Cu mulţi ani în urmă furnicuţa Juanita îşi construise o căsuţă la rădăcina unui arbore stufos. Îi plăcea să trăiască acolo ferită de celelalte vietăţi ale pădurii şi chiar de suratele ei, furnicile.
Într-o dimineaţă, pe cînd era în căutare de provizii pentru cămările sale, găsi o cireaşă mare şi frumoasă, coaptă şi dulce ca nectarul.
„Cu cireaşa asta minunată, îşi zise, nu va trebui să mai caut de mâncare mult timp. O voi duce acasă şi o voi mînca numai eu singură.“
Începu să învîrtească cireaşa cînd pe o parte, cînd pe alta, să o ia cînd de jos, cînd de sus, pînă se hotărî să o apuce de codiţă.
— Ce grea e! exclamă; dar n-am să cer nimănui să m-ajute să nu trebuiască s-o împart.
Aşteptă astfel mult timp. Îşi mişcă picioruşele, îşi agită lăbuţele, o împinse cu căpuşorul, dar cireaşa nici gînd nu avea să se urnească.
— Dacă nu reuşesc să car cinema asta nu mă mai numesc Juanita!
Veni miezul zilei; soarele ardea roşu ca focul. O ciocănitoare care zbura tocmai pe acolo auzind bombăneala obosită a Juanitei o întrebă:
— Ai nevoie de ajutor, furnicuţo Juanita? îi spuse ciocănitoarea cocoţată pe ramura cireşului.
— Ha! Ha! rîse Juanita. Eu n-am nevoie să mă ajute o cioară!
— Eu nu sînt cioară, exclamă ciocănitoarea. Am vrut doar să te ajut cu ciocul meu lung să împingi cireaşa.
— Nu am nevoie de nici un cioc lung, zise furnica. Cireaşa asta am s-o car singură şi singură am s-o mănînc!
— Foarte bine. Eu am vrut doar să te ajut, zise ciocănitoarea luîndu-şi zborul.
Se făcuse aproape noapte cînd răţoiul Torcuato, în drum spre casă, văzînd cum se chinuia Juanita să-şi urnească cireaşa îi spuse şi el:
— Vrei să te ajut, furnicuţă Juanita? Cu ciocul meu lat pot să-ţi împing cireaşa pînă aproape de muşuroi.
— Eu nu am nevoie de nici un cioc lung, şi de nici un cioc lat! Nici de raţe para-raţe. Eu nu am nevoie decît de mine.
— Cum doreşti, zise raţa, îndreptîndu-se spre rîu.
Tocmai atunci trecu pe acolo şi elefantul Elegante care cu vocea lui groasă îi spuse:
— Vrei să te ajut, furnicuţă Juanita? Imediat cu trompa mea puternică îţi pot duce cireaşa direct la hambarul tău.
— Nu am nevoie de nici un cioc lung, de nici un cioc lat; nici de raţe para-raţe, nici de trompe puternice. Cireaşa asta frumoasă am s-o mănînc singură.
— Cum doreşti. Eu voiam doar să-ţi fiu de folos, zise elefantul Elegante şi plecă agitîndu-şi trompa.
Sosi şi noaptea; luna galbenă şi mare strălucea pe cer. Toată suflarea pădurii adormise, numai furnicuţa Juanita rămăsese tot acolo, trează. Tocmai cînd s-o cuprindă somnul, îi veni ideea să lovească cireaşa cu piciorul, ca pe o minge, poate astfel s-o poată urni din loc.
Zis şi făcut. Îşi luă avînt ca un fotbalist, ridică piciorul şi izbi cu putere. Cireaşa zbură cît colo, făcu cîteva piruete prin aer şi-i căzu apoi în spate furnicuţei.
— Ah! Acum ştiu c-am păţit-o! ţipă ea de sub cireaşă. N-am să mai pot ieşi singură de aici. Toate animalele din pădure dorm şi nimeni nu mă poate ajuta.
La nimic nu folosea efortul ei de a se smulge de dedesubt; toată noaptea şi-o petrecu plîngînd.
— Ah, dacă ar veni ciocănitoarea să mă ajute! Ah, dacă raţa mi-ar auzi plînsul! Ah, dacă elefantul Elegante ar trece pe aici!
Imediat, cum se iviră zorile, se auzi ticăitul vesel al ciocănitoarei.
— Bună dimineaţa, prietenă ciocănitoare, zise Juanita de sub cireaşă.
— Bună dimineaţa, furnicuţă Juanita. Dar unde eşti? şi ciocănitoarea începu s-o caute prin iarbă.
— Sînt aici, sub cireaşă! se auzi o voce înăbuşită. I-am dat cu piciorul ca s-o mişc din loc şi a căzut peste mine. Dacă tu nu mă ajuţi nu voi mai ieşi niciodată de aici.
— Ha! Ha! Ha! rîse ciocănitoarea. Ieri mi-ai spus că sînt cioară, că nu ai nevoie de nici un ajutor şi că n-ai să mănînci decît tu singură cireaşa.
— Da, da… Însă am învăţat că nu e bine să rămîi singur şi să fii egoist… Uite ce mi s-a întîmplat.
— Asta pentru că ai fost lacomă şi rea. Fructele pădurii trebuie să le împărţim între noi toate, nu sînt numai ale tale.
— Da, acum ştiu. Dar ajută-mă să ies de aici şi după aceea invită, dacă vrei, toate păsările pădurii la ospăţ.
Şi furnicuţa Juanita, după ce învăţă această aspră lecţie, se ţinu de cuvînt, şi de atunci, tot ce avea împărţea şi cu ceilalţi.