Cu mult, mult timp în urmă, păsările s-au hotărît să se adune în înaltul cerului şi să dea o mare, mare petrecere.
Vestea aceasta a purtat-o Libelula pe aripile ei smălțuite spre pampasul1 cel nesfîrşit, spre inima umbroasei selve2, spre culmile înalte şi spre piscurile înzăpezite ale Anzilor.
Toate păsările s-au împodobit cu cele mai strălucitoare pene pentru marea sărbătoare: don Bienteveo3 etala un pieptar frumos abia adus de la magazin, doamna Bufniță, serioasă și severă ca de obicei era îmbrăcată foarte cuviincios în gri perlat; Ciocîrlia avea văluri străvezii, iar Acvila și Condorul, cele mai mîndre dintre păsări, purtau gulere albe bine apretate.
Dar în mijlocul unei atît de mari veselii exista o inimă tristă, a Broscoiului. Nu se putea el obișnui cu ideea că nu va participa la această sărbătoare. Ce tristă soartă avea! Și începu să se gîndească, și să se gîndească în toate chipurile cum să facă să poată merge și el. Pe neașteptate îi veni în ajutor următorul dialog:
— Ce zici, frate, de petrecerea de azi?
— Ce să zic? Va fi minunată!
— Am auzit că va fi și muzică.
— Da. Da. Vine Condorul cu chitara lui.
— Aşa se pare. Şi se mai zice că…
Dar Broscoiul n-a stat mai mult să asculte. Ceea ce auzise îi era de ajuns: cuvîntul chitară avea pentru el un efect magic. Fără să mai stea pe gînduri, se porni în căutarea casei Condorului. Dar asta nu era chiar atît de simplu, pentru că, după cum știți, Condorul trăiește sus în vîrf de munte și pînă acolo era cale grea şi lungă pentru micul broscoi.
Țop… ţop… țop… lăpăia pe pietrele strălucitoare ale stîncilor şi, mai mult mort decît viu, ajunse, în sfîrșit, la casa Condorului. Din fericire, acesta nu plecase, pentru că mai avea de făcut nodul la cravată, care-i cam dăduse de lucru. Chitara aștepta afară, la intrare.
Broscoiul nici nu-şi dori mai mult şi dintr-un salt se băgă în pîntecul chitarei.
Cînd ieși Condorul, cu pasul lui măsurat și solemn, şi-şi luă chitara sub aripă simţi că era ceva mai grea ca de obicei, dar cum se afla în întîrziere nu dădu importanţă acestui lucru, luîndu-și zborul.
Din interiorul chitarei Broscoiul se gîndea cît de frumos va fi la petrecere: păsări în veșminte strălucitoare, lumini, muzică, dans, mîncăruri alese, băuturi fine şi cîtă, cîtă veselie.
Dar Condorul, imediat, cum ajunse fu întîmpinat de prietenii lui şi dus în locul unde băutura curgea gîrlă. Bine dispus, luă un pahar, două, trei pînă se întrecu cu gluma şi ameţit de tot a uitat de chitară și de celelalte.
Cînd veni vremea să plece își înhăţă și el chitara și porni înapoi spre casă, într-un zbor clătinat, obosit și șovăielnic, gata-gata să adoarmă în înaltul cerului. Iar chitara se bălăbănea încolo şi încoace, încît bietul Broscoi ameţi de lovituri mai tare decît Condorul de băutură.
Cum mişca el așa agale din aripi şerpuind pe deasupra stîncilor colțuroase, simţi chitara atît de grea și de incomodă, încît fără să șovăie îi dădu drumul. Aceasta începu să coboare vertiginos din înaltul cerului spre abisurile prăpăstiilor învîrtindu-se ca un titirez.
Bietul Broscoi se simţi pierdut, dar nu apucă bine să se gîndească la soarta sa că, temniţa zburătoare, în care se închisese de bună voie, se izbi de stînci și se prăbuși sfărîmîndu-se.
Nimeni n-ar fi putut crede și nu şi-ar fi putut închipui că dintre așchiile și dintre corzile rupte ale chitarei putea să iasă șchiopătînd și plin de răni, încă viu, Broscoiul nostru.
Dureri cumplite îl săgetau în tot trupul, peste tot avea numai răni, iar ochii se căscaseră mari de spaima prin care trecuse.
Și se spune că de atunci toate broaștele au rămas cu pete mari pe spinare, urme ale rănilor primite în cădere, şi cu ochii bulbucaţi de atîta spaimă.
- pampas — câmpie întinsă, acoperită cu ierburi și cu tufișuri, caracteristică regiunilor cu climă subtropicală și temperată din America de Sud. ↩︎
- selvă — pădure ecuatorială (virgină) veșnic verde, care acoperă bazinul Amazonului. ↩︎
- benteveo — o pasăre zgomotoasă, des răspândită în America Latină, cu capul negru, dungat alb, aripile și spatele maronii, iar burta galbenă (Pitangus sulphuratus) ↩︎