Cândva, demult de tot, s-a întâmplat ca o vulpe să-şi aibă vizuina lângă scorbura unui copac, în vârful căruia îşi făcuse cuibul un corb puternic şi isteţ. Câtăva vreme, fiecare şi-a văzut de propria-i viaţă, fără să-i pese de vecin. Corbului nu-i trecuse niciodată prin minte să afle cum o ducea vulpea şi cu ce se hrănea ea, iar cumătra vulpe, găsind destule de-ale gurii în pădurea în care trăia, nu avea timp să se gândească la corbul din vârful copacului. Când vulpea îşi îngrămădea proviziile în scorbură, aproape că şi uita de vecinul ei, corbul.
Şi-au dus-o multă vreme aşa, până când, într-o bună zi, adică zi rea pentru cumătra vulpe, se întoarse acasă frântă de oboseală şi lihnită de foame, căci nu înhăţase nici o pradă. Ajunsă în vizuina ei, toată noaptea nu făcu altceva decât să plănuiască în fel şi chip cum să-şi facă rost de hrană. Şi iată că o străfulgerare a minţii ei agere îi veni în ajutor. Corbul! Vecinul ei! Ce-i drept, lumea animalelor din jur îl ştia isteţ, dar ea, vulpea, oare nu era renumită pentru şiretenie? Deci, când puterea ei se dovedise cu o zi în urmă deşartă, era datoare să-şi încerce altă armă, viclenia. Strigă dar s-o audă corbul:
— Cumetre corb, trăim de mult în vecinătate, şi totuşi nu ne-am împrietenit până acum; mă simt datoare să-ţi ofer toată prietenia mea, cel puţin de-acum încolo, îi vorbi mieros vulpea.
— Cumătră, tare ademenitor mai glăsuieşti, dar de când cu atâtea păţanii prin câte au trecut cei din neamul meu şi după cât s-au ciocnit cu cei dintr-al tău, parcă mă îndoiesc de sinceritatea ta. Suntem mult prea deosebiți pentru a putea lega o adevărată prietenie. Tu eşti obişnuită să vânezi, iar eu fac parte dintre cei vânaţi. Aşadar…
— Nu înseamnă că, dacă suntem două neamuri deosebite, nu putem fi prieteni. Cine ar fi crezut că un purice ar putea fi vreodată prietenul unui şoricel? Şi totuşi îi cunosc eu bine pe amândoi şi ştiu ce bine trăiesc în casa unui bogătaş, ajutându-se unul pe altul. De câte ori are o bucată de caş în mână bogătaşul, puricele îl înţeapă, ca să-i cadă din mână şi, când stăpânul caută puricele, şoricelul îi ia caşul, şi aşa mai departe. Deşi sunt atât de diferiţi, convieţuiesc de minune.
— Nu mă îndoiesc că putinţa de a se ajuta o au toate vieţuitoarele, totul e să vrei să faci bine. Dar firea ta, cumătră vulpe, o cunoaşte toată lumea. Nicicând o vulpe n-a fost sinceră şi nici bună la suflet. Mai degrabă aş crede că nu mai dai de pradă şi atunci te gândeşti să înlocuieşti puterea care te părăseşte cu vreun şiretlic.
— Crezi oare că numai viclenia m-a făcut să-ţi dau bineţe? mai încercă vulpea. Află că şi uliu de-ai fi fost, şi tot mi-ar fi făcut plăcere să ne împrietenim.
— Şi-ai fi făcut rău, căci cine face treaba la întâmplare riscă să-şi sfârşească zilele ca şi pasărea aceea îngâmfată, îi răspunse corbul.
— Care pasăre? întrebă uluită vulpea, care nu cunoştea povestea asta.
— Odată o pasăre firavă, dar îngâmfată, zburând deasupra unei turme, văzu un uliu cum îşi înfige ghearele într-un miel şi zboară cu el mai departe în văzduh. Crezându-se la fel de puternică, încercă acelaşi lucru şi biata pasăre firavă; dar gheruţele îi rămaseră în încâlceala lânii de pe miel, încât păstorului nu i-a fost greu s-o prindă şi s-o mănânce friptă, chiar în aceeaşi seară. Şi de când strămoşii mei s-au lăsat păcăliţi de cei din neamul tău, am aflat destule isprăvi, încât ştiu astăzi să mă feresc de orice duşman. Cu aceasta, cumătră vulpe, îţi spun să-ţi cauţi alţi prieteni, care n-au avut timp să afle ceea ce ştiu eu azi, încheie corbul.
Luându-şi coada la spinare, vulpea nu-şi putu stăpâni un scrâşnet, care o dădu de gol.
— Îmi spui şi mie, cumătră vulpe, de ce scrâşneşti cu atâta îndârjire? Oare numai pentru că n-ai câştigat încrederea mea în prietenia pe care ai venit să mi-o dăruieşti? continuă corbul, mulţumit.
— Scrâşnesc de obidă1, că poţi fi mai deştept şi mai viclean decât o vulpe.
Şi urlând de durerea unei asemenea jigniri, mai mult decât de foamea care o rodea, se pierdu în desimea codrului.
- obidă — asuprire, insultă, jignire, nedreptate, strâmbătate, umilire. ↩︎