânii:
— Na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-Măgheran, să staţi tot lângă mine.
Nu trecu mult şi iată vine taurul cel cu un ochi în frunte. Ţinea drept cătră el. Atunci el luă arcul, îşi îndreptă săgeata şi-l nimeri tocmai în ochi, de-i scoase ochiul. O zbierătură puternică dete taurul din pricina durerii, ce avea de la pierderea ochiului; coarnele şi le împlântă în pământ şi scotea pământ ca şi cu lopata.
Atunci iar strigă Măr:
— Na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-măgheran, pe el, căci şi eu vin!
Şi-l prinseră cânii şi-l spintecară, iar când ajunse Măr acolo nu mai trebuia nimica, decât să-l lase în grija cânilor, căci şi-a fost scos limba.
Lăsă cânii să se satura şi se întoarse apoi în sat.
O mulţime de oameni îl aşteptau în capătul satului, cari înştiinţaţi de bătrâna şi de zbieretul puternic al taurului, ieşiră să vadă ce s-a fi întâmplat.
— Fugit-a taurul? întrebară oamenii.
— N-a fugit, răspunse el, şi n-a mai fugi, căci l-am omorît. Uitaţi la gurile cânilor cum s-au sângerat în el.
Plecară deci cu toţii să vadă mort e taurul, care atâta pagubă le-a fost făcut? Oamenii nu mai încetară de-a veni, căci s-a întins ca fulgerul vestea, că un străin a omorît taurul.
Când văzură taurul mort, mulţimea toată s-a strâns împrejurul lui Măr, se puseră în genunchi şi voiră să-i mulţămească. Dar el zise:
— Sculaţi din genunchi, fraţilor, căci numai lui Dumnezeu se cuvine să mulţămim în genunchi.
Plângând de bucurie, îi mulţămi toată mulţimea.
Iară el le zise:
— Luaţi-i capul şi-l ardeţi, iar trupul trebuie îngropat în pământ, ca nici poveste să nu mai fie de el.
Atunci merse la taur, îi tăie capul şi-l dete la oameni, iar ei merseră toţi în sat şi făcură ceea ce le spuse Măr.
Făcură apoi şi-o petrecere şi-şi petrecură toţi. După petrecere l-au întrebat oamenii pe Măr, cu ce sunt datori pentru că a omorît taurul?
— Cu nimic, răspunse Măr.
— Numai aşa nu te lăsăm, trebuie să primeşti ceva de la noi, strigă mulţimea, îţi vom da bani câţi vei putea duce.
— Fraţilor! — le zise — eu acum nu merg acasă, ca să-mi fie de ceva folos banii voştri, ci când mă voi întoarce, va fi alta ; acum nu pot să primesc nimic, dar chiar nimic.
Ascultară oamenii şi nu-l mai îmbiară.
Şi a mers multă lume împărăţie, până a ajuns într-un oraş. Chiar pe la amiezi ajunse şi fiindu-i foarte cald, se băgă într-o casă, ca să ceară puţină apă, ca să-şi stâmpere setea.
În casă era numai o numai o muiere bătrână, care la rugarea lui ca să-i dea apă răspunse:
— Oh, dragul meu, bucuros ţi-aş da, numai să fie în casa mea, dar nu e nici o picătură. Aici în oraşul nostru e numai o fântână, în care este un balaur cu şapte capete. Acesta tot la o jumătate de an cere câte o fată, pe care o vrea el, iar oraşul trebuie să-i dea, căci de nu, nu ne dă apă. Acum chiar pe fata împăratului a cerut-o; împăratul, fiindcă o are numai pe ea, nu ar vrea s-o dea, a şi cercat să o schimbe, dar balaurul a cunoscut că nu-i aceea şi acum nu vrea să ne mai dea apă, până nu-i va da împăratul fata. De cinci zile nu am mai băut şi aşa nu o mai putem duce, poate azi, aşa era vorba, o va da împăratul, că n-are încătrău. Nici noi n-avem ce face, dacă suntem aşa de nefericiţi.
— Dar e frumoasă fata împăratului? întrebă Măr.
— Dar încă cât de frumoasă? Parcă ar fi ruptă din soare! Nu e mai bătrână decât de vreo şase—şaptesprezece ani, cu părul galbin ca de aur. Dar apoi ce buneţă, ce inimă are, nimeni nu ştie şi nici nu-şi poate închipui, numai acela care a putut să vorbească vreodată cu ea. Destul de rău de pare şi nouă, de mai că ni se rupe inima, căci numai pe ea o are împăratul şi ar fi pagubă mare, dacă s-ar stinge neamul împăratului, că e neam milostiv, dar n-avem ce face, aşa ne-a rânduit Dumnezeu bag seamă.
— Ei! Dar nu e nimeni să poată omorî pe acel balaur?
