S-a întâmplat de mult, de mult, în selva1 Paraguayului. Căzuse o ploaie foarte puternică. Cupele arborilor străluceau proaspăt spălate, iar printre ierburi susurau pârîiașe vesele. Furnicile selvei, care sînt niște furnici foarte mari, cărau cu spor provizii de apă şi de hrană. Arañitas, păianjenii, priveau liniștiți firele argintii pe care le țesuseră în timpul nopţii între ramurile înflorite ale unui santal2, pe care ploaia îl acoperise de tremurătoare bobițe strălucitoare.
Și se spune că micuța Arañita3, frumoasă, cu chipul de culoarea scorțișoarei și cu picioruşe fine de catifea era pe cît de drăgălaşă, pe atît de neastîmpărată. Și pe cînd se zbînțuia pe crengile santalului, între minusculele floricele albe ale acestuia, alunecă și căzu, căzu fără să se mai poată agăța de nimic.
Cînd se dezmetici se trezi într-o mlaștină urîtă, neagră și adîncă, pe care Arañita şi-o închipui cît un ocean. Nu se mai vedeau nici cerul, nici arborii, iar vîntul sufla fără încetare, mișcînd-o de colo-colo, fără să poată ajunge să se prindă de ceva.
Biata Arañita plîngea cu lacrimi amare, lacrimi ce curgeau în apa urîtă a mlaștinii. Cînd își pierduse orice speranţă, simți cum cineva o ridică ușor din apele tulburi ale smîrcului și o așează între floricelele albe ale santalului.
— Îţi mulțumesc, Guazú, se auzi vocea suavă a Arañitei.
— Guazú… Guazú… Cine mă strigă pe nume? întrebă curios tînărul indian care o salvase.
— Sînt eu, Arañita.
— Dar de cînd păianjenii grăiesc?
— Toate vietățile pămîntului grăiesc, numai că voi, oamenii, nu vă străduiți să le înțelegeți. Eu îți datorez viața, Guazú. Spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos?
— Nu ai cu ce! Nu ai cu ce! răspunse surîzînd indianul, care nu putea crede că există vreo legătură între el, un tînăr puternic şi mîndru, şi un biet păianjen salvat de la înec.
Dar timpul trecea și tînărul Guazú se făcuse un flăcău chipeș. Multe fete ar fi vrut să-l aibă de bărbat, dar el o iubea doar pe frumoasa Picazú.
Aceasta era fiica unei vestite căpetenii de trib; tatăl fetei era viteaz și crud; de el se temeau chiar şi fiarele selvei. Căpetenia indiană dorea pentru fiica sa un soț care să-i aducă în dar un lucru atît de deosebit, încît el să nu-l fi văzut niciodată.
Bietul Guazú se gîndea, se gîndea mereu ce i-ar putea dărui fetei. Şi cum era atît de preocupat şi de trist se rezemă, într-una din zile, de trunchiul unui santal înflorit. Deodată se auzi strigat de o voce care venea de undeva dintre ramurile santalului.
— Hola, Guazú!
— Cine mă strigă?
— Sînt eu, Arañita.
— Unde ești? Nu te văd nicăieri.
— Sînt aici între florile albe de santal. Te-am văzut împovărat de griji. Cum pot să te ajut, Guazú? Vreau să te răsplătesc pentru că mi-ai salvat cîndva viața.
— Nimeni nu mă poate ajuta. O iubesc pe frumoasa Picazú şi tatăl ei nu vrea s-o dea de soţie decît celui care-i va aduce în dar un lucru cu totul deosebit, pe care el să nu-l fi văzut niciodată. Vezi, deci, Arañita, că nu-mi poți fi de folos cu nimic.
— Oferă-i un colier de aur.
— Ştie el bine cum arată aurul.
— Atunci unul din colţi de puma!
— A vînat de multe ori acest animal.
— Atunci lasă-mă să mă gîndesc. Și Arañita se ascunse printre florile santalului.
A doua zi, cînd Guazú se plimba prin hăţișurile selvei privind gînditor zborul fluturilor şi ascultînd cîntecul păsărelelor, îl îmboldi curiozitatea și se duse la arborele cunoscut.
Acolo, printre crengile santalului, țesută parcă din raze de soare, de argint şi de aur strălucea cea mai minunată dantelă pe care o minte omenească și-ar fi putut-o imagina.
— Iată, Guazú, ce am țesut pentru tine, zise Arañita. Du-te şi du-i-o tinerei Picazú. Tatăl ei nu a văzut nicăieri aşa ceva.
Guazú mulţumi cum se cuvine harnicei Arañita şi cu mîinile tremurînde luă minunata dantelă și plecă să i-o arate temutei căpetenii de trib.
Acesta, uluit de frumuseţea şi fineţea ţesăturii, consimţi, în sfîrşit, la căsătoria tinerilor.
Legenda spune că de atunci Picazú a învăţat de la Arañita meșteșugul lucrării dantelei, meșteșug pe care la rîndul ei l-a transmis fiilor şi nepoților ei, încît minunata artă să dureze de-a lungul generaţiilor.
- selvă — pădure ecuatorială (virgină) veșnic verde, care acoperă bazinul Amazonului. ↩︎
- santal — nume dat mai multor specii de arbori tropicali, având, după varietăți, lemnul alb, dens și mirositor sau brun-roșiatic și fără miros, cu frunze mari și cu flori grupate în ciorchini (Santalum); arbore aparținând uneia dintre aceste specii. ↩︎
- arañita — păianjen la diminutiv în limba spaniolă. ↩︎