A fost odată un tată care avea trei feciori. Cât au fost mici, s-a ocupat singur de ei, căci mama lor pierise de la ultimul băiat născut. Dar când au mai crescut copiii, i-a lăsat pe fiecare să se ducă unde o vedea cu ochii, ca să-şi aleagă ce meserie ar fi vrut ei. Le-a dat un termen de trei ani.
Şi după trei ani, la ziua hotărâtă de cei trei fii împreună cu tatăl lor, aveau să se întâlnească în casa părintească şi acolo fiecare să spună ce reuşise să înveţe între timp.
Plecară băieţii şi după trei ani sosiră acasă, la tatăl lor, şi acesta începu să-i întrebe:
— Bine-ai venit, Albert, feciorul tatii! la spune tu, pe unde ai cutreierat, ce-ai învăţat să faci?
Şi feciorul lui mai mare se grăbi să-i răspundă:
— Dragă tată, eu m-am oprit la un cioplitor de lemne care m-a învăţat să fac tot felul de lucruri minunate din orice bucăţică de lemn.
— Bravo, bravo, feciorul tatii! Ai să lucrezi cinstit şi ai să-ţi câştigi pâinea toată viaţa, îi spuse tatăl său. Dar tu, Anatol, pe unde ai umblat?
— Eu, tată, începu mijlociul, sunt un ochitor neîntrecut. Am stat mult timp la un pădurar şi împreună cu el vânam toată ziua. De la distanţe nemăsurate, eu nimeream fără greş prada.
— Tată, zise cel mai mic, pe nume Astor, fără să mai aştepte întrebarea tatălui său, nici nu ştii ce daruri am! Am trăit în inima unei păduri îndepărtate foarte, în coliba unui vrăjitor. El m-a învăţat cum să cunosc graiul păsăresc şi tot el m-a învăţat să cunosc puterea fiecărei ierbi din pădure. Cum văd o iarbă, ştiu dacă-i tămăduitoare sau nu, dacă-i dătătoare de viaţă sau dătătoare de moarte.
— Mă bucur, feciorii tatii, că nu degeaba v-am trimis în lume. Acum, cu ce ştiţi voi şi ce ştiu eu, sper să putem trăi liniştiţi şi fără griji, le vorbi tatăl lor.
Dar în timp ce el le vorbea, cel mic ieşi tiptil-tiptil pe uşă afară. Tocmai se pregătea unul din fraţi să iasă după el, să vadă ce face, când dădu nas în nas cu Astor, care voia să intre din nou în casă pentru a le destăinui tuturor ce auzise el de la o pasăre în zbor:
— Nu ştiţi voi ce-am auzit de la pasărea care m-a chemat afară! Mi-a destăinuit că regele a dat sfoară în ţară că fata lui cea mică a fost răpită de un balaur şi dusă nu ştiu pe ce stâncă şi cine i-o va aduce înapoi, va primi de la el zece saci cu galbeni şi, dacă va voi, îl va face şi sfetnicul lui. Ce spuneți, băieţi? N-am putea fi, noi trei, vitejii care să ne încumetăm să-i aducem înapoi fata regelui? îi întrebă Astor pe fraţii lui.
— Ba da! sări Albert. Eu vă fac o barcă, să trecem marea, ca să ajungem la Stânca Iadului, căci acolo am auzit şi eu că se află un balaur înfiorător. Pesemne că el o fi furat-o.
— Da, ne încumetăm la vitejia asta! spuse şi Anatol. De la orice distanţă l-oi vedea, îl voi putea ochi cu o mie de săgeți! Vom scăpa de el şi vom scăpa şi fata de sub vraja lui!
Tatăl lor îi ascultă pe fiecare în parte, şi judecând el că nu le-ar strica deloc zece saci cu galbeni, le ură deci drum bun şi-i lăsă să se pregătească de ducă. Până a doua zi, barca era gata făcută. Anatol îşi umplu tolba cu săgeți şi-şi zvârli arcul pe umăr. Astor sări primul în barcă, după el şi fraţii lui şi, luându-şi rămas-bun de la bătrân, o porniră în larg, la stânca balaurului cel fioros, din ghearele căruia voiau s-o smulgă pe biata copilă.
Anatol, care avea cei mai ageri ochi dintre ei trei, văzu de la mare distanţă stânca, ba chiar zări şi fata şi pe balaurul care o păzea. Nici una, nici două, se apropiară de stâncă ocolind-o prin spate. Astor, cel mai mic şi mai vioi, se furişă pe stâncă şi o luă pe fată de lângă balaurul care dormea. Dar nu se îndepărtă prea mult cu barca pe apă, că balaurul se şi trezi şi se prefăcu într-o pasăre uriaşă, ca să poată zbura mai iute spre ei. Când voi să se repeadă asupra bărcii, Anatol, ochitorul vestit, îi înfipse săgețile, una după alta, în trup, de-l dobori imediat în adâncul apei. Fata, mai-mai să-şi dea duhul de atâta spaimă, zăcea mai mult moartă decât vie. Scăpaţi de furia balaurului, cei trei feciori erau îngrijoraţi de răul fetei. Dar o iarbă miraculoasă de-a lui Astor o readuse la viaţă.
Voioşi, se îndreptară spre casa tatălui lor şi împreună cu el merseră la palatul regelui, să-i ducă fata vie şi nevătămată. Regele îi primi cu toate onorurile, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, când o revăzu pe fată. Se grăbi să dea poruncă de masă mare şi totodată fură aduşi şi cei zece saci cu galbeni, făgăduiţi ca răsplată. Aveau să-i împartă frăţeşte între ei toţi. Dar întrebarea era, care din ei să primească slujba de sfetnic al regelui?
— Eu am făcut barca! Altfel, cum am fi ajuns la Stânca Iadului? se grăbi Albert.
— Dar eu am răpus balaurul, prefăcut în pasăre uriaşă, altfel ne nimicea pe toţi!
— Tot ce-aţi grăit voi, fraţii mei dragi, e adevărat. Dar dacă eu nu desluşeam graiul păsării, care m-a vestit de păţania fetei regelui, şi n-aveam la mine iarba de leac să-i tămăduiesc răul stârnit de spaima cea mare prin care trecuse, n-am fi ştiut de nimic şi acum n-am fi avut de ce să ne aflăm aici la palat, încheie cel mic, Astor.
Regele îi ascultă, neştiind căruia să-i ofere slujba de seamă, de la palat. Când pe rege îl frământa mai mult încurcătura în care se află, tatăl băieţilor, care sta şi el acolo şi asculta ce se vorbea, glăsui:
— Cred că meritul e al meu că am făcut oameni adevăraţi din copiii mei; datorită mie ştiu ei tot ceea ce ştiu azi!
Regele împărtăşi vorbele bătrânului cel înţelept şi-i dărui cu dreptate slujba de sfetnic al palatului.
Băieţii n-au mai avut nimic de adăugat şi, luând cei zece saci cu galbeni, după ce se ospătară la masa îmbelşugată a regelui, plecară mulţumiţi şi nerăbdători să-și împartă răsplata vitejiei lor.