— Oh, doamne! Răspunse bătrâna, dar cine s-ar putea împotrivi cu acea bidiganie9 spurcată? Nu se poate apropia nimeni, căci îndată-l trage în fântână. Apoi cine ar putea lupta cu şapte capete înveninate? Se zice, că dacă i-ar tăia cineva un cap, îndată alte trei ar răsări în locul celui tăiat.
— Iară aici am puţină carne, ce am vânat în pădure, fii bună şi lasă-mă să o frig, să o mănânc şi să odihnesc puţin, apoi mă duc să văd şi eu, ce balaur se ţine în fântână şi ce fântână e aceea.
— Ţi-o frig eu dragul meu; vom merge mai mulţi acolo, căci precum ştiu, chiar azi îşi va aduce împăratul fata.
— Voi cerca să-l omor, zise Măr.
— Ba! lasă-te de aceea socoteală, căci nu vei putea şi atunci mai tare se va mânia balaurul pe noi şi nici după ce îi va da împăratul fata, nu va vrea să ne mai dea apă; lasă să petrecem după cum ni-e ursita.
— Să mănânc şi să odihnesc oleacă numai, apoi fie ce-a fi — tot cerc; cânii mei mult vor îmi vor ajuta, dar şi eu lor.
Atunci bătrâna fripse carnea şi o puse înaintea lui Măr, care mâncă cu poftă, fiind tare flămând. Tot ce a rămas, carne friptă şi nefriptă dete cânilor.
După ce mâncă se puse să odihnească, însă nu putu să doarmă, căci gândurile îi umblau tot pe la fata împăratului. Văzând, că tot nu poate să odihnească, se sculă, făcu trei cruci, îşi luă cânii, încinse sabia şi plecă la fântână.
Acolo, când ajunse, văzu o mulţime de oameni, cari aşteptau să vină fata împăratului. Se băgă şi el în mulţime. Nu multă însă stătu, căci iată veni dintr-o parte o trăsură, toată îmbrăcată în negru, din care, când se opri, se coborî o fetiţă frumoasă, de gândeai că e înger scoborît din cer. Păru-i galben, lăsat pe spate, faţa-i gingaşe, ochii cei vineţi, buzele subţiri şi roşii o ridicau peste celelalte zidiri ale lui Dumnezeu de pe pământ.
Cum se coborî din trăsură, o înecă plânsul şi cu ea plângeau toţi oamenii. Ţi se rupea inima văzând-o pe sărmana fată cum îşi aştepta moartea. Nu mai putu sta pe picioare, leşină şi căzu la pământ. Când văzu aceasta Măr, nu mai putu răbdă, ieşi din popor, chemă cânii cu el, se duse la fată şi-i zise:
— Scoală, cocoană10! nu te teme! că eu nu te voi lăsa să te omoare balaurul.
Atunci ea-şi ridică capul şi văzându-l aci, zise:
— Cine eşti tu de mă batjocureşti, sau îţi pui viaţa pentru mine?
— Eu sunt, dragă, un străin, care din norocire am ajuns aici şi văzând ce este, voi cerca să te scap…
— O să-ţi pui viaţa, zise fata, lasă-mă du-te de-aici, scapă-ţi baremi viaţa ta şi gândi la mine la o nenorocită, ale căreia minute din viaţă sunt numărate.
— Fără tine nu mă duc; mai bine mor! fu răspunsul scurt al lui Măr.
— Apoi, de ce ţi-ai pune viaţa pentru mine?! întrebă fata.
Atunci Măr nu mai ştiu ce să zică.
Într-un târziu zise:
— Nu mă întreba; nu este iertat şi nu o să murim niciunul, căci trebuie să trăim şi să fim fericiţi.
Poporul adunat văzând acestea zicea:
— Ce om străin poate să fie acesta, de vorbeşte cu atâta cutezare, ca şi când nu i-ar fi frică de balaur, sau e un voinic viteaz şi atunci poate că scapă fata împăratului şi ne mântuieşte şi pe noi de nefericirea aceasta, ori că este smintit!?
Cânii neîntrerupt se preumblau în jurul stoborului11 fântânii, râcâind cu picioarele în pământ şi schilăind, parcă ar fi ştiut că acolo este ceva.
Măr îi întrebă pe oameni:
— Ce semne se văd, când iese balaurul afară?
— Ies stropi din fântână, ziseră oamenii.
— Atunci, draga mea pune-ţi capul la mine în poală şi odihneşte-te puţin, căci rămân eu să priveghez.
Ea-şi puse capul la el în poală şi fiind ostenită şi suferind mult, îndată şi adormi.
De la un timp cânii începură a ţilăi şi a hămui.
El trezi atunci pe fata de împărat, căci gândea că o să fie ceva şi îi zise să meargă mai încolo.
Nici nu greşi cu gândul lui, că abia se duse cu câţiva paşi mai încolo, ieşiră câţiva stropi din fântână.
