Mussot era un cătun pierdut printre dealurile acoperite de vii ale regiunii Reims şi, acum vreo două-trei sute de ani, era renumit prin turmele lui de oi şi de vaci.
Pe vremea aceea, trăia în Mussot un ţăran şiret, care ştia să se descurce aşa de bine, încât chiar din cea mai neînsemnată întâmplare el se pricepea să tragă un folos.
Să vedeţi, bunăoară, întâmplarea cu viţelul, despre care toată lumea a vorbit luni şi luni de zile. Să nu vă închipuiţi că viţelul despre care e vorba ar fi avut cinci picioare sau două capete, sau că ar fi vorbit ca oamenii. N-avea nici una din aceste calităţi, în schimb era gras şi frumos de-ţi rămâneau ochii la el. Când omul nostru şi-a dus viţelul la târg, toţi măcelarii au dat năvală să-l cumpere. El însă nici nu se gândea să-l vândă, ci spunea că l-a scos numai în lume, fiindcă era păcat să nu fie văzut de toţi un asemenea animal frumos. Seara, l-a adus înapoi de la târg. Avea omul nostru un plan, fără-ndoială şi, cum ştia că toată lumea va vorbi de viţelul lui, era sigur că în câteva zile vor veni toţi măcelarii din oraşul vecin ca să i-l cumpere.
Aşa s-a şi întâmplat. În ziua următoare, un măcelar a şi alergat într-un suflet la ţăranul nostru din Mussot, ca nu cumva să i-o ia altul înainte şi a început să se tocmească:
— Frumos viţel ai! Spune-mi cât ceri pe el, fiindcă sunt sigur că are o carne fragedă de s-o mănânci cu ochii.
Ţăranul se scărpină în cap şi, făcând o mutră de prostănac, răspunse:
— Păi eu aveam de gând să cer două mii de franci, dar, dacă ai venit până acasă, ţi-l dau cu o mie.
Măcelarului nu-i venea să-şi creadă urechilor: o mie de franci pentru un viţel care făcea cel puţin două mii! Era un chilipir pe care nu trebuia să-l scape din mână:
— Îl iau fără să mă mai tocmesc. Îţi dau arvună1 cinci sute de franci şi peste trei zile vor veni oamenii mei să ia viţelul.
După ce ţăranul şi negustorul au bătut palma şi au băut aldămaşul2, măcelarul s-a dus în drumul lui după alte chilipiruri, iar ţăranul şi-a pus banii la chimir şi a aşteptat. Peste câteva ceasuri, iacă un alt măcelar.
— Bună ziua!
— Bună să-ţi fie inima!
— Am auzit că ai un viţel frumos.
— Am, şi-i de vânzare.
— Să-l vedem!
L-a văzut negustorul şi a întrebat cât costă.
— Păi eu ziceam să cer două mii de franci, dar, dacă ai venit acasă, ţi-l las cu o mie.
„Omul ăsta e prost de-a binelea, îşi spuse măcelarul. la să-i dau eu cinci sute de franci arvună până nu-l deşteaptă careva.“ Pe urmă cu glas tare:
— Bine, nenişorule, uite, îţi dau cinci sute de franci şi peste câteva zile vin oamenii mei să ia juncanul.
— Să vii de azi în trei zile, nici o zi mai devreme, nici o zi mai târziu.
— S-a făcut! Bate palma acum şi să bem aldămaşul.
L-au băut şi negustorul şi-a văzut de drum, iar ţăranul de bani. Până seara au mai venit încă trei măcelari, şi ţăranul nostru a jucat aceeaşi comedie cu fiecare, luând de la toţi câte cinci sute de franci arvună şi chemându-i să-şi ridice marfa peste trei zile. După cum vedeţi, ţăranul îşi vânduse într-o singură zi de cinci ori viţelul şi luase pe el două mii cinci sute de franci. Cum o să se descurce peste trei zile nici el nu ştia. Dar nici nu-şi prea bătea capul. Până atunci o să născocească el ceva ca să rămână și cu banii şi cu viţelul.
În ziua hotărâtă, negustorii veniră la casa ţăranului, care însă nu se arătă până nu văzu că toţi cinci erau în bătătura lui.
Când acesta îi văzu pe toţi cinci în păr, ieşi şi el în ogradă.
— Bună ziua, cinstiţi negustori, ce-i cu dumneavoastră aici?
— Ce să fie, bade, iacă am venit după viţel, spuse unul.
— Şi eu tot după viţel.
— Şi eu.
— Şi eu.
Mă rog, s-a dovedit cu prilejul ăsta că omul nostru le vânduse acelaşi viţel tuturor.
