Se spune că a fost odată o bătrână tare curajoasă şi harnică, dar era săracă; neavând bordeiul ei, locuia în ruinele unui vechi castel; de aceea toţi o numeau bătrâna din castel. Oamenii se cam temeau de ea, fiindcă toţi ştiau că ruinele castelului erau bântuite de stafii şi totuşi bătrâna locuia fără frică acolo. În zilele în care plouă cu soare, când se spune că duhul îşi bate nevasta şi-şi mărită fetele, din castel se auzeau când ţipete de durere, când cântece de dragoste şi chiuituri. Se vede treaba că acolo-şi bătea duhul Mirloret nevasta şi-şi mărita fetele.

Bătrâna din castel se învățase însă cu toate drăcoveniile astea şi nu-i tulburau odihna nici răcnetele, nici chiolhanurile¹ de la nunta fiicelor duhului. Cât ți-i ziulica, ea torcea şi ţesea cânepă, iar din pânza vândută câştiga cât să-şi ducă amarul zilelor până la ceasul din urmă.

Într-o zi de vară, pe când urzea nişte pânză, nu ştiu cum se făcu, dar firul se încurcă aşa de rău, că, oricât trase şi se necăji bătrâna, nu fu cu putinţă să-l descâlcească. Supărată, trânti lucrul spunând: „Parcă l-ar fi încurcat naiba.“

A doua zi, se întâmplă la fel. Biata bătrână, cu toată răbdarea ei, nu se mai putu stăpâni şi spuse:

— Ar trebui să vină fiicele duhului să vă descâlcească.

Nici nu termină de rostit cuvintele astea, când uşa se deschise şi un tânăr frumos, îmbrăcat într-o haină verde strălucitoare, intră pe uşă.

— Bună ziua, măicuţă!

— Bună să-ţi fie inima, frumosule tânăr!

— Se pare că firele astea-ţi cam dau de furcă. După câte am văzut, tot tortul ți-i încâlcit. Ce-ai zice dacă ţi l-aş descâlci eu şi ţi-aş țese pânza?

Bătrâna tăcu. Duhul, căci el era, adăugă:

— Nu te speria, că nu-ţi cer nimic pentru toată treaba asta. Ţi-o fac pe gratis.

— Atunci accept cu bucurie.

— Nu te grăbi, bătrânico. Dacă-ţi descurc firul şi-ţi fes pânza, o să trebuiască apoi să-mi mulţumeşti şi nu-mi poţi mulţumi dacă nu-mi ştii numele, nu-i aşa?

— Ai dreptate, domnule.

— Peste două ceasuri mă întorc cu pânza gata. Până atunci te gândeşti cum mă cheamă. Ai dreptul la trei încercări, la care trebuie să ghiceşti cum mă cheamă şi alte trei pentru câţi ani am. Dacă nu ghiceşti, pânza rămâne a mea şi în plus îţi voi arăta pe ce drum va trebui să meargă sufletul tău. Ai ceva împotrivă?

Fără să mai stea pe gânduri, bătrâna răspunse:

— N-am nimic, maică, fă aşa cum ai spus.

Străinul luă tortul bătrânei şi dispăru ca prin farmec. Baba însă, care avea vederea cam slabă, crezu că a ieşit pe uşă ca toţi oamenii.

După câteva minute, când se mai dezmetici, biata bătrână se cam simţi cuprinsă de răcori, amintindu-şi de ultimele cuvinte ale tânărului necunoscut: … am să-ţi arăt pe ce drum va trebui să meargă sufletul tău.“

„Oare ce-o fi vrut să spună cu asta? se întrebă ea. Cum am să pot eu ghici numele şi vârsta acestui tânăr necunoscut? Parcă mi-ar fi luat dracul minţile! Am făcut o boacănă. Cum să-l ghicesc? O să-mi ia tortul şi, din săracă ce eram, am să fiu şi mai şi!“ se căină ea.

Pe când se tot muncea ea cu gândurile astea, iacă vine un vecin mai isteţ, care o mai ajutase şi în alte împrejurări grele. Era un biet tăietor de lemne, care-i mai aducea din când în când câte o sarcină de crengi să-şi mai încălzească bătrânele ciolane.

— Gândul bun te-a adus! strigă bătrâna. Să vezi în ce încurcătură am intrat!

Şi-i povesti totul de-a fir-a-păr.

— Dacă-i vorba de străinul cel frumos, să ştii că de vreo trei zile îl întâlnesc mereu în haina lui verde şi strălucitoare, în pădure, lângă stejarul cel scorburos. Aşteaptă să mă duc acolo că şi azi-dimineaţă l-am găsit învârtindu-se în jurul copacului. Poate aflu eu unele lucruri, care să-ţi fie de folos.

Biata bătrână stătea acum nerăbdătoare, temându-şi sufletul pe care şi-l jucase atât de fără socoteală.

În acest timp, tăietorul de lemne alergă la pădure pe cel mai scurt drum, ajunse la stejar şi dădu peste străinul în haină verde, care se tot ducea încolo şi venea iar la copac.

