A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpînea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrîn şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

Ana, cea mai în vîrstă dintre surori, era frumoasă, încît oile încetau a paşte cînd o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încît lupii păzeau turma cînd o vedeau pe dînsa stăpînă; iară Lăptiţa, cea mai tînără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lîna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decît surorile sale împreună — frumoasă, cum numai dînsa era.

Într-o zi de vară, cînd razele soarelui erau mai stîmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor…

Pe cînd ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi cînd ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vînat.

Tot voinici frumoşi, crescuţi în şalele cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era… cine altul putea să fie?… făt-voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stîmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, pînă ce, veniţi şi sosiți, se simţiră duşi.

— Auzi, tu! soră! grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine i-aş frămînta o pîine, din care mîncînd s-ar simţi şi-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decît toţi voinicii din lume.

— Eu — zise Stana — dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă, pe care îmbrăcînd-o s-ar putea lupta cu zmeii, trecînd prin apă fără să se ude, trecînd prin foc fără ca să se ardă.

— Iară eu — grăi Lăptița, cea mai tînără soră – dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni, cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul în zori.

Cînd trec pe lîngă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii şi ascultă cu urechile. Ascultînd, ei auziră, înţeleseră, iar înțelegînd, ei suciră frînele şi săriră la fete.

— Sfîntă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat! grăi feciorul de împărat ridicînd la sine în şa pe Lăptiţa cu căpșune cu tot.

— Şi tu a mea! grăi cel dintîi voinic către Stana, făcînd şi el, precum a văzut pe stăpînul său.

— Și tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicînd-o şi pe ea în şa.

Făcînd aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească.

În ziua următoare se făcură nunțile și apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăție răsună de veselia ospeţelor.

Peste alte trei zile și trei nopți merse vestea în tară că Ana şi-a făcut pîinea; a cules bobi, a măcinat, cernut, frămîntat şi a copt pîinea precum a fost zis la culesul de căpşune.

Încă de trei ori cite trei zile și de trei ori cîte trei nopţi trecură şi o nouă veste merse în țară că Stana şi-a făcut cămaşa; a cules fire de in, le-a copt şi melițat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut pînza şi a cusut cămașa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de căpşune.

Numai a Lăptiţei vorba nu s-a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea.

Cînd se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea dintîi zi de la cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor și celorlalți curteni ai săi cu faţa veselă şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blîndă şi mai îndurătoare decît pînă acuma, dînd de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să stea zi și noapte lîngă soţia sa. Era adecă să se întîmple precum a grăit Lăptiţa la cules de căpşune… Şi lumea, şi ţara, și întreaga împărăție se bucurau așteptînd să se vadă ce nu s-a mai văzut încă.

Hei! dar multe se petrec în lume şi dintre multe, multe bune şi multe rele!

S-a întîmplat adecă ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iar asta o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, avînd-o de la cel dintîi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii!

După gîndul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpînă peste împărăție, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar.

Şi, acuma, sărmana Lăptiţa avea să sufere. Vezi! aşa e lumea: chiar și acolo e rea, unde o poartă gîndul cel bun.

Era acuma în gîndul vitregei ca întîmplîndu-se după cum a fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis.

Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stetea de-a pururea, zi şi noapte, lîngă soţia lui. Îşi puse dar de gînd ca cu una, cu două, cu vorbe de iscusințe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămînînd Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip. Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vînt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mîine-poimîine, şi feciorul de împărat nu se depărta de lîngă soţia sa.

Cînd vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse piatră pe inimă și trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăție era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război.

Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar! Feciorul de împărat sări cuc de mînie, cînd veni vestea că acum nu e bine, că iacă cum și ce, şi cum că oștile vrăjmaşilor sînt pe cale să vină, să intre şi să fie, precum de mult n-a mai fost… Bătaie adecă, grozavă, bătaie între doi împărați!

Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decît să facă ce e de făcut.

Aşa sînt feciorii de împărat! Oricît de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricît de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, cînd aud de bătaie li se zvîrcoleşte inima în trup, li se frămîntă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii… lasă nevastă şi feţi și pornesc ca vîntul la război.

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, cînd în a treia zi au crăpat zorile, iarăși a fost în curtea împărătească, sosind cu inima stîmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastîmpărat să ştie ce e şi cum, de cînd s-a dus!

Hei! Dar ce-auzi? Ce văzu? Îmi vine nici să nu mai povestesc, cînd văd atîta răutate, atîta suflet fără milă şi urîtă, şi supărăcioasă, și grozavă treabă, încît nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu.