El îşi chemă cânii lângă el şi-şi pregăti sabia.
Poporul cât a fost adunat, tot a fugit.
Odată ieşi un cap de balaur din fântână; Măr se repezi şi-l reteză, din acela însă se făcură trei capete, dar cânii apucară fiecare câte un cap; el tăiă vârfurile limbilor şi le băgă în buzunar, dar de-odată din acele capete ieşiră trei şerpi, cu care însă avură ce face cânii; îi sfăşiară în bucăţi.
Al doilea cap, când ieşi iarăşi nu avu răgaz şi îl reteză, tot aşa făcu cu al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea, pe toate le reteză. Făcându-se apoi din ele câte trei, cânii le apucau pe câte unul, Măr tăia vârfurile limbilor, cari ieşeau la câte un şarpe, iar cânii îi sfâşiau pe rând. Când ieşi al şaptelea cap, încă-l reteză, dar din acela nu se făcură numai trei capete, ci nouă din care se făcură nouă şerpi mari. Trei din ei îi apucară cânii şi-i sfâşiară, mai rămase însă şase, care săriră toţi la capul lui Măr să îl apuce în toată clipita. El călcă cu picioarele doi, cu mâna apucă alţi doi, dar mai rămaseră doi, care săreau şi mai turbat asupra capului lui Măr.
Ce să facă el atunci? Nu se gândi mult, îi apucă şi pe aceştia şi cu o vitejie uimitoare se luptă cu ei, până ce cânii gătară cu cei de mai înainte; atunci Măr slobozi pe rând şi pe ceilalţi şerpi, pe cari încă îi sfâşiară cânii, încât n-a mai rămas nici urmă de înfricoşatul balaur.
După ce gătă, mai aşteptă Măr o bucată bună de vreme să vază, că poate tot o să mai iasă ceva, dar spre bucuria lui nu mai ieşi nimic.
Atunci scoase apă din fântână cu o vadră şi bău el, îi dete fetei şi chemă şi pe oamenii, cari cu mânile încrucişate se uitau le cele ce s-au întâmplat.
Veniră şi ei şi băură până ce se săturară.
Fata împăratului atunci îl luă pe după cap pe Măr şi-i zise:
— Mi-ai scăpat viaţa; de erai tu, eu nu aş mai fi pe pământ. Eşti voinic, de care nu s-a mai pomenit.
El zise:
— De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam; neputându-te să te uit în veci. Să nu uităm însă dragă, că Dumnezeu, bunul nostru părinte din cer a fost, care ne-a ajutat, ca noi, biruind pe vrăjmaş, să putem fi fericiţi, să-i mulţămim lui întâi.
Se puseră în genunchi amândoi, se puse tot poporul şi cu o rugăciune tainică, cu lacrămi în ochi, mulţămiră lui Dumnezeu pentru ajutorul ce l-a dat.
Veni apoi poporul la el şi îi mulţămi şi lui, pentru că l-a scăpat de năcaz, nemaiavând grijă de-aici înainte de balaur să-i câştige tot la o jumătate de an o fată.
Mai înşiră apoi vârfurile limbilor, cari erau 27 la număr, pe o aţă, puse steag alb pe trăsură, sui fata împăratului în ea, se sui şi el, apoi chemă şi cânii la picioarele lor şi plecară la curtea împăratului.
Ajungând acolo, găsiră pe împăratul şi pe împărăteasa leşinaţi de durere pentru pierderea fiicei lor. Dau să le vorbească, dar în deşert, căci nu aveau cu cine; împărătul şi împărăteasa înnebuniseră.
Curtenii înainte erau supăraţi pentru una, acum erau supăraţi pentru alta. Nu se puteau îmbucura din destul pentru scăparea fiicei, erau însă supăraţi că împărătul şi împărăteasa sunt în aşa stare, încât le era în primejdie viaţa.
Iute chemă Măr toate babele din oraş să le întrebe ce ar fi de făcut, ca să se scoale împărătul şi împărăteasa. Şi au venit babele şi au cercat cu câte de toate: descântat-au, vrăjit-au, bosconit-au12, tămâiatu-i-au, dar toate nu au folosit nimic. Veni în urmă o babă foarte bătrână, se uită la împărătul şi la împărăteasa pe-o parte şi pe alta, apoi le-a descântat cu inimă de şoarece mestecată cu usturoi, dar nici aceasta nu a folosit nimic. În urmă zise:
— Împăratul şi împărăteasa nu se pot scula până nu se vor spăla cu apă adusă de la „zâna de piatră.“
— Unde-i zâna de piatră? întrebă Măr.
— E foarte departe, dragul mamii, peste nouă ţări trebuie să meargă cineva, dacă vrea să ajungă acolo.
— Apoi bună va fi apa aceea? întrebă din nou Măr.
