A fost odată cînd a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu sîntem de pe cînd poveştile, ci sîntem mai dincoace cu vreo două-trei zile: de pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de ocă¹ de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţîţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hîtră².

Într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţîtă, îl puse în albie lîngă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmierdă pînă ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gînduri, ş-apoi începu a se boci cît îi lua gura:

— Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvîrli fusul din mînă şi furca din brîu cît colo, şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!

— Mamă, mamă! copilul meu are să moară!

— Cînd şi cum?

— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?

— Îl văd. Şi?!

— De s-a sui mîţa, are să-l trîntească drept în capul copilului şi să mi-l omoare.

— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea, se vede că i s-au sfîrşit mititelului zilele!

Şi cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu mîinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amîndouă ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe cînd se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă flămînd şi năcăjit ca vai de el.

— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întîmplarea neîntîmplată…

Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi de-oi găsi mai proşti decît voi, m-oi mai întoarce acasă, iară de nu, ba.

Aşa zicînd, oftă din greu, ieşi din casă fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărît ca vai de om!

Şi mergînd el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întîmplă iar să vadă ceva deşenţat³ ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc⁴ deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi întra cu dînsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea… Drumeţul nostru nedumerit se opri şi zise:

— Bună ziua, om bun!

— Mulţămesc dumitale, prietene!

— Da’ ce faci aici?

— Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei ca să am lumină, şi nici că-l pot…

— Bre! ce trudă, zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămînă?

— Ba am.

— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va întra singur înlăuntru…

Îndată făcu aşa şi lumina soarelui intră în bordei.

— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te aducea dumnezeu pe la noi… eram să îmbătrînesc cărînd soarele cu oborocul.

„Încă un tont”, zise drumeţul în sine, şi plecă.

Şi mergînd el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi din întîmplare se opri la casa unui om. Omul de gazdă fiind rotar îşi lucrase un car şi-l înjghebase în casă în toată întregimea lui; ş-acum voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile erau mai strîmte decît carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumăţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rînd afară, ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

— Foarte mulţămesc, om bun — zise gazda — bine m-ai învăţat. Ia uite-te dumneata! Era să dărîm bunătate de casă din pricina carului…

De aici drumeţul nostru, mai numărînd nătărău, merse tot înainte pînă ce ajunse iară la o casă. Acolo ce să vadă? Un om c-un ţăpoiu⁵ în mînă voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.

„Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumeţul în sine.

— Da’ ce te frămînţi aşa, om bun?

— Ia, vreu să zvîrl nişte nuci în pod şi ţăpoiul ista, bată-l scîrba să-l bată, nu-i nici de o treabă…

— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastemi cît le-i blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scîrbă. Ai un oboroc?

— Da’ cum să n-am?!

— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi sui-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fîn, iar nu pentru nuci.

Omul ascultă şi treaba se făcu îndată.

Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă mai numărînd şi alt neghiob. Apoi de aici merse mai departe, pînă, ce ajunse ca să mai vadă aiurea şi altă năzbîtie. Un om legase o vacă cu funia de gît şi suindu-se pe o şură, unde avea aruncat oleacă de fîn, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit şi el nu mai putea de ostenit.

— Măi omule — zise drumeţul, făcîndu-şi cruce — da’ ce vrei să faci?

— Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?

— Ba văd, numai nu pricep.

— Ia, hăramul⁶ ista e hămisit de foame şi nu vre nici în ruptul capului să vie după mine sus pe iastă şură să mănînce fîn…

— Stăi puţin, creştine, că spînzuri vaca! Ie fînul şi-l dă jos la vacă.

— Da’, nu s-a irosi?…

— Nu fi scump la tărîţe şi ieftin la făină.

Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.

— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentru-un lucru de nimica, era cît pe ce să-mi gîtui vaca!

Aşa drumeţul nostru, mirîndu-se de această mare prostie, zise în sine: „Mîţa tot s-ar fi putut întîmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să urci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură la fîn, n-am mai gîndit!“

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lîngă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decît pe cei ce văzuse în călătoria sa.

• Ş-am încălecat pe-o şea,
• Ş-am spus povestea aşa;
• Ş-am încălecat pe-o roată,
• Ş-am spus-o toată.
• Ş-am încălecat pe-o căpşună,
• Şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!

---

1. oca — veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru (sau un kilogram) și un sfert. ↩︎
2. hâtru — (om) isteț, deștept. ↩︎
3. deșănțat — care încalcă limitele bunei-cuviințe; aici cu sensul de ciudat. ↩︎
4. oboroc — vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut de obicei din scoarță de tei, care servește ca unitate de măsură pentru cereale sau pentru păstrarea și transportul acestora; conținutul acestui vas. ↩︎
5. țăpoi — furcă mare cu coada lungă și cu dinți drepți de fier, cu care se ridică snopii de grâu, maldărele de fân sau de coceni etc. ↩︎
6. haram — vită slabă, prăpădită. ↩︎