Adecă a fost aşa, că tocmai în a treia zi, în crepetul zorilor, în clipita cînd stelele se sting pe cer, cînd feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a coborît darul lui Dumnezeu şi s-a întîmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca și altul cu păr de aur și cu luceferi în frunte.

Dar era ca lumea să nu-i vadă!

Vitrega, rea precum era în gîndul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor feți-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă la colţul casei, tocmai la fereastra împăratului.

Cînd feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii şi asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămăsese decît să-şi ajungă pedeapsa.

Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în pămînt pînă la sînişori, rămînînd aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea cînd cineva cutează să înșele pe un fecior de împărat.

Într-altă zi, apoi, se făcu pe gîndul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile la nuntă trei zile şi trei nopţi.

Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreaptă!

Cei doi feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pămînt.

În locul în care erau îngropaţi, crescură doi paltini frumoşi. Cînd vitrega îi văzu crescînd, porunci ca să-i stîrpească din rădăcină.

— Lăsaţi-i să crească! porunci împăratul. Îmi place aici la fereastră ! Așa paltini n-am văzut încă.

Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, cînd se sting stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopți, cei doi paltini erau mîndri şi nalţi, ridicîndu-se cu crengile lor pînă la fereastra împăratului. Şi apoi, cînd adia vintul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plîngere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ținea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuși îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.

Vitrega simţi însă ce e şi cum. Îşi puse de gînd ca cu orice preţ să stîrpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din piatră zăr. Vicleşugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaţa vorbelor, și ce nici asta nu poate, pot lacrămile mincinoase.

Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut pînă la ruptul firului, dar în sfîrşit… şi împărații sînt tot oameni.

— Bine! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să stîrpim paltinii; dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.

Împărăteasa se mulțumi cu atîta.

Paltinii fură tăiaţi, și nici nu se înnoptă bine pînă ce paturile erau făcute și puse în casa împăratului.

Cînd feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decît pînă acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărătesei i se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini, încît toată noaptea nu putu adormi.

După ce împăratul adormi, paturile începură să scîrţîie. Şi din aceste scîrţîituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea că aude vorbe, pe care nimeni nu le pricepea decît numai dînsa.

— Ţi-e greu, frăţioare? întrebă unul dintre paturi.

— Ba! Mie nu mi-e greu — răspunse patul pe care dormea împăratul — mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată!

— Mie mi-e greu — zise celălalt pat — căci pe mine zace un suflet rău!

Şi tot aşa vorbiră paturile în auzul împărătesei pînă în crepetul zorilor.

Cînd se făcu ziuă, împărăteasa își puse de gînd să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea, şi cînd împăratul merse la vînat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc pînă la cea mai mică scîndură.

Focul ardea; iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput.

După ce paturile arseră, încît nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenușa şi o aruncă în vînt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle.

Ea n-a văzut însă că tocmai atunci, cînd focul ardea mai frumos, se ridicară în sus două scîntei, şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scîntei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atît de frumos ca şi celălalt, tocmai atît de blînd, cu lîna tocmai atît de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăție!

Cînd împărăteasa văzu mieluşeii păscînd pe sub ferestrele împăratului, sări plină de bucurie la dînşii, îi luă în braţe pe amîndoi şi-i duse la soțul său.

Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se gîndea decît la mieluşei. Îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu şi totuşi îi uşura inima.

Văzînd că soțul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi prinse gînd rău şi nu se împăcă pînă ce, cînd cu bine, cînd cu rău, cînd cu vorbe dulci şi cînd cu plîns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu pierzarea mieluşeilor.

Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mînca, împărăteasa puse să se arunce în foc… în foc şi piele, şi lină, şi oase, şi tot ce a mai fost.

Nu mai rămase nimic.

Nimeni n-a băgat de scamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucățele din creierii mieluşeilor. Cînd apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de creieri s-au spălat şi au mers cu pîrîul pînă la apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăției. Aici din cele două bucățele s-au făcut doi peştişori cu solzi de aur, unul tocmai ca celălalt deopotrivă, ca să se ştie că sînt fraţi de gemeni.

Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară dis-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejile în apă. Tocmai în clipa cînd cele din urmă stele se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur.

Pescarii se adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărîră ca, așa vii precum sînt, să ducă peștişorii la împărat şi să-i facă cinste.

— Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de acolo sîntem şi acolo e pieirea noastră, grăi unul din peştişori.

— Ce să fac dar cu voi? întrebă pescarul.

— Pune-te şi adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la soare şi apoi nu veni pînă ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peştişor.

Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peştișorii să înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni pînă ce razele soarelui nu sorbiseră roua de pe ei.

Ce-a aflat? Ce-a văzut? Doi copilași, feţi-frumoşi cu părul de aur și cu stea în frunte, unul ca şi celălalt, încât cine îi vedea trebuia să ştie că sînt gemeni.

Copiii crescură repede… În fiecare zi, un an, în fiecare noapte, alt an, iar în crepetul zorilor, cînd stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipită. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în vîrstă, de trei ori în putere şi tot de trei în înțelepciunea minţii. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în vîrstă, de douăzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înțelepciunea minţii.

— Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar.

Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amîndoi, le făcu cîte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap, ca nimeni să nu vadă părul de aur și steaua în frunte, apoi feţii porniră către curtea împăratului.

Era ziua mare cînd ajunseră la curte.

— Vrem să vorbim cu împăratul! grăi unul dintre feți către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curții.

— Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse străjerul.

— Tocmai pentru că şade la masă! vorbi al doilea făt, intrînd îndărătnic pe poartă.

Străjerii se adunară, voind să scoată pe feți din curte, dar aceştia trecură printre dînşii precum trece argintul viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi.

— Vrem să intrăm! grăi unul dintre feţi aspru către slujitorii ce stau la uşă.

— Nu se poate, răspunse un slujitor.

— Ei! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate! strigă celălalt făt, cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta şi în stînga.

Dar mulţi erau slujitorii, şi feţii numai doi. Se făcu o îmbulzeală şi o larmă înaintea uşii, încît răsună curtea.

— Ce e acolo afară? întrebă împăratul mînios.

Feţii se dederă pacinici cînd auziră vorbele tatălui lor.

— Doi băieţi voiesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrînd la împăratul.

— Cu puterea! Cine să intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt băieţii aceia? strigă împăratul într-o răsuflare.

— Nu ştiu, înălțate împărate — răspunse slujitorul — dar curat nu-i lucru, căci băieţii sînt tari ca puii de lei, încît au străbătut prin străjuirea de la poartă, şi acuma ne dau nouă de lucru! Ș-apoi, de îndărătnici ce sînt, nici căciulile nu şi le iau din cap!

Împăratul se roşi de mînie.

— Scoateţi-i afară — strigă el — înhăţaţi-i cu cîinii!

— Lasă, că mergem noi şi aşa, grăiră feţii plîngînd de asprimea vorbelor ce auziră, şi porniră în jos pe trepte.

Cînd erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.

— A zis împăratul să veniți, că împărăteasa vrea să vă vadă!

Băieţii se gîndiră puţin, apoi se întoarseră, suiră treptele şi intrară la împăratul, cu căciulile în cap.

Era o masă plină, lungă şi lată, iar pe lîngă masă toți oaspeţii împărăteşti, în capul mesei împăratul şi lîngă dînsul împărăteasa şezînd pe douăsprezece perini de mătasă.

Cînd băieţii intrară, căzu una dintre perinile pe cure şedea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini.

— Luaţi căciulile din cap! strigă un curtean către băieţi.

— Acoperămîntul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim precum sîntem.

— Ei bine! grăi împăratul îmblînzit de auzul ceri ce ieșiră din gura băietului. Rămîneţi precum sînteţi! Dar cine sînteţi? De unde veniţi? Și ce voiţi?

— Sîntem doi fraţi gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două, jumătate în pămînt și jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit şi sîntem sosiți de unde venim; fost-am cale îndelungată şi am grăit cu suflarea vînturilor, și am vorbit în limba fiarelor, și am cîntat cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ți cîntăm un cîntec, pe care-l cunoşti fără ca să-l ştii!

— Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăi ea către soţul său.

— Ba nu, lasă-i să cînte! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cîntaţi, băieţi!

Împărăteasa tăcu, iar feţii începură să cînte povestea vieții lor.

— A fost un împărat… începură feţii; de sub împărăteasă căzu a treia perină.

Cînd feţii povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată.

Cînd feții sfîrşiră cîntecul, sub împărăteasă nu mai era nici o perină, iar cînd ei luară căciulile din cap şi-şi arătară părul de aur şi stelele în frunte, oaspeţii, curtenii şi împăratul își acoperiră ochii, ca să nu cumva să piarză lumina de atîta strălucire.

Și s-a făcut apoi, precum de la început a fost să fie, Lăptița fu pusă în cap de masă lîngă soțul ei, fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la curtea Lăptiţei, iar pe vitrega cea cu gînd rău o legară de coada unei iepe nebune şi înconjurară țara de șapte ori cu ea, încît lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfîrşeşte.