A fost odată cînd a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu sîntem de pe cînd poveştile, ci sîntem mai dincoace cu vreo două-trei zile: de pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de ocă1 de fier la un picior și tot i se părea că-i ușor.
Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţîță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hîtră2.
Într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-și scăldă copilul, îl înfășă și-i dete țîtă, îl puse în albie lîngă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmierdă pînă ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gînduri, ş-apoi începu a se boci cît îi lua gura:
— Aulio! copilașul meu, copilașul meu!
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvîrli fusul din mînă și furca din brîu cît colo, şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! copilul meu are să moară!
— Cînd și cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Și?!
— De s-a sui mîța, are să-l trîntească drept în capul copilului și să mi-l omoare.
— Vai de mine și de mine, că bine zici, fata mea, se vede că i s-au sfîrșit mititelului zilele!
Și cu ochii pironiți la drobul de sare de pe horn și cu mîinile încleștate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amîndouă ca niște smintite, de clocotea casa. Pe cînd se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe ușă flămînd și năcăjit ca vai de el.
— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-și șterge lacrămile și a-i povesti cu mare jale despre întîmplarea neîntîmplată…
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
— Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Și de-oi găsi mai proști decît voi, m-oi mai întoarce acasă, iară de nu, ba.
Aşa zicînd, oftă din greu, ieși din casă fără să-și ieie ziua bună, şi plecă supărat și amărît ca vai de om!
Și mergînd el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întîmplă iar să vadă ceva deșențat3 ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc4 deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca și întra cu dînsul într-un bordei; pe urmă iar ieșea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot așa făcea… Drumeţul nostru nedumerit se opri şi zise:
— Bună ziua, om bun!
— Mulţămesc dumitale, prietene!
— Da’ ce faci aici?
— Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei ca să am lumină, și nici că-l pot…
— Bre! ce trudă, zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămînă?
— Ba am.
— Ie-l de coadă, sparge ici, și soarele va întra singur înlăuntru…
Îndată făcu așa şi lumina soarelui intră în bordei.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te aducea dumnezeu pe la noi… eram să îmbătrînesc cărînd soarele cu oborocul.
„Încă un tont”, zise drumeţul în sine, şi plecă.
Şi mergînd el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat și din întîmplare se opri la casa unui om. Omul de gazdă fiind rotar îşi lucrase un car și-l înjghebase în casă în toată întregimea lui; ș-acum voind să-l scoată afară, trăgea de proțap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Așa: ușile erau mai strîmte decît carul. Rotarul voia acum să taie ușorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumăţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părțile lui, să le scoată pe rînd afară, ș-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulțămesc, om bun — zise gazda — bine m-ai învățat. Ia uite-te dumneata! Era să dărîm bunătate de casă din pricina carului…
De aici drumeţul nostru, mai numărînd nătărău, merse tot înainte pînă ce ajunse iară la o casă. Acolo ce să vadă? Un om c-un ţăpoiu5 în mînă voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.
„Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumeţul în sine.
— Da’ ce te frămînţi așa, om bun?
— Ia, vreu să zvîrl nişte nuci în pod și țăpoiul ista, bată-l scîrba să-l bată, nu-i nici de o treabă…
— Că degeaba te trudești, nene! Poţi să-l blastemi cît le-i blăstăma, habar n-are țăpoiul de scîrbă. Ai un oboroc?
— Da’ cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr și sui-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fîn, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă și treaba se făcu îndată.
Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă mai numărînd și alt neghiob. Apoi de aici merse mai departe, pînă, ce ajunse ca să mai vadă aiurea şi altă năzbîtie. Un om legase o vacă cu funia de gît și suindu-se pe o șură, unde avea aruncat oleacă de fîn, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit şi el nu mai putea de ostenit.
— Măi omule — zise drumețul, făcîndu-şi cruce — da’ ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— Ia, hăramul6 ista e hămisit de foame şi nu vre nici în ruptul capului să vie după mine sus pe iastă șură să mănînce fîn…
— Stăi puţin, creştine, că spînzuri vaca! Ie fînul și-l dă jos la vacă.
— Da’, nu s-a irosi?…
— Nu fi scump la tărîțe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă și vaca scăpă cu viață.
— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentru-un lucru de nimica, era cît pe ce să-mi gîtui vaca!
Aşa drumeţul nostru, mirîndu-se de această mare prostie, zise în sine: „Mîţa tot s-ar fi putut întîmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să urci nucile în pod cu ţăpoiul și să tragi vaca pe șură la fîn, n-am mai gîndit!“
Apoi drumețul se întoarse acasă şi petrecu lîngă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decît pe cei ce văzuse în călătoria sa.
- Ș-am încălecat pe-o șea,
- Ș-am spus povestea aşa;
- Ș-am încălecat pe-o roată,
- Ș-am spus-o toată.
- Ș-am încălecat pe-o căpșună,
- Și v-am spus, oameni buni, o mare minciună!
- oca — veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru (sau un kilogram) și un sfert. ↩︎
- hâtru — (om) isteț, deștept. ↩︎
- deșănțat — care încalcă limitele bunei-cuviințe; aici cu sensul de ciudat. ↩︎
- oboroc — vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut de obicei din scoarță de tei, care servește ca unitate de măsură pentru cereale sau pentru păstrarea și transportul acestora; conținutul acestui vas. ↩︎
- țăpoi — furcă mare cu coada lungă și cu dinți drepți de fier, cu care se ridică snopii de grâu, maldărele de fân sau de coceni etc. ↩︎
- haram — vită slabă, prăpădită. ↩︎