— Va fi foarte bună, chiar şi morţii se pot scula cu ea. Aşa mi-a spus mama şi aşa trebuie să fie, dar până acum nimeni n-a putut străbate până acolo cu toate că s-au dus foarte mulţi şi nu s-au mai reîntors.
— Într-adevăr este zâna de piatră? Cum curge apa? Şi pentru ce se poate merge aşa de cu greu acolo? întrebă iar Măr.
— Acea fântână ştiu bine că este, apa curge la picioarele unei zâne de piatră, iar pentru ce se poate ajunge aşa de cu greu, eu nu pot să-ţi spun; atâtă însă ştiu, că împărăţia aceea e a unei zmeoaice bătrâne, care a avut trei feciori.
— Eu plec să aduc de-acolo puţintică apă, să scol pe împăratul şi împărăteasa, zise Măr.
— Ba să nu te duci, dragă, îl întrerupse fata, căci te vei pierde p-acolo şi eu rămân singură; nici părinţii nu mi se vor scula, nici tu nu vei veni şi apoi va fi vai de mine.
— Nu te teme, iar vin, răspunse Măr.
— Lasă-l să meargă după apă, zise fratele cel mai mic al împăratului, care gândea, că dacă va merge Măr acolo, nu se va mai întoarce, iar frate-său împăratul şi cumnată-sa împărăteasa vor muri, şi el va rămânea singur împărat.
Se şi gătă Măr de cale, luă un cal din stavă13, cânii lui, paloşul împăratului şi sabia adusă de-acasă şi plecă.
Cu lacrimi în ochi îl petrecu fata împăratului până la marginea oraşului. Acolo el o sărută şi o mână acasă zicând:
— Du-te, dragă, acasă şi mă aşteaptă.
— Te voi aştepta, scumpul meu, orişicât, zise ea.
Merse Măr multă lume şi împărăţie, cu gândul la norocul ce l-a fost pierdut, când l-a fost înfierat mumă-sa, dar care până acum nu l-a lăsat, se temea că acum va da de rău, nu avea ce face, căci ce-i era scris în cartea sorţii, tot trebuia să i se întâmple. Se gândea şi la fata împăratului şi-atunci uita toate năcazurile, ba nici de moarte nu-şi aducea aminte, numai să ajungă la ea cu veste bună.
Iată că ajunse cu seara odată la un loc, unde se vedea „zâna de piatră“. Cugeta că mai bine să odihnească puţintel până dimineaţa, când va lua apă şi va pleca cu ea spre casă. Se puse deci sub un copac şi făcu foc şi vru să frigă nişte carne, ce a fost vânat-o în pădure. Înserase bine, când le gătă aceste şi abia îşi putu întoarce în frigare carnea de vreo câteva ori, când auzi un glas din copac.
— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig!
Se uită în sus şi văzu o babă bătrână în copac. Ca om milos ce era, zise:
— Scobori babă de te-ncălzeşte.
Ea iar zise:
— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
— Scobori babă, de te încălzeşte, zise iar Măr.
— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig — zise a treia oară baba.
— Dar scobori şi te-ncălzeşte, să nu te aud văietându-te, zise Măr răstit.
— M-aş scoborî, dar mi-e frică de cânii tăi, zise baba.
— Nu te teme, până voi fi eu aici, nu-ţi vor face nimic.
— Ba mă tem, numai na, fii bun, trei peri din capul meu şi ţîpă14 peste câni.
— Bine.
Ea luă trei peri din cap, îi aruncă jos şi zise încet încât el să n-o audă:
— Lanţ peste cânii tăi!
Atunci se scoborî şi se puse lângă foc şi iar zise:
— Vai, că mor de foame!
— Fă-ţi de mâncare, zise Măr.
Baba-şi luă o broască, o împlântă în frigare, o puse lângă foc să se frigă, pe care atingând-o de carnea lui Măr, zicea:
— Cine frige broasca, va mânca carne şi cine frige carne va mânca broască.
— Taci, babă spurcată, — zicea Măr — şi nu-ţi tot atinge broasca de carnea mea, că te dau cânilor mei să te mănânce.
— Te mânc eu pe tine! răspunse baba — precum ai mâncat tu pe cei trei feciori ai mei.
Atunci ca muşcat de şarpe sări în sus Măr şi strigă cătră câni:
— Na, Florian! Na, Cioban! Na, Frunză-de-Măgheran, prindeţi-o şi-o faceţi tot fărâmi, nimic să nu mai rămâie din ea!
Cânii nici nu se mişcau, căci erau lănţuiţi peste tot trupul, cu perii din capul babei.
Prinse sabia, dar nu avu putere să o scoată şi nemaiavând nici alte puteri în trup, baba îl mâncă, iar inima i-a aşezat-o într-un buştean.