Ţăranul se scărpină în cap, făcu nişte ochi tare miraţi şi răspunse:
— Viţelul e în grajd, n-aveţi decât să-l luaţi.
Negustorii se repeziră buluc, fiecare căutând să pună mâna pe el cel dintâi, ca să nu i-o ia celălalt înainte. S-a pornit în grajd o ceartă între cei cinci măcelari, de mai mare dragul. Ţăranul, din uşă, se prăpădea de râs.
Până la urmă, după ce li s-a mai potolit furia, negustorii tăbărâră pe ţăran.
— Şarlatanule, ne-ai înşelat pe toţi cinci! Dar să nu crezi c-o să-ţi meargă. Las’ că te-nvăţăm noi minte, hoţ şi necinstit ce eşti! Să vedem cum ai să te descurci în faţa judecătorilor.
Ţăranul făcu iar o mutră de prostănac.
— Ce vreţi de la mine, oameni buni, doar vedeţi că vă dau viţelul. Dacă-i al vostru, luaţi-l şi împăcaţi-vă cum ştiţi.
— Îţi mai şi baţi joc de noi! Nu ştim de ce mai stăm de vorbă cu tine. Să nu-ţi închipui că ai să ai parte de banii noştri!
Trântind şi bufnind, cei cinci măcelari plecară pe acelaşi drum pe care veniseră şi poposiră drept la judecător.
„Ăştia sunt în stare să mă dea în judecată, îşi spuse ţăranul, aşa că trebuie să-mi iau şi eu măsurile mele.“
Zis şi făcut. Omul se îmbrăcă în hainele lui de duminică, îşi puse cizmele cele mai frumoase, încuie cu grijă uşa casei şi-o porni spre oraş. Măcar că până ajunse la târg i se cam făcuse foame, nu se opri nici la crâşmă, nici la han, ci se duse drept la un avocat, despre care ştia că era tare chiţibuşar în ale legii.
Ţăranul îi povesti avocatului de-a fir-a-păr toată tărăşenia şi la urmă îi spuse:
— Domnule avocat, acum să văd cât eşti de priceput în procese ca să mă scoţi basma curată.
— Cam greu, nene, răspunse avocatul. Am să mă străduiesc, dar nu sunt sigur că te voi scăpa.
— Asta o vom vedea. Eu am încredere în dumneata. Cât o să mă coste?
— Stai să mă uit în cărţile mele, răspunse avocatul, care se prefăcu multă vreme că citește prin nişte cărţi mari.
De fapt, el nu citea nimic. Îşi făcea doar socoteala cam cât să-i ceară ţăranului.
În cele din urmă îi spuse:
— Cinci sute de franci.
— Cam scump, răspunse ţăranul, care se gândea că cinci sute de franci era exact una din cele cinci arvune pe care le luase el pentru viţelul său.
— Dacă nu-ţi convine, caută-ţi alt avocat.
— Îmi garantezi că mă scapi?
— Garantez, dacă vei face tot ce-ţi voi spune eu.
— Şi ce trebuie să fac?
— Mai întâi să mergem la primarul oraşului.
Cei doi o porniră spre primărie, dar, cum primarul nu era acolo, au fost primiţi de ajutorul acestuia.
— Domule ajutor de primar, începu avocatul, uite ce-i şi cum. Țăranul ăsta e un gospodar de treabă, dar cum e puţintel cam prostănac, nişte negustori din târg vor să-şi bată joc de el. Am uitat să-ţi spun că pe deasupra este şi surd şi mut. Te rog, aşadar, domnule ajutor de primar, să-i dai un certificat că e aşa cum îţi spun eu.
Ajutorul de primar, care se avea bine cu avocatul, îi dete pe loc certificatul cerut.
După ce ieşiră de la primărie, avocatul îi spuse ţăranului:
— Să mergem să bem ceva, că mi s-a cam uscat beregata de cât am vorbit.
Ţăranul îl cinsti din belşug pe avocat şi la urmă se despărţiră în bună-pace.
— Te voi anunţa când va avea loc procesul, îi spuse avocatul la despărţire.
După trei săptămâni, ţăranul nostru a primit o citaţie să se prezinte la judecătorie. Cu citaţia în mână, omul alergă la avocat:
— lată ce am primit.
— Foarte bine. Să mergem la judecătorie.
Înainte de a intra, avocatul îi spuse:
— Orice te-ar întreba judecătorul, tu să răspunzi numai: me, me, me.
— Me, me, me, am înţeles. Adică să fac pe nebunul.
— Chiar aşa.
În sala de judecată, cei cinci măcelari nu mai conteneau cu acuzaţiile.
