Trăiau într-un sat un moş şi o babă, care trecuseră cam de multişor de şaptezeci de ani, dar erau sănătoşi şi încă în putere, aşa că n-aveau de ce să se plângă, mai ales că adunaseră şi ceva părăluţe în cei vreo cincizeci de ani cât îşi duseseră amarul împreună.

Toţi oamenii din sat îi aveau în mare cinste, deşi, la drept vorbind, amândoi erau un picuţ cam zgârciţi. Nu avuseseră copii şi nu le prea păsa de necazurile altora. De altfel, moşul se lăuda pe faţă că niciodată nu ceruse de la nimeni nimic, aşa că nici el nu se considera dator faţă de cineva, în vreun fel.

Dar iată că într-o zi se întâmplă un fapt care le-a tulburat pentru câtăva vreme traiul lor liniştit. Dis-de-dimineaţă, moşul plecase la câmp să scoată cartofi şi seara se întorcea acasă cu roaba plină. La o cotitură a drumului, văzu un omuleţ care căra un sac mai mare decât el şi care, istovit de greutate, se prăbuşi la pământ.

Moşneagul voi să treacă mai departe, căci nu voia să se amestece în ciorba nimănui, ca nici alţii să nu i se bage în suflet, însă ceva îl trase parcă înapoi şi, lăsând roaba în drum, se apropie de omul care abia reuşise să iasă de sub sac.

— După câte văd, nu eşti de prin partea locului, i se adresă moşneagul. Greu trebuie să mai fie sacul ăsta, ţi-a rupt şalele.

— Tare-i greu, dar ce să fac? Aici e toată averea mea, aşa că, neavând casă, când plec să caut de lucru, iau tot ce am în acest sac.

— Hai să te ajut eu să-l duci până în vârful dealului.

Şi moşneagul puse sacul în roabă, pornind spre coama dealului. Acolo, omuleţul cel străin îi mulțumi din suflet şi la urmă îi spuse:

— Să ştii că nu sunt ceea ce vezi tu, ci un vrăjitor blestemat să fiu cerşetor până ce un om îmi va face un mare bine, într-o împrejurare grea. Tu mi-ai făcut acest bine când era aproape să-mi dau sufletul sub povara acestui sac. Pentru aceasta, te voi răsplăti cum se cuvine. Îţi voi îndeplini ţie şi babei tale trei dorinţe. Să vă gândiţi bine înainte de a cere, fiindcă nu aveţi dreptul la mai mult de trei.

Spunând aceste cuvinte, vrăjitorul dispăru ca prin farmec din faţa ochilor uimiţi ai moşneagului.

Moşul o porni grăbit spre casă, unde-i povesti babei de-a fir-a-păr tot ce i se întâmplase şi cum vrăjitorul le dăduse dreptul să-şi pună în gând trei dorinţe, care se vor împlini fără greş.

Bătrâna îşi veni repede în fire din uimire şi-i spuse moşului:

— Bine ai făcut că nu te-ai grăbit să-ţi spui dorinţele înainte de a vorbi cu mine. Să ne sfătuim împreună şi să cerem cele mai bune lucruri. Stai să încălzesc cina, să mâncăm, şi pe urmă stăm de vorbă.

Baba fugi sprintenă în tindă şi se apucă să sufle-n foc, ca să încălzească mai repede cina. Hornul casei nu trăgea deloc şi tinda se umplu de un fum gros, care aproape o orbi şi-o făcu să tuşească de mai-mai să-i iasă sufletul.

— Oh, Doamne, strigă ea furioasă, ce n-aş da să scap de fumul ăsta care-mi mănâncă zilele!

Nici nu termină ea de rostit aceste vorbe, că pe loc fumul se risipi şi casa rămase curată.

— Nătângo, se răsti moşul la ea, ştiai doar că în clipa când rosteşti o dorinţă ea se şi împlineşte. Na, că din cauza ta am mai rămas numai cu două dorinţe. Ţine-ţi gura, să nu mai spui vreo prostie.

Babei îi sări pe loc ţâfna:

— la uite la el cum se grozăveşte! Dacă-i pe aşa, eu nu mai fac nimic. N-ai decât să-ţi încălzești singur cina.

Moşul se duse dar la foc şi puse mâna pe cleşte să aşeze pirostriile¹. Nu ştiu însă cum făcu de scăpă pirostriile grele drept peste picioare.

— Nerodule, strigă baba la el, bucuroasă că poate să i-o plătească, era cât pe-aci să-mi spargi pirostriile şi pe deasupra să te şi ologeşti!

— Ţine-ţi gura şi nu mă scoate din sărite! Tare aş vrea să te văd pe tine cum ai să-mi mai urli, dacă ți-ar cădea pirostriile peste picioare.

În aceeaşi clipă, pirostriile se rostogoliră şi, săltând puţin, căzură drept peste picioarele babei, care-ncepu să urle de credeai c-o înjunghie cineva!

— Bătrân ticălos, zise ea, numai răul mi l-ai dorit toată viaţa. Na, acum ţi s-a împlinit pofta!

Moşul sări să-i ia pirostriile de pe picioare, dar, ţi-ai găsit, parcă erau crescute din osul babei.

— Ce ne facem acum, spuse moşul, că nu ne-a mai rămas decât o singură dorinţă.

— Ba n-a mai rămas nici una, se răsti baba la el, că doar nu vrei să stau toată viaţa cu pirostriile astea pe picioarele mele. Să se ducă dar pirostriile astea dracului şi să rămânem iar cum am fost.

În aceeaşi clipă, pirostriile s-au dus de parcă le-ar fi luat un vârtej, şi gurile rele spun că au ajuns tocmai în fundul iadului, căci aşa le menise baba când a rostit a treia dorinţă.

Mult s-au mai bătut cu pumnii în cap cei doi bătrâni, văzând cum le-a scăpat norocul cel mare. Moşul credea însă că poate va mai avea norocul să-l întâlnească din nou pe vrăjitor, dar degeaba, fiindcă nu te întâlneşti de două ori în viaţă cu un astfel de noroc.

---

1. pirostrii — unealtă de gospodărie făcută dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se pun căldarea, ceaunul sau oala la foc. ↩︎