Tăietorul încercă să intre-n vorbă cu el, dar străinul îl privi aşa de tăios, de-i îngheţă sângele-a vine, şi chiar îi spuse:

— Cară-te de aici până nu-mi ies din sărite! Să nu te mai prind în jurul stejarului, că-ţi vin de hac!

Bietul om, speriat, fugi cât mai departe şi se ascunse într-un tufiş. După o vreme, străinul cu haină verde făcu hop! şi ajunse ca prin farmec în vârful stejarului. Tăietorul de lemne se târî prin iarbă şi se băgă-n scorbura stejarului, ca să vadă mai bine ce făcea acolo tânărul acela ciudat.

Fără îndoială că stejarul acela era vrăjit, fiindcă tăietorul se sperie de ce văzu şi părul i se ridică măciucă-n cap: duhul ţesea o pânză de cânepă şi în jurul războiului, fiicele lui şi câteva zeci de spiriduşi descâlceau tortul bătrânei.

Tăietorul, ascuns în scorbură, se gândi la un şiretlic şi începu să cânte ca din depărtare: cucu! cucu! cucu!

La auzul cucului, duhul spuse:

— Pe sufletul meu cel negru, de două mii trei sute de ani de când m-am născut, încă n-am auzit cucul cântând în luna august! Şi dacă l-a mai auzit cineva, să nu mă mai cheme pe mine Mirloret!

Cum auzi tăietorul de lemne vorbele astea, o şi porni la drum ca să ajungă la bătrână înainte de a trece cele două ceasuri. Cum saboţii săi erau

plini de praf, ca să nu uite, scrise cu degetul pe ei, pe cel din dreapta: Mirloret, şi pe cel din stânga: 2 300.

Când îi spuse bătrânei ce-a văzut şi ce-a auzit la stejarul din pădure, aceasta fu cât pe-aci să leşine de spaimă şi nu-l lăsă nici în ruptul capului să plece de lângă ea.

— Vecine dragă, doar n-ai să mă laşi acum la nevoie în ghearele duhului!

Când trecură cele două ceasuri, iaca şi duhul cu pânza.

— Hei, băbuţo, vezi pânza ce frumoasă e? Să vedem acum cine o s-o stăpânească. Şi când dădu cu ochii de tăietorul de lemne, se răsti: Tu ce cauţi aici? Ori ţi s-a urât cu binele? la mai bine şterge-o până mai e vreme!

Dar tăietorul de lemne n-auzea cu urechea ceea şi nu se mişcă din loc.

Văzând duhul că nu-l poate izgoni nicicum, se întoarse spre bătrână:

— Hai, spune, cum mă cheamă?

Bătrâna învățase bine lecţia, dar, de spaimă, uitase şi numele ei, nu numai al duhului, şi răspunse, totuşi, la întâmplare:

— Apăi, maică, te-o fi chemând Michel.

— N-ai ghicit. Mai spune.

— Poate te cheamă Miron.

Duhul râse cu poftă:

— Mai zi o dată, dar este pentru ultima oară…

Speriată, bătrâna se uită la sabotul din piciorul drept al tăietorului de lemne şi spuse:

— Maică, dacă nu te cheamă nici Mirloret, atunci n-ai decât să pleci cu pânza mea.

Când îşi auzi numele, duhul se făcu mai verde la faţă decât îi era haina şi aruncă o privire otrăvită tăietorului de lemne, pe care începu să-l bănuiască de a-l fi spionat.

— Să vedem mai departe, bătrâno, numele mi l-ai ghicit. la spune-mi acum, câţi ani am?

— Păi, după cum arăţi, n-ai mai mult de treizeci.

— N-ai ghicit! zise duhul.

— Hai să zic cincizeci, făcu bătrâna.

— N-ai ghicit nici de data asta. Bagă de seamă că mai ai o dată de zis şi, dacă nu ghiceşti, sufletul tău îmi aparţine.

Bătrâna trase pe furiş cu ochiul la sabotul din piciorul stâng al tăietorului şi spuse:

— Măcar că pare de necrezut, dar să ştii, măiculiţă, că ai exact două mii trei sute de ani. Duhul Mirloret atât se înverzi de ciudă, încât mai-mai era să plesnească fierea în el de necaz.

— Ticălosule, strigă el la tăietorul de lemne, din cauza ta am pierdut pânza şi sufletul bătrânei! Fereşte-te, dar, să mai apari în calea mea!

Cu aceste cuvinte se făcu nevăzut într-un nor de pucioasă, care lăsă în urma lui un miros atât de urât, încât numai cu multe mirodenii izbuti bătrâna să-l înlăture din odaia ei.

De atunci, duhul Mirloret nu se mai arătă în acel castel şi nici prin împrejurimi. Parcă-l înghiţise pământul!… Iar buna şi curajoasa bătrână avu parte de zile liniştite tot restul vieţii ei.

---

1. chiolhan — petrecere, chef mare (și zgomotos). ↩︎