Cu mult, mult timp în urmă, păsările s-au hotărît să se adune în înaltul cerului şi să dea o mare, mare petrecere.
Vestea aceasta a purtat-o Libelula pe aripile ei smălţuite spre pampasul1 cel nesfîrşit, spre inima umbroasei selve2, spre culmile înalte şi spre piscurile înzăpezite ale Anzilor.
Toate păsările s-au împodobit cu cele mai strălucitoare pene pentru marea sărbătoare: don Bienteveo3 etala un pieptar frumos abia adus de la magazin, doamna Bufniţă, serioasă şi severă ca de obicei era îmbrăcată foarte cuviincios în gri perlat; Ciocîrlia avea văluri străvezii, iar Acvila şi Condorul, cele mai mîndre dintre păsări, purtau gulere albe bine apretate.
Dar în mijlocul unei atît de mari veselii exista o inimă tristă, a Broscoiului. Nu se putea el obişnui cu ideea că nu va participa la această sărbătoare. Ce tristă soartă avea! Şi începu să se gîndească, şi să se gîndească în toate chipurile cum să facă să poată merge şi el. Pe neaşteptate îi veni în ajutor următorul dialog:
— Ce zici, frate, de petrecerea de azi?
— Ce să zic? Va fi minunată!
— Am auzit că va fi şi muzică.
— Da. Da. Vine Condorul cu chitara lui.
— Aşa se pare. Şi se mai zice că…
Dar Broscoiul n-a stat mai mult să asculte. Ceea ce auzise îi era de ajuns: cuvîntul chitară avea pentru el un efect magic. Fără să mai stea pe gînduri, se porni în căutarea casei Condorului. Dar asta nu era chiar atît de simplu, pentru că, după cum ştiţi, Condorul trăieşte sus în vîrf de munte şi pînă acolo era cale grea şi lungă pentru micul broscoi.
Ţop… ţop… ţop… lăpăia pe pietrele strălucitoare ale stîncilor şi, mai mult mort decît viu, ajunse, în sfîrşit, la casa Condorului. Din fericire, acesta nu plecase, pentru că mai avea de făcut nodul la cravată, care-i cam dăduse de lucru. Chitara aştepta afară, la intrare.
Broscoiul nici nu-şi dori mai mult şi dintr-un salt se băgă în pîntecul chitarei.
Cînd ieşi Condorul, cu pasul lui măsurat şi solemn, şi-şi luă chitara sub aripă simţi că era ceva mai grea ca de obicei, dar cum se afla în întîrziere nu dădu importanţă acestui lucru, luîndu-şi zborul.
Din interiorul chitarei Broscoiul se gîndea cît de frumos va fi la petrecere: păsări în veşminte strălucitoare, lumini, muzică, dans, mîncăruri alese, băuturi fine şi cîtă, cîtă veselie.
Dar Condorul, imediat, cum ajunse fu întîmpinat de prietenii lui şi dus în locul unde băutura curgea gîrlă. Bine dispus, luă un pahar, două, trei pînă se întrecu cu gluma şi ameţit de tot a uitat de chitară şi de celelalte.
Cînd veni vremea să plece îşi înhăţă şi el chitara şi porni înapoi spre casă, într-un zbor clătinat, obosit şi şovăielnic, gata-gata să adoarmă în înaltul cerului. Iar chitara se bălăbănea încolo şi încoace, încît bietul Broscoi ameţi de lovituri mai tare decît Condorul de băutură.
Cum mişca el aşa agale din aripi şerpuind pe deasupra stîncilor colţuroase, simţi chitara atît de grea şi de incomodă, încît fără să şovăie îi dădu drumul. Aceasta începu să coboare vertiginos din înaltul cerului spre abisurile prăpăstiilor învîrtindu-se ca un titirez.
Bietul Broscoi se simţi pierdut, dar nu apucă bine să se gîndească la soarta sa că, temniţa zburătoare, în care se închisese de bună voie, se izbi de stînci şi se prăbuşi sfărîmîndu-se.
Nimeni n-ar fi putut crede şi nu şi-ar fi putut închipui că dintre aşchiile şi dintre corzile rupte ale chitarei putea să iasă şchiopătînd şi plin de răni, încă viu, Broscoiul nostru.
Dureri cumplite îl săgetau în tot trupul, peste tot avea numai răni, iar ochii se căscaseră mari de spaima prin care trecuse.
Şi se spune că de atunci toate broaştele au rămas cu pete mari pe spinare, urme ale rănilor primite în cădere, şi cu ochii bulbucaţi de atîta spaimă.
- pampas — câmpie întinsă, acoperită cu ierburi și cu tufișuri, caracteristică regiunilor cu climă subtropicală și temperată din America de Sud. ↩︎
- selvă — pădure ecuatorială (virgină) veșnic verde, care acoperă bazinul Amazonului. ↩︎
- benteveo — o pasăre zgomotoasă, des răspândită în America Latină, cu capul negru, dungat alb, aripile și spatele maronii, iar burta galbenă (Pitangus sulphuratus) ↩︎