Toată lumea ştie că Sfântul Hubert este protectorul vânătorilor şi că şi-a petrecut zilele lui de pustnic prin pădurile Ardenilor. De aceea nici nu ne mirăm când auzim tot felul de poveşti vânătoreşti de la locuitorii acestor regiuni, care au darul vânătorii şi al poveştilor. Vă închipuiţi că nu totdeauna vânătorii din partea locului au permis de vânătoare, şi nici că stau acasă în vremea când vânatul e oprit. Dar cum să nu tragi când boncăluiesc1 cerbii sau când căprioarele zboară ca săgețile din stei2 în stei? Important este însă să nu te prindă jandarmii cu vânatul oprit, încolo toate merg de la sine.
Într-un astfel de sătuc, cățărat pe coasta împădurită a unui munte, trăia un tânăr vânător, a cărui mână nu tremura când era vorba să tragă într-un vânat şi se spunea că încă nu trăsese nici un glonte în vânt. Vânătorul nostru nu se prea omora cu treburile gospodăriei, care rămâneau mai mult pe mâna nevestei, în schimb, în ale vânatului, nu-l întrecea nimeni şapte poşte împrejur. E adevărat că era cam iute la mânie — şi asta o simţise şi nevasta lui de câteva ori — şi-i cam plăcea băuturica, dar încolo avea un suflet de aur şi, seara, când se adunau la crâşmă, spunea nişte istorii de vânătoare aşa de grozave, de rămâneau toţi cu gura căscată ascultându-l. Vorba proverbului: „Aduceți un coş cu prune uscate şi le aruncăm în cele guri căscate“.
E adevărat că unele guri rele spuneau despre dânsul că multe din cele ce povesteau erau minciuni şi că nici pe departe nu i se întâmplaseră atâtea, dar gura lumii doar pământul o astupă, aşa că omul nostru îşi vedea mai departe, fără nici o grijă, de vânătoare şi de poveşti.
Şi acum să vă spun cea mai straşnică istorie care i s-a întâmplat vânătorului din Ardeni.
În primăvara aceea, un mistreţ de o mărime cum de ani şi ani de zile nu mai văzuseră oamenii, bântuia semănăturile de cartofi şi porumb, făcându-le praf. Ce să vă spun, dacă intra într-o noapte într-un lan de cartofi, îl râma de nu mai rămânea nimic din el, încât ai fi zis că a fost o turmă-ntreagă, nu numai un porc.
„Al meu e, îşi spuse vânătorul de care vă povestesc, trebuie să-l prind în bătaia puștii.“
Şi cum nu era omul care numai pălăvrăgeşte, şi-a luat traista cu gloanţe şi cartuşe, puşca pe umeri, şi a pornit-o pe drumul lupilor, unde ştia el că mistrețul trebuie să vină la adăpătoare.
Întâi au venit cerbii şi căprioarele, sfioase şi tremurând la cel mai mic foşnet de frunze, şi bietul vânător simţea cum îl gâdilă palmele să puie mâna pe puşcă şi să tragă; dar ştia că dacă va trage, s-a zis cu mistrețul.
Când s-a auzit urletul lupilor, caprele şi cerbii au pierit ca nişte năluci. Şi iacă, şi lupii cu cozi zbârlite şi ochii de jăratec lincheau apa rece a izvorului, ca să-şi potolească năduful setei. După ce au plecat lupii fioroşi, au venit vulpile şirete, roşii ca nişte flăcări, chelălăind şi făcând tumbe de-ţi era mai mare dragul. Unele se-ntindeau la pământ făcând pe moartele, altele se prefăceau că le plâng, de-ai fi zis că eşti la circ, nu în creierul munţilor. Ultimii au venit iepurii, cu lăbuţele lor pufoase şi urechile lungi, speriaţi de orice fir de iarbă.
Şi iaca aşa, toată noaptea s-a chinuit vânătorul nostru să nu tragă, în timp ce-i trecea pe sub nas atâta frumuseţe de vânat.
Când era aproape să se crape de ziuă, au început să trosnească tufişurile, de credeai că vine o turmă de bivoli şi numai ce răsări pe o potecă o namilă de mistreţ, cu nişte dinţi mari şi întorşi ca nişte iatagane, cu ochi fioroşi şi o coamă deasă ca o perie.
Mulţi porci sălbatici văzuse vânătorul nostru, dar unul mai mare şi mai gras decât acesta nu pomenise nici măcar în cele mai năstruşnice poveşti vânătoreşti.
Omul puse puşca la ochi, ţinti cu multă grijă şi trase. Toată încărcătura merse în plin în fruntea mistreţului, orbindu-l, dar animalul era aşa de mare şi de puternic, încât o porni zdrobind tufişurile ca un tăvălug, grohăind de răsuna pădurea şi dacă nu s-ar fi lovit, crăpându-şi capul de trunchiul gros al unui stejar, cine ştie cât ar mai fi alergat.
Dar acum pas’ de cară cu tine, vânătorule, namila de mistreţ. N-a putut să-l mişte din loc nici măcar cât un deget. S-a gândit omul ce să facă şi până la urmă i-a trecut un plan prin minte. A învelit mistrețul cu cergi3 și frunze şi a pornit spre casă.
Când a intrat pe uşă, avea o înfăţişare aşa de posomorâtă şi abătută, încât nevasta sa a văzut numaidecât că are ceva pe suflet. Cum şi ea, ca toate femeile, moştenise de la strămoaşa lor, Eva, limba lungă şi curiozitatea, nu s-a lăsat până nu l-a făcut pe vânător să vorbească. Nici n-a fost prea greu, de altfel, căci în planul lui vânătorul punea mare bază pe limbuţia ei.
