Cutreierând Ardenii — un masiv muntos de mică altitudine, însă plin de turbării¹ — călătorul neatent poate cădea pradă câmpurilor mişcătoare de turbă, care-l înghit fără să lase vreo urmă.

Pe vremuri, acolo, pe platoul cel mai înalt, se înălța un castel strălucitor de-ţi lua ochii. Stăpân pe acest castel era un nobil tare hain şi negru la suflet, dar care avea o fată de o rară frumuseţe şi o bunătate de înger.

Într-o noapte de toamnă, un tânăr bătu la poarta castelului. Afară ploua cu găleata şi era un frig de îngheţau pietrele. Tânărul stătea în faţa porţii în trăsura lui sărăcăcioasă, trasă de un singur cal; îi era foame şi frig şi se ruga de cei dinăuntru să-l primească, deoarece era ostenit şi îngheţat. Spera să găsească şi un braţ de fân pentru calul său rupt de oboseală.

Tânărul nu cunoştea drumul mai departe şi, de altfel, nici n-ar fi găsit prin partea locului nici han, nici altă locuinţă.

Aşa cum v-am mai spus, era o vreme haină, să nu laşi nici un câine pe-afară; dar stăpânul castelului avea inima mai nesimţitoare decât piatra şi, când slugile veniră să-i spună că un străin cere adăpost, ieşi el însuşi la fereastra turnului de deasupra porții şi strigă:

— Pleacă de aici! Castelul meu nu-i han unde să poposească toţi vântură-lume. Pleacă până nu pun slugile şi câinii pe tine!

Bietul tânăr trebui să plece mai departe în puterea nopții şi, aşa cum era de aşteptat, rătăci drumul. A doua zi, slugile nobilului găsiră trăsura şi calul într-o prăpastie, dar de stăpânul lor nici o urmă. Fără îndoială căzuse în vreo mlaştină care-l înghiţise. Nimeni nu va putea şti vreodată unde dispăruse, căci aceste bălți de turbă sunt ca nişte morminte fără semn.

La castel, viaţa se scurgea ca şi până acum, în belşug şi petreceri, la care stăpânul stătea tot încruntat şi fruntea nu i se descreţea decât când îşi vedea fiica. Atunci pe faţa lui trecea ca o lumină nouă de soare, căci îşi iubea fata ca pe ochii din cap. Era singura fiinţă față de care nu era răutăcios.

După un an de la întâmplarea cu tânărul care căzuse pradă bălților, nobilul şi fiica sa se duseră în oraşul din apropiere, unde regele dădea un bal, la care invitase pe toţi nobilii cu soțiile şi fiicele lor.

Petrecerea începuse şi toţi se veseleau. Ai fi zis că grija şi necazul nu se vor atinge niciodată de oamenii aceştia fericiţi.

Nobilul nostru, de la locul său, îşi urmărea cu ochii plini de dragoste fata. Printre toate acele frumuseți înveşmântate în mătăsuri şi podoabe, nu era nici una care s-o întreacă. Surâsul ei blând da întregii sale feţe o frumuseţe aproape neomenească. Toţi tinerii de-acolo o urmăreau cu ochii plini de uimire şi mulţi şi-ar fi smuls inima din piept, dacă ea le-ar fi cerut-o. Nobilul cel rău era orbit de dragoste şi de mândria necruțătoare de a avea o fiică atât de frumoasă şi nu-şi dădea seama că, de fapt, cea mai mare calitate a fetei lui nu era frumuseţea ei nemăsurată, ci bunătatea ei neîntrecută, care muia orice inimă.

Deodată inima lui bătu cu putere. În sală apăru un tânăr atât de chipeş, încât nici n-ai fi putut crede că e posibil ca o fiinţă omenească să adune-n ea o aşa deplină frumuseţe. El trecea printre dansatori şi nimeni nu-l privea. Numai nobilul cel rău se uita la el, căci figura lui i se părea cunoscută. Era sigur că-l mai văzuse undeva şi nu ştia unde. Fără să vrea, în minte îi reveni seara ploioasă de toamnă şi tânărul călător care bătuse la poarta castelului său. Nobilul cel rău se scutură ca de un fior: tânărul acela pierise în bălțile mişcătoare, nu putea fi cel de aici. I se părea că tânărul care străbătea acum mulţimea, nepăsător, avea ceva din mişcările unei stafii.

După ce traversă întregul salon plin de lume, tânărul se opri în faţa unei fete. Era tocmai fata nobilului cel rău. Se apropie de ea şi-i şopti ceva. Îndată pe faţa fetei străluci un zâmbet de fericire atât de mare, încât frumuseţea ei nu mai părea pământească. Tânărul străbătu iarăşi sala, ieşi în noapte şi dispăru.

