Cu mulți ani în urmă furnicuța Juanita îşi construise o căsuţă la rădăcina unui arbore stufos. Îi plăcea să trăiască acolo ferită de celelalte vietăţi ale pădurii și chiar de suratele ei, furnicile.
Într-o dimineaţă, pe cînd era în căutare de provizii pentru cămările sale, găsi o cireaşă mare și frumoasă, coaptă şi dulce ca nectarul.
„Cu cireașa asta minunată, își zise, nu va trebui să mai caut de mâncare mult timp. O voi duce acasă și o voi mînca numai eu singură.“
Începu să învîrtească cireașa cînd pe o parte, cînd pe alta, să o ia cînd de jos, cînd de sus, pînă se hotărî să o apuce de codiță.
— Ce grea e! exclamă; dar n-am să cer nimănui să m-ajute să nu trebuiască s-o împart.
Aşteptă astfel mult timp. Îşi mişcă piciorușele, își agită lăbuţele, o împinse cu căpușorul, dar cireașa nici gînd nu avea să se urnească.
— Dacă nu reușesc să car cinema asta nu mă mai numesc Juanita!
Veni miezul zilei; soarele ardea roșu ca focul. O ciocănitoare care zbura tocmai pe acolo auzind bombăneala obosită a Juanitei o întrebă:
— Ai nevoie de ajutor, furnicuţo Juanita? îi spuse ciocănitoarea cocoțată pe ramura cireșului.
— Ha! Ha! rîse Juanita. Eu n-am nevoie să mă ajute o cioară!
— Eu nu sînt cioară, exclamă ciocănitoarea. Am vrut doar să te ajut cu ciocul meu lung să împingi cireașa.
— Nu am nevoie de nici un cioc lung, zise furnica. Cireaşa asta am s-o car singură şi singură am s-o mănînc!
— Foarte bine. Eu am vrut doar să te ajut, zise ciocănitoarea luîndu-și zborul.
Se făcuse aproape noapte cînd răţoiul Torcuato, în drum spre casă, văzînd cum se chinuia Juanita să-și urnească cireașa îi spuse și el:
— Vrei să te ajut, furnicuţă Juanita? Cu ciocul meu lat pot să-ţi împing cireașa pînă aproape de muşuroi.
— Eu nu am nevoie de nici un cioc lung, și de nici un cioc lat! Nici de rațe para-raţe. Eu nu am nevoie decît de mine.
— Cum dorești, zise rața, îndreptîndu-se spre rîu.
Tocmai atunci trecu pe acolo și elefantul Elegante care cu vocea lui groasă îi spuse:
— Vrei să te ajut, furnicuţă Juanita? Imediat cu trompa mea puternică îţi pot duce cireașa direct la hambarul tău.
— Nu am nevoie de nici un cioc lung, de nici un cioc lat; nici de rațe para-raţe, nici de trompe puternice. Cireașa asta frumoasă am s-o mănînc singură.
— Cum dorești. Eu voiam doar să-ți fiu de folos, zise elefantul Elegante și plecă agitîndu-și trompa.
Sosi și noaptea; luna galbenă și mare strălucea pe cer. Toată suflarea pădurii adormise, numai furnicuţa Juanita rămăsese tot acolo, trează. Tocmai cînd s-o cuprindă somnul, îi veni ideea să lovească cireașa cu piciorul, ca pe o minge, poate astfel s-o poată urni din loc.
Zis și făcut. Își luă avînt ca un fotbalist, ridică piciorul şi izbi cu putere. Cireașa zbură cît colo, făcu cîteva piruete prin aer şi-i căzu apoi în spate furnicuţei.
— Ah! Acum știu c-am păţit-o! ţipă ea de sub cireașă. N-am să mai pot ieși singură de aici. Toate animalele din pădure dorm și nimeni nu mă poate ajuta.
La nimic nu folosea efortul ei de a se smulge de dedesubt; toată noaptea și-o petrecu plîngînd.
— Ah, dacă ar veni ciocănitoarea să mă ajute! Ah, dacă rața mi-ar auzi plînsul! Ah, dacă elefantul Elegante ar trece pe aici!
Imediat, cum se iviră zorile, se auzi ticăitul vesel al ciocănitoarei.
— Bună dimineaţa, prietenă ciocănitoare, zise Juanita de sub cireașă.
— Bună dimineaţa, furnicuță Juanita. Dar unde eşti? şi ciocănitoarea începu s-o caute prin iarbă.
— Sînt aici, sub cireaşă! se auzi o voce înăbușită. I-am dat cu piciorul ca s-o mişc din loc și a căzut peste mine. Dacă tu nu mă ajuţi nu voi mai ieși niciodată de aici.
— Ha! Ha! Ha! rîse ciocănitoarea. Ieri mi-ai spus că sînt cioară, că nu ai nevoie de nici un ajutor şi că n-ai să mănînci decît tu singură cireașa.
— Da, da… Însă am învăţat că nu e bine să rămîi singur şi să fii egoist… Uite ce mi s-a întîmplat.
— Asta pentru că ai fost lacomă și rea. Fructele pădurii trebuie să le împărţim între noi toate, nu sînt numai ale tale.
— Da, acum știu. Dar ajută-mă să ies de aici şi după aceea invită, dacă vrei, toate păsările pădurii la ospăț.
Și furnicuţa Juanita, după ce învăţă această aspră lecție, se ținu de cuvînt, și de atunci, tot ce avea împărțea şi cu ceilalți.