— Ne-a înşelat pe toţi cinci!
— Ne-a luat la fiecare câte cinci sute de franci, plus aldămaşul!
— N-avea decât un viţel şi l-a vândut de cinci ori!
— Ajunge! strigă judecătorul. Să vedem ce spune şi el. Ascultă, acuzat, e adevărat că ai vândut unul şi acelaşi viţel, în una şi aceeaşi zi, la cinci măcelari, aici de faţă, luând de la fiecare câte cinci sute de franci arvună, plus aldămaşul?
— Me, me, me! răspunse ţăranul.
— Lasă pe me, me, me! Mie să-mi răspunzi la ce te întreb eu. Ţi-a dat fiecare cinci sute de franci arvună?
— Me, me, me!
Judecătorul făcu ochii mari.
— Nu te speria, acuzat, nu-ţi fac nimic. Caută să-mi răspunzi la ce te întreb.
Degeaba, însă. La toate întrebările, omul nu răspundea decât cu „me“.
Avocatul începu să turuie:
— Domnule judecător, după cum vedeţi şi dumneavoastră, acuzatul nu este decât un biet idiot, pe care aceşti negustori vor să-l jecmănească fără milă. lată aici şi certificatul prin care dovedesc că ţăranul acesta e mut şi chiar surd şi habar n-are ce se petrece cu el.
Judecătorul se uită la certificat şi, văzând sigiliul primăriei, îl declară bun.
— Încă n-am terminat, domnule judecător. Ca să vă dovedesc că cei cinci măcelari sunt nişte mincinoşi şi nişte jecmănitori, vă mai spun că viţelul cu pricina este aşa de frumos, că acum o lună de zile tot târgul s-a mirat de el. Un asemenea viţel nu-l poţi cumpăra, doamne fereşte, fără două mii de franci. Ori, domnii măcelari, profitând de prostia acuzatului, i-au dat o mie de franci, din care i-au plătit înainte cinci sute. Cine poate garanta, dacă ţinem cont de târgul necinstit pe care l-au făcut, dacă i-ar mai fi plătit restul? După cum vedeţi, cei cinci negustori sunt nişte şarlatani, care au vrut să profite de un nebun şi să-i ia singurul său animal, pe care l-a îngrijit ca pe ochii din cap.
Judecătorul întrebă pe negustori:
— E adevărat că viţelul era aşa de frumos?
— În viaţa noastră n-am văzut unul mai grozav.
— Făcea peste două mii de franci?
— Ca popa.
— De ce l-aţi cumpărat cu o mie de franci?
— Atâta ne-a cerut.
— Am înţeles, spuse judecătorul. Dacă vi-l dădea, îl luaţi cu şi mai puţin, fără să vă gândiţi la nenorocitul ăsta de ţăran. Hotărârea noastră este luată. Condamnăm pe cei cinci negustori la plata cheltuielilor de judecată, iar pe acuzat îl achităm de orice răspundere, să se poată întoarce la casa lui.
După ce ieşiră de la judecător, avocatul îi spuse ţăranului:
— Ce spui, am adus-o frumos din condei, nu-i aşa? Te-ai ales cu două mii cinci sute de franci, plus viţelul, şi asta numai datorită mie. Trebuie să recunoşti că merit cei cinci sute de franci pentru care ne-am tocmit.
— Me, me, me!
— Me, me, me, râse şi avocatul. Să ştii că ai jucat comedia de minune. Acum, însă, hai să încheiem afacerea, aşa că te rog dă-mi banii care mi se cuvin.
— Me, me, me! repetă ţăranul.
— Cu mine să nu faci pe prostul, auzi?! se răsti avocatul la el. Eu ştiu doar despre ce e vorba.
Degeaba se proţăpi el şi-l ameninţă întruna pe ţăran, căci acesta o ţinea una şi bună: „Me, me, me!”
Vă închipuiţi că avocatului nostru nu-i convenea deloc să se ducă la judecător şi să-i spună că ţăranul nu era nici surd, nici mut. Aşa, că, furios, trebui să renunţe la bani.
Cât despre ţăran, acesta se-ntoarse acasă cu banii neatinşi, adăugând la cei cinci negustori înşelaţi şi pe cel mai pişicher3 avocat din oraş.
- arvună — avans; o sună contractuală va fi restituită îndoit celeilalte părţi dacă nu se execută contractul din cauza părţii care a primit arvuna sau se reţine, dacă nu se execută contractul din cauza părţii care a plătit arvuna. ↩︎
- aldămaș — băutură (și gustare) oferită de cineva după încheierea unei tranzacţii. ↩︎
- pișicher — om șiret, priceput la șmecherii. ↩︎