Până la urmă omul, după ce o puse să jure că nu va spune nimănui nimic, îi mărturisi că plecase la vânătoare împreună cu un prieten din satul vecin, vânător şi el, că au întâlnit o căprioară şi au tras amândoi în ea. Vânătorul din satul vecin zicea că el a doborât-o şi deci e a lui, omul nostru ştia însă foarte bine că el era cel care a împuşcat-o. De aici ceartă şi scandal, nu ştiu cum s-a făcut că puşca vânătorului nostru s-a descărcat singură omorându-l pe cel din satul vecin.
Şi omul nostru începu să se văicărească de ai fi zis că tot ce născocise se întâmplase cu adevărat.
— Vai de noi, nenorocire, începu să-şi smulgă părul şi nevasta, numai de nu s-ar afla!
— Jură, nevastă, că ai să-ţi ţii afurisita de limbă, că, altfel, puşcăria mă mănâncă!
— Jur!
Pe urmă, amărât, omul s-a culcat şi-n două minute a început să sforăie aşa tare, de tremurau geamurile. Drept să vă spun, eu cred că se prefăcea.
Nevasta, cum l-a auzit sforăind, s-a strecurat pe uşă şi fuga la vecină.
— Vecino, vecino, vino repede să-ţi spun ce nenorocire a căzut pe capul nostru.
— Dar ce s-a întâmplat de eşti aşa de abătută?
— Of, vai de capul nostru! Trebuie să-ţi spun ceva — dar mai înainte jură pe copiii tăi că n-ai să spui nimănui.
— Jur!
— Îți spun ţie fiindcă eşti cea mai bună prietenă şi am împărţit amândouă şi necazuri şi bucurii: bărbatul meu a ucis un om.
Şi dintr-o răsuflare îi povesti tot, apoi se întoarse uşurată acasă.
Vecina avea şi ea o prietenă cu care împărţea necazurile şi bucuriile şi căreia-i povesti ce-a păţit vânătorul, sigur, după ce a pus-o să jure că nu va mai spune nimănui.
Aceasta, la rândul ei, avea altă prietenă şi din jurământ în jurământ, în două ceasuri, povestea ocolise tot satul şi toată lumea nu vorbea decât de asta. Cei din urmă au aflat şi jandarmii — ca de obicei — datorită faptului că nevasta jandarmului era prietena unei femei din sat şi jurase că nu va spune nimănui ce-a aflat. Vânătorul nostru dormea acum de-a binelea, când, iacă, la uşă ciocănesc cu putere jandarmii.
— În numele legii, deschideţi!
Femeia se porni pe văicărit, iar vânătorul se răsti la ea:
— Nu ţi-ai ţinut clanţa, coţofano.
— Să plesnesc dacă am spus cuiva ceva.
Dar jandarmii făceau gălăgie mare afară şi bărbatul îşi trimise nevasta să le deschidă.
— Ce doriţi, domnilor jandarmi? întrebă ea.
— Unde ţi-e bărbatul?
— Doarme, că-i obosit.
Omul se prefăcu şi el că se trezește atunci.
— Ce s-a întâmplat? Ce-aveţi cu mine?
— Nu te mişca şi nu încerca să fugi, că te împuşcăm. Spune cum şi pe cine ai omorât şi unde ai ascuns cadavrul?
— L-am lăsat lângă stejarul cel mare din apropierea adăpătorii lupilor şi l-am învelit cu crengi şi frunze.
— Scoală imediat şi hai cu noi acolo!
— Vai, domnilor jandarmi, sunt aşa de speriat şi obosit, că n-aş putea face nici doi paşi. Dacă nu luaţi o căruţă să mă duceţi, nu merg.
— Bine.
Jandarmii au adus o căruţă din sat, i-au pus vânătorului cătuşe la mâini şi la picioare, l-au aruncat ca pe un sac în căruţă şi au pornit la drum.
După vreun ceas au ajuns la stejarul cu pricina.
— Unde e?
— Vedeţi movila cea de frunze? Acolo este.
Jandarmii se repeziră cu toţii, ca nişte vulturi, deteră la o parte frunzele şi rămaseră cu gura căscată: în faţa lor era un mistreţ de o mărime cum nu mai văzuseră niciodată-n viaţa lor.
— lată cadavrul, spuse vânătorul încovrigându-se de râs. Dar nu ştiu de ce m-aţi pus în cătuşe, că doar nu e oprit să împuşti mistreți.
Oamenii legii înţeleseră că au fost traşi pe sfoară.
— De ce nu ne-ai spus că era vorba de un mistreţ şi nu de un om? se răsti la el plutonierul.
— Păi dacă nu m-aţi întrebat despre ce cadavru e vorba? Eu credeam că ştiţi. Pe urmă, ia gândiţi-vă, cum aş fi putut aduce eu gogeamite mistrețul, dacă nu veneaţi aici cu căruţa şi nu-mi daţi o mână de ajutor?
Jandarmii nu erau nici ei oameni răi. Au râs cu poftă de renghiul care le fusese jucat şi l-au ajutat să urce mistrețul în căruţă, mai ales că ştiau că-şi vor avea şi ei partea lor de vânat.
Şi iacă-i pe oamenii noştri intrând în sat în trapul calului, călare pe mistreţ şi cântând cât îi ţinea gura. Locuitorii care se adunaseră să vadă mortul au rămas cu ochii holbaţi când i-au văzut venind, iar când şi-au dat seama despre ce e vorba, s-au pornit pe un râs de răsuna toată valea.
Toată povestea s-a sfârşit cu bine la crâşma din sat, cu friptură proaspătă de mistreţ, stropită din belşug cu vin pădureț, care te unge la inimă şi dezleagă traista cu poveşti vânătoreşti.