Păr, rămânând acasă, în toată ziua privea năframa de la frate-său Măr. Odată privind-o, văzu trei picături de sânge pe ea şi zise:
— Oh! săracul frate-meu Măr, e mort, mă duc să-l caut.
Şi-şi luă rămas bun de la mumă-sa, de la împăratul şi împărăteasa, care de când se pustii Măr, îl ţineau ca pe fiul lor.
Îşi chemă cânii şi plecă.
Merse multă lume împărăţie, până ce ajunse la locul unde erau păcurarii.
— Bine că ai venit — ziceau păcurarii până nici nu se apropie de ei — de mult te-am aşteptat, hai de-ţi ia ce ţi-am făgăduit, pentru că ne-ai scăpat de năcaz.
— De ce năcaz? întrebă Păr.
— De zmeul care l-ai omorît.
— Oh! fraţilor — răspunse Păr — nu eu l-am omorît, ci fratele meu, care a trecut pe-aici şi acum a murit, mă duc să-l caut, doar voi putea da de el.
— Ce mare pagubă că a murit, căci a fost om bun, ziceau păcurarii. Dumnezeu să te îndrepte în calea în care ai plecat, iar când vei veni înapoi, să vii şi pe la noi.
Se duse mai încolo, multă lume, până ajunse în satul unde omorîse frate-său Măr pe taurul cel sălbatic.
Acolo fiind ostenit şi sosind pe înserate, se băgă la bătrâna şi ceru cortel15 peste noapte.
— Cum să nu-ţi dau, zise bătrâna, că doar d-ta ne-ai făcut binele cel mare, când cu dihania cea de taur!
— N-am fost eu, zise Păr, a fost frate-meu care a murit şi mă duc să-l caut, doară voi da de el undeva.
— Unde a murit?
— Nici eu nu ştiu, tocmai pentru aceea mă duc să-l caut.
— Pagubă de el, căci era un suflet de om bun; Dumnezeu să-ţi ajute să-l poţi afla.
Stete noaptea aceea la bătrâna, iar dimineaţa îşi luă rămas bun şi plecă mai departe.
Merse iar multă lume împărăţie, până ajunse în oraşul cu fântâna. Acolo se băgă la bătrâna, la care fusese şi frate-său Măr şi se rugă să-i dea cortel peste noapte.
— Eu îţi dau bucuros, dar fosta-i la împăratul?
— La ce împărat?
— La împăratul nostru, căruia i-ai mântuit fata de moarte şi-ai slobozit fântâna, omorînd bălaurul.
— Care balaur?
— Poate că ţi-ai uitat de balaurul, care l-ai omorît şi de fata împăratului, pe care ai mântuit-o de moarte şi care acum te aşteaptă cu dor, să vii odată de la „zâna de piatră“; sau nu eşti d-ta acela şi atunci greşesc eu?
— N-am fost eu acela, ci frate-meu, care a murit; acum mă duc să-l caut; Dumnezeu ştie, da voi de el undeva ori ba?
— Unde a murit?
— Nici eu nu ştiu, tocmai pentru aceea-l caut.
— Oh! cum sameni cu el, fie iertat şi mâie pe unde a înserat, căci bun suflet de om mai era; pe fata împăratului era s-o ia de soţie; nu mergi până acolo?
— Nu merg, numai fii bună şi spune-mi cum s-a întâmplat de a omorît bălaurul şi cum s-a cunoscut cu fata împăratului?
Îi spuse bătrâna toate, cum s-au întâmplat şi i-a spus şi „zâna de piatră“ la care s-a dus.
— Ce fel de zână de piatră e aceea? întrebă Păr.
— Eu nu ştiu, dacă vedea, vei şti, numai grijeşte să nu paţi ca fratele d-tale.
Noaptea dormi acolo, iar dimineaţa plecă. Bătrâna-l petrecu până la portiţă cu cuvintele: „Dumnezeu să-ţi ajute calea, în care ai pornit.“
Merse prin oraş, dar cu faţa astupată, ca să nu-l mai cunoască nimeni.
La marginea oraşului văzu o casă, care era să se huruie16 de veche, el se gândi: „precum văd, aici şade cineva şi i se huruie casa, iar de reparat nu şi-o poate. Tot atâta, cu câteva minute, mă duc s-o proptesc cu un lemn.”
Se duse la casă şi puse un lemn, ridicând cornul 17picat.
Când era să plece, ieşi din casă o muiere bătrână, era Sfânta-Duminecă, care îl strigă înapoi zicând:
— Vino încoace, omule, vino.
Se duse, îl băgă în casă, îl puse pe scaun şi îl întrebă:
— Unde mergi?
— Am avut un frate, răspunse feciorul, cu numele Măr, pe mine mă cheamă Păr, frate-meu s-a dus în lume şi precum am auzit, s-a dus la „zâna de piatră”, ca să spele pe împăratul şi împărăteasa spre a se însănătoşi. Acolo de bună seamă a pierit, căci pe năframa ce mi-a lăsat-o s-au ivit trei picături de sânge. Mă duc să-l caut.
