Cu mult timp înainte, pe locul numit Fîntîna Dragonului se întindea un cătun în care trăiau vreo zece familii. Locuitorii acestui cătun o duceau ca vai de lume; munceau de se speteau şi de abia aveau cu ce să-și ducă zilele.
Într-o colibă prăpădită, la marginea cătunului, locuia o bătrînă, singură-singurică. Era aşa de bătrînă, că nu putea nici să urce pe munte să culeagă bambus, nici să coboare la cîmpie să cultive cereale. În spatele casei, avea însă optsprezece arbuşti de ceai și toată ziua se învîrtea pe lîngă ei. Sădise arbuștii aceştia în ziua cînd moșul ei se dusese de pe lumea aceasta, şi de atunci trecuseră mai mult de zece ani. Dar bătrîna n-avea putere să-i îngrijească cum trebuie, și nici îngrășăminte n-avea, aşa că în fiecare an nu strîngea decît cîțiva ţin1 de frunzuliţe de ceai.
Bătrîna avea o inimă bună și miloasă. În fiecare an, din puţinul pe care-l avea, fierbea ceai și îl scotea în faţa porţii să-şi ostoiască setea cei care urcau muntele.
Era în ajun de sărbători. Vecinii din dreapta și din stînga colibei bătrînei se pregăteau de Anul Nou. Bătrîna nu mai avea decît o mînă de orez și cîteva frunze de ceai. După vechiul obicei, stătea în fața sobei și fierbea ceai, cînd uşa colibei s-a dat de perete și a intrat un moșneag plin de zăpadă. Văzîndu-l, bătrîna l-a poftit să intre.
— Intră, omule, nu vezi ce vreme e afară!
Moşneagul s-a scuturat de zăpadă, a intrat în colibă, s-a apropiat de sobă și a întrebat:
— Bătrînico, ce fierbi aici?
Bătrîna a răspuns:
— Fierb ceai.
Bătrînul a adăugat:
— E ajun de An Nou, toți pregătesc cele mai bune bucate, cum de tu fierbi numai ceai?
Bătrîna a oftat şi a zis:
— Sînt bătrînă şi săracă, nu pot să pregătesc bucate pentru pomenirea morților. Dar cu ceaiul ăsta ostoiesc setea trecătorilor.
— Ba nu ești deloc săracă, numai că nu ştii. În faţa porţii tale se află o comoară, i-a spus moșneagul.
Auzind, bătrîna s-a mirat mult. A scos capul pe poartă şi s-a uitat. Toate erau așa cum le știa: gardul dărăpănat, două băncuţe putrede și în colț vasul din piatră pentru gunoi.
Moșneagul a arătat spre vasul pentru gunoi și a zis:
— Uite, aici se află comoara!
Bătrîna a crezut că moșneagul glumește şi a zîmbit:
— De unde pînă unde în vasul ăsta vechi din piatră să fie o comoară ? Dacă-ţi place cumva, ţi-l dăruiesc.
— Ei, dar cum să primesc așa degeaba comoara ta! Dacă te învoiești, am s-o cumpăr. Şi acum mă duc să chem pe cineva să mă ajute s-o iau. Apoi a zîmbit şi a plecat.
Bătrîna s-a uitat la vas şi se gîndea că nimeni nu va vrea să pună mîna pe vasul acela atît de murdar şi plin cu gunoiul care se strînsese de ani de zile. A scos gunoiul, l-a dus şi l-a îngropat la rădăcina celor optsprezece arbuști de ceai, a adus o găleată cu apă şi a spălat vasul, apoi a dus şi apa aceasta tot la rădăcina arbuştilor.
De abia terminase, cînd moşneagul a venit cu cineva să ia vasul, Cum a dat cu ochii de vas, a început să se vaiete:
— Unde-i comoara, ce-ai făcut cu comoara?
Nedumerită, bătrîna a arătat spre vasul de piatră.
— Dar uite-o, am curăţat-o niţel.
Moşneagul s-a aşezat pe vine şi a continuat să se văicărească:
— Vai de mine și de mine, dar ce-ai făcut cu ce era în vas?
Bătrîna a răspuns:
— Am îngropat murdăria aceea în spatele casei la rădăcina arborilor de ceai.
Moșneagul a fugit în spatele casei, s-a uitat şi-a spus:
— Comoara era tocmai în gunoiul acela care se strînsese acolo de ani de zile.
Şi a plecat.
A trecut Anul Nou și a venit primăvara. Cei optsprezece arbuşti de ceai s-au încărcat de muguri, iar frunzele erau bogate și înmiresmate cum nu mai fuseseră niciodată.
Vecinii văzînd bogăţia de ceai la bătrînă, și-au tăiat arbuștii din grădinile lor şi au luat seminţe de la aceasta, semănîndu-le în curţile lor. Apoi au început să pună arbori de ceai din seminţele bătrînei în tot cătunul, așa că Fîntîna Dragonului era acum plină cu arbuști de ceai.
Ceaiul din acel loc era așa de aromat și de bun la gust, că i se dusese vestea.
Chiar și pînă astăzi oamenii știu că arbuștii de ceai de la Fîntîna Dragonului se trag din cei optsprezece arbuști din curtea bătrînei, iar ceaiul de aici a ajuns vestit în toată lumea.
Repovestită de Eufrosina Dorobanțu
- jin – unitate de măsură în China egală cu jumătate de kilogram. ↩︎