Cu mult timp înainte, la Hangiou trăia un meşter cioplitor de piatră foarte iscusit. Acesta, toată viața lui, pînă ce barba i s-a făcut colilie1, a tot cioplit la piatră. Singura lui avere era măiestria braţelor cu care însuflețea piatra.
Îmbătrînise meșterul, se adusese de spate şi vederea îl lăsase, dar tot urca muntele zi de zi în căutare de piatră. Odată, a găsit la poalele Munţilor de Miazăzi o piatră albă ca laptele, pe care parcă se vedea un contur, ca și cînd ar fi fost umbra unui copac. La început a crezut că nu desluşeşte bine din cauza ochilor şi a pipăit piatra cu toată grija. Dar, minune! Pe piatră era conturată chiar umbra unui prunișor, parcă ar fi tipărit-o cineva acolo. A mai pipăit piatra o dată și încă o dată; era cea mai delicată broderie, brodată de cea mai iscusită fecioară. Cu cît se uita mai mult, cu atît îi plăcea mai mult, și nu-i venea să mai plece. Atunci s-a hotărît, a ridicat piatra în spate şi a dus-o acasă.
Acasă s-a tot uitat la ea timp de trei luni de zile, a tot pipăit-o trei luni, s-a tot gîndit trei luni și numai după aceea a pus mîna pe daltă s-o cioplească. Dar piatra era foarte tare. Bătrînul a cioplit, a cioplit pînă ce nu-şi mai simţea mîinile; ieșeau scîntei, dar din piatră nu s-au desprins decît cîteva fire de praf. Bătrînul nu s-a lăsat și a cioplit mai departe. A cioplit și ziua şi noaptea, a cioplit o lună, un an… și pînă la urmă a cioplit conturul unui arbore de prunișor.
Şi ce frumuseţe de prunişor! Florile albe ca de jad acopereau toată piatra. Dar bătrînul se istovise de puteri, nu după mult timp s-a întins lîngă piatră și a murit.
În urma lui n-a lăsat nimic: nici fii, nici fiice, nici avere. L-au îngropat oamenii miloși şi i-au pus la căpătîi piatra pe care era sculptat prunișorul.
Au trecut anii și oamenii au început să bage de seamă că se întîmplau niște lucruri ciudate: primăvara cînd ceilalţi prunișori de abia îmboboceau, prunișorul de pe mormîntul bătrînului era deja încărcat cu flori, vara cînd frunzele celorlalți prunişori de abia încolțeau, frunzele prunișorului de pe piatră erau deja verzi, toamna cînd frunzele celorlalți prunișori se scuturaseră, frunzele prunișorului de pe piatră de abia se îngălbeneau, iarna cînd vîntul de miazănoapte îndoia ramurile celorlalţi prunișori, prunişorul de pe piatră rămînea nemișcat.
Monumentul de pe mormîntul bătrînului mai avea și darul să vestească vremea: cînd venea vreme frumoasă, piatra strălucea, cînd se strica vremea, piatra se întuneca, cînd venea ploaia, piatra se umezea. După semnele pietrei plugarii ştiau cînd să iasă la arat, călătorii ştiau cînd să pornească la drum. Monumentul devenise de mare ajutor oamenilor care îl preţuiau foarte mult.
Într-o primăvară, cum se dusese vestea despre acest monument, a venit la Hangiou un mare demnitar, care şi-a adus cu el o grămadă de slujbași. S-au dus cu toţii la mormîntul bătrînului, să vadă monumentul, și cînd au ajuns acolo, deodată, prunișorul s-a umplut de flori. Minunîndu-se nespus, marele demnitar a dat ordin ca monumentul să fie împrejmuit cu un zid și a lipit un afiș, prin care avertiza că nimeni n-are voie să intre.
Dar la numai două zile, după ridicarea zidului, florile de prunişor s-au scuturat. Şi oricum ar fi fost vremea, monumentul rămînea mereu întunecat și umed. Cu timpul pe el a crescut un strat de mușchi care nu numai că a acoperit strălucirea, dar a urîțit monumentul și mai mult. Marele demnitar s-a amărît așa de tare, că nici nu mai mînca, nici nu mai dormea și tot timpul se învîrtea în jurul pietrei. La un moment dat, unul din slujbași a zis: „Stăpîne, cred că ar fi bine să faceţi focul la piciorul monumentului, să se usuce, și atunci va străluci din nou.“
Marele demnitar i-a dat dreptate și a poruncit să se aducă vreascuri şi să aprindă focul pe mormîntul bătrînului.
Dar flăcările nici n-au atins monumentul și s-au întins în toate părţile și cît ai clipi din ochi a pîrjolit totul din jur. Marele demnitar şi slujbaşii lui n-au mai apucat să fugă, încît au fost prefăcuţi în cenușă. Focul a ţinut trei zile şi trei nopţi. Dar Monumentul cu Prunișor a rămas neatins şi mai poate îi văzut şi astăzi la Hangiou.
Repovestită de Eufrosina Dorobanțu
- alb-colilie = cu părul complet alb. ↩︎