— Oh! dragul meu, acolo şi tu piereai, dacă nu te-ai fi abătut pe la mine. Eşti bun la inimă, pentru că mi-ai proptit casa din nou şi fratele tău a fost bun om, dar adâncit în gânduri, nu s-a uitat în lături şi aşa ca toţi cari au trecut p-aici şi nu au dat de mine, nu s-au mai întors. Ţi-am spus că eşti bun şi toţi oamenii buni trebuie să aibă ceva răsplată, un viitor frumos te aşteaptă. Ascultă dar ce-ţi spun eu. A fost odată un împărat, care avea numai o fată. Împărăţia lor era mare şi puternică, se putea măsura cu toate împărăţiile. Lor nu le-a fost destul, că le-a dat Dumnezeu o fată, ci ar fi dorit ca să aibă un fecior care să moştenească împărăţia şi avuţia lor; pentru aceea totdeauna cârteau împotriva lui Dumnezeu. Apoi ştiut este, că Dumnezeu totdeauna pedepseşte pe aceia, cari deşi ştiu, sau trebuie să ştie, că Dumnezeu toate le face bine, totuşi cârtesc împotriva lucrării lui, nefiind îndestulaţi cu ce face. Când a crescut fata mărişoară, ba încă şi când se juca în colb, a avut destui peţitori, dar împăratul nu a vrut s-o dea zicând, că lui îi trebuie împărat în loc. Pe-aici se ţinea o zmeoaică bătrână, care avea trei feciori, pe care i-a omorît fratele tău Măr, pe unul în chip de zmeu, pe altul în chip de taur şi pe al treilea în chip de balaur; acea zmeoaică ceru fata pe sama feciorului ei cel mai puternic, acela care a fost în chip de balaur în fântâna din oraşul nostru, dar fireşte împăratul nu s-a învoit. Nu s-a rugat lui Dumnezeu să-l scape din încurcătură, n-a cerut de la nime vreun sfat, ci numai de capul lui a lucrat. A pornit cu oaste în contra zmeoaicei pentru îndrăzneala care a avut-o când a cerut fata. Zmeoaica cum a făcut, cum n-a făcut, ce a vrăjit, ce n-a vrăjit, destul că a omorît pe împăratul, pe împărăteasa şi pe toţi oştenii lui, iar fata a făcut-o piatră, chiar când era la izvor. A fost foarte frumoasă fata aceea şi pentru aceea se cheamă „zâna de piatră”.
Poate ursita a voit, ca până va fi rămăşiţă de zmeoaica aceea, zâna de piatră să nu se mai mişte de-acolo, ci tot piatră să fie. Acum cei trei feciori ai ei sunt omorîţi, mai este bătrâna în viaţă, care a omorît pe fratele tău. De vei avea grijă, o vei omorî şi-atunci folosind ce-ţi va spune bătrâna de zmeoaică, vei învia pe fratele tău, vei învia şi pe fata cea de împărat, o vei lua de soţie şi vei fi împărat peste împărăţia aceea. Norocul fetei, că zmeul în chip de balaur a pierit de sabia fratelui tău, că luând pe fata împăratului de-acolo nici odată nu i s-a fi gătat neamul şi rămăşiţa. Eu am fost la împăratul, de le-am spus, că e bună apa de la „zâna de piatră“, cu toate că aceea apă e ca şi cealaltă, gândind, că fratele tău ca om bun şi credincios ce l-am cunoscut se va abate pe la mine şi după sfaturile mele va dezlega de vrăjituri pe acea nenorocită fată, omorînd zmeoaica, dar am văzut că el aceea n-a făcut-o, dar a şi păţit-o cu negândirea lui. Zmeoaica i-a ţîpat păr din capul ei, ca el să-l ţîpe peste câni, el aşa a şi făcut, iar ea cu vrăjiturile ei, cu părul ei, a legat cânii ca şi cu nişte lanţuri; lui i-a luat puterea şi aşa l-a prăpădit. Te vei duce şi te vei feri de aceasta. Ai grije însă la lucrurile acestea, nu uita de Dumnezeu căci atunci toate sunt trecute. Dumnezeu să-ţi ajute. Iată eu îţi dau nişte picături, acestea bându-le nu se va lega de tine nici o vrăjitură. Acum te du, căci azi fiind ziua mea, eu trebuie să merg la biserică.
Plecă Păr mulţămind lui Dumnezeu pentru îndreptare şi gândind la ceea ce zisese Măr cătră mumă-sa, când l-a înfierat; acesta era norocul, care i l-a mâncat mumă-sa, căci şi-a uitat să facă o faptă bună şi din aceea au provenit toate nenorocirile lui şi mai în urmă moartea.
Ajungând şi el în aşa loc, de unde se vedea „zâna de piatră“, un dor fierbinte-l cuprinse. I se părea departe locul până să vadă pe aceea, care îi este ursită lui.
Totuşi gândi, că fiind înserat, să rămână sub un copac şi să se odihnească până dimineaţă, că aşa în ziua următoare mai bine să se poată lupta cu zmeoaica, dacă va fi lipsă de aceea.
Se duse tocmai sub copacul unde fusese frate-său, făcu un foc bun şi vru să-şi frigă carnea ce a fost vânat-o prin pădure. Când întorcea carnea în frigare mai bine, auzi din copac glasul:
— Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
Se uită în sus şi văzu o babă în copac. Îndată ştiu cine e, deci zise:
— Scobori babă, de te încălzeşte.
Baba iară zise:
— Vai că frigu-mi-e, mor de frig!
— Da scobori-te şi te încălzeşte, să nu te aud văietându-te, zise Păr, făcându-se răstit.
— M-aş scoborî, dară mi-e frică de cânii tăi, zise baba.
— Nu te teme, zise Păr, până voi fi eu aici, nu-ţi vor face nimic.
— Ba mă tem, răspunse baba, numai fii bun, na trei peri din capul meu şi-i aruncă peste câni.
— Bine.
Ea luă trei peri din cap, îi aruncă în jos, şi zise încet, ca el să n-o audă:
— Lanţ peste cânii tăi!
El luă perii şi-i băgă în foc. Însă ea simţi putoare şi zise:
— Ai aruncat perii în foc, mă înşeli, poate ţi-e frică, un june voinic de o biată babă rătăcită şi ascunsă aici de fiarele sălbatice.
— Ba, nu mi-e frică. Na, Bujor, ce ţi-ai băgat coada în foc de ai pârlit-o? Coada cânelui s-a pârlit, nu perii tăi.
Ea crezu; se scoborî jos, se puse lângă foc şi zise:
— Vai, că mor de foame.
— Fă-ţi de mâncare! zise Păr.
Baba luă o broască, o împlântă în frigare, o puse pe foc să se frigă, şi pe care atingând-o de carnea lui Păr zicea:
— Eu mânc carnea şi tu broasca.
— Taci, babă spurcată, şi aibi grijă nu atinge broasca ta de carnea mea, căci ţi-o arunc în cap.
Iar atingea broasca de carnea lui Păr şi zicea:
— Eu mănînc carnea şi tu broasca.
— Taci, babă spurcată, zicea Păr şi aibi grijă nu tot atinge broasca ta de carnea mea, căci te dau la cânii mei să te mănânce.
— Te mănânc eu pe tine, cum am mâncat şi pe frate-tău.
Atunci ca muşcat de şarpe sări Păr în sus şi strigă cătră câni:
— Na, Bujor, na, Rozor, na Cetina Brazilor! prindeţi-o şi mi-o ţineţi!
Îndată săriră cânii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare şi altul de mâni.
Atunci zise Păr:
— Afurisită-ţi fie mumă-ta, te învăţ eu pe tine! Unde-i frate-meu?!
— Lasă-mă, că ţi-l dau, răspunse baba, e aici la copacul din dreapta, vezi cânii acolo.
— Haida iute şi mi-l arată.
— Du-te la buşteanul acela, scoate inima din el, te du cu ea spre dreapta şi vei găsi lacul zânelor, pune-i inima jos şi fă formă de trup de om din pământ pe lângă inimă, spală-l cu apă din lac şi va învia.
Aşa şi făcu, se duse, făcu ceea ce zise baba, şi învie frate-său Măr.
— Vai, că mult am dormit, zise Măr.
— Ai fi dormit tu pentru totdeauna de nu veneam eu, şi îi spuse în ce umblase şi câte păţise şi ce ştiuse.
Atunci zise Măr:
— Cât e de bine, că are cineva un frate credincios ca tine, îţi mulţămesc că m-ai scos din nenorocul în care m-a băgat mama.
Vorbind, ajunseră la zmeoaica, care era tot în ghearele cânilor. Măr îi zise:
— Unde sunt cânii mei?!
— Iată colo — arătă zmeoaica, sunt dezlegaţi.
— Na, prindeţi-o şi cânii mei! Florian, Cioban şi Frunză-de-Măgheran!
Păr îi zise:
— Babo, cum să înviez zâna de piatră?
— Este acolo dedesubtul ei un cui de fier, acela să-l scoţi şi apoi învie, zise zmeoaica.
— Ai grijă, frate Măr, zise mai încolo Păr, să nu-i faci nimic, că poate n-a fi spus drept şi când mă reîntorc să o aflu încă aici.
— Bine, frate.
Plecă Păr, ajunse la zâna de piatră, bău apă din izvor şi scoase cuiul dedesubt.