La miezul nopţii, regele luă loc în capul mesei. Toţi nobilii se înşirară de-a dreapta şi de-a stânga lui, mai aproape sau mai departe de el, după rangul de nobleţe pe care-l aveau. Tinerii merseră în altă sală. Valuri de vin şi de mâncăruri nemaiauzite trecură prin faţa mesenilor.

Spre ziuă, oaspeţii se pregătiră de plecare. Trăsurile trăgeau rând pe rând la scară, iar roibii înfocaţi şi nerăbdători scurmau pământul cu copita.

Nobilul cel rău îşi căută fata, dar n-o găsi. Unde putea fi? Un fior îi trecu prin inimă. Îşi aminti de tânărul cel frumos şi de fericirea pe care o citise pe obrazul ei când vorbise cu el.

Slugile regelui începură s-o caute, toată lumea era speriată. Unde să fi dispărut, aşa deodată?

În cele din urmă, un grăjdar spuse că a văzut-o plecând cu o trăsură.

— A cui era trăsura? întrebă tatăl ei.

— Nu ştiu.

— N-a lăsat nici o vorbă pentru mine?

— Ba da. Mi-a spus aşa: „Spune-i tatei să nu se sperie, nici să nu se întristeze. Eu plec acolo unde este fericirea mea.” De două ori mi-a spus asta.

Ce puteau să însemne vorbele acestea? Unde era fericirea ei? Nobilul ceru să-i fie adusă trăsura şi porni în goana cailor spre castel. Trebuia să-şi ajungă fata din urmă.

A fost o goană îngrozitoare în revărsatul zorilor, pe drumul înceţoşat şi plin de primejdii din Ardeni. Caii înspumaţi treceau ca vântul pe la cotitură. Vizitiul adormise pe capră parcă otrăvit de un vânt blestemat şi caii fugeau, fugeau ca nişte năluci aproape fără să atingă pământul. Vântul şuiera sinistru pe la ferestrele trăsurii. Nobilul deschise o fereastră şi privi: pe capră nu mai era nici un vizitiu şi caii zburau peste băltoace fără ca măcar să se audă zgomotul copitelor. Era ca niște cai ai morţii tăcute, ce treceau peste câmpurile mlăştinoase fără nici un zgomot.

Nobilul încercă să potolească cei doi cai, îi chemă pe nume, căci îl cunoşteau şi-l ascultau, dar acum nu mai auzeau nimic. Nechezând din când în când în liniştea zorilor, ei trecură ca fulgerul pe lângă castel şi intrară în ceața groasă a văii. Roţile trăsurii nu mai atingeau pământul, mergeau parcă pe stratul gros de ceaţă. O tăcere apăsătoare şi o singurătate absolută îl înconjura din toate părţile. Caii neobosiţi mergeau mai departe fără nici o ţintă. Nobilul se simţea singur şi disperat. Nu era nimic în jurul său, numai tăcere şi noapte. Prin minte-i treceau scene din viaţă, răutatea şi cruzimea lui, surâsul blând al fetei, scena cu tânărul pe care-l alungase de la poarta castelului într-o noapte neagră şi pustie ca aceasta. Şi caii zburau mereu în linişte şi singurătate, pe acest drum îngrozitor, care nu se mai sfârşea nicăieri.

A doua zi, oamenii găsiră trăsura nobilului cel rău şi caii prăbuşiţi în aceeaşi prăpastie în care căzuse cu un an înainte şi trăsura străinului alungat de la poarta castelului. Dar nimeni nu-l mai găsi pe stăpân. Să-l fi înghiţit oare turba mişcătoare?

Fata cea frumoasă a nobilului apăru pe neaşteptate, nu se ştie de unde. Când află cele întâmplate, plânse şi se căi amarnic, căci îşi iubea tare mult părintele. După o scurtă vreme, ea părăsi castelul şi se retrase la o mânăstire; acolo, neştiută de nimeni, îşi ducea viaţa rugându-se pentru cei rătăciţi pe întinderile mişcătoare de turbă. Castelul rămase pustiu.

Multă vreme a trecut de atunci; însă cei ce trec prin Ardeni află cu mirare povestea de demult şi se feresc de turba mişcătoare.

---

1. turbărie — regiune (mlăștinoasă) bogată în turbă (cărbune format prin carbonizarea parțială a unor resturi de plante de mlaștină și folosit mai ales drept combustibil). ↩︎