Piatra din ce în ce se schimba în carne şi în oase, până în urmă se făcu o fată frumoasă, ca şi care n-a mai fost sub soare.
— Vai că mult am dormit — zise.
— Ai fi dormit în veci, de nu te sculam eu.
— Văzând ea un june înaintea ei, se înspăimântă şi zise:
— Cine eşti tu?
— Eu sunt acela care din blăstămul zmeoaicei te-am scos.
— Unde-i zmeoaica?
— Zmeoaica e aci, mai încolo, îndată o să-i curm zilele!
Ea căzu leşinată în braţele lui.
— Nu te teme dragă — zise el — nime nu te va scoate din braţele mele, a mea vei fi — şi o sărută cu dragoste.
Ea se trezi din leşinul în care căzuse şi zise:
— Dacă m-ai scos, a ta voi fi.
Merseră înapoi şi ajungând la zmeoaică, zise Păr cătră câni:
— Na, Florian, na, Cioban, na, Frunză-de-Măgheran! na, Bujor, na, Rozor, na, Cetina Brazilor! Toată fărâmi să o faceţi!
Cânii o şi prinseră şi o făcură toată praf, nu mai rămase schiamătă18 din ea. Capul i-l arseră.
Încă tot atunci noaptea au mers la curtea fetei celei schimbate din stâncă, acolo toţi au cunoscut-o de pe chipul ei, care era pe păretele casei unde dormea ea.
Tot oraşul, care o aştepta de mult, îi veni înainte să o vadă, şi a întrebat-o:
— Unde ai fost atâta timp?
— Am fost moartă, răspunse ea, dar junele acesta m-a înviat, omorînd zmeoaica, vrăjmaşa noastră.
— El să ne fie dară împărat!
S-au logodit, fiind de faţă şi Măr, şi au plecat cu toţii la oraşul unde era fata împăratului, pe care o scosese Măr de la balaur. La marginea oraşului se uită Păr să vadă căsuţa cea stricată, dară nu o văzu.
Deci zise cătră Măr:
— N-ai văzut aici o căsuţă?
— Ba mi s-a părut că am văzut, dară nu m-am uitat la ea.
Atunci spuse Păr toată istoria cu casa aceea, şi ştiură toţi, că Dumnezeu i-a îndreptat pe calea aceea.
Ajungând la împăratul, el şi împărăteasa s-au fost sculat, şi îl aşteptau pe Măr.
Au spus toate câte au păţit; au făcut apoi logodnă şi au mers cu toţii la tata şi mama lui Măr, şi la mama lui Păr.
O! ce bucurie mare a fost pe toată împărăţia.
Au făcut apoi un ospăţ ca acela! Măr a luat de soţie pe fata de împărat, ce o scăpase din gura balaurului, rămânând la tatăl său; iară Păr a luat cu sine pe mumă-sa, pe bucătăreasa, şi cu logodnica lui se duse acasă în împărăţia acesteia; a făcut apoi şi el ospăţ, şi a rămas împărat. Măr împăratul şi Păr împăratul au trăit apoi şi mai departe ca doi fraţi şi dacă n-au murit şi astăzi trăiesc.
Cine nu crede, să se ducă să vază.
Comunicată de N. Trâmbiţoniu, învăţător în Grădişte.
- blagă — avere, bogăție. ↩︎
- mi se dă — aici cu înţelesul de: poftesc, doresc. ↩︎
- au pornit grele — au devenit însărcinate. ↩︎
- răzor — fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două ogoare. ↩︎
- vecinic — veșnic. ↩︎
- mărama — năframă; ucată de pânză de in, cânepă, bumbac, borangic etc. tivită pe margini și adesea împodobită cu cusături, folosită ca basma, batistă, ștergar etc. ↩︎
- conac peste noapte — popas, odihnă peste noapte. ↩︎
- a lasa năpustului — a nu se mai preocupa de…, a lăsa în pace. ↩︎
- bidiganie — dihanie, bâzdâganie. ↩︎
- cocoană — în Valea-Hațegului zic cocoană la ceea ce noi zicem domnișoară, domniță, adecă la fete de domni, preoți etc. (nota autorului) ↩︎
- stobor — cotețul acela de pe gura fântânii, făcut din lemne încleștate unele cu altele, ca să scoată apă, fără primejdie de a cădea în fântână. (nota autorului) ↩︎
- a bosconi — a bolborosi descântece. ↩︎
- stavă — herghelie, staniște; loc îngrădit în care se țin vara caii pentru a paște împreună. ↩︎
- țipa — aici cu sensul de a arunca, azvârli. ↩︎
- cortel — loc de rămas peste noapte. ↩︎
- a se hurui — a se nărui, a se dărâma. ↩︎
- corn — aici cu înțelesul de colțul acoperișului. ↩︎
- scheamătă — fărîmă, bucățică. ↩︎