A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar pomeni şi nu s-ar povesti, undeva, sub poala unui munte păduros ca toți munţii, o casă făcută din bîrne groase şi acoperită cu șiță¹, în care vecuiau un moş și o babă. Toate ar fi fost bune şi la locul lor, dacă n-ar fi avut şi ei un necaz. Şi necazul ăsta era că nu aveau şi ei un copil care să le lumineze viaţa.

Într-o bună zi, moşul lasă coasa în iarbă şi îi zice babei că lui i s-a urît cu singurătatea şi pleacă în lume să găsească un copil pe care să-l ia de suflet.

Baba, de colo, că nu, unde să se ducă şi să o lase pe ea pustie. Să mai aştepte un an şi, poate, poate o da norocul peste ei şi vor avea un copil. Moşul ce era să facă? S-a învoit, dar numai pentru un an. Vremea ca vremea n-a stat pe loc. Au trecut zilele, au trecut săptămînile, au trecut lunile şi iaca s-a împlinit anul. Bărbatul s-a ţinut de cuvînt şi de legămînt şi într-o dimineaţă se scoală el mai devreme, își pregătește traista de drum şi după ce îmbucă ceva ca să-și prindă foamea își ia ziua bună de la nevastă şi haida, hai peste munte, ca să se piardă în lume. Femeia a rămas necăjită, necăjită, cu năframa trasă pe ochi, în prag. L-a petrecut ca cu privirea cît l-a petrecut şi amărîtă că rămîne singură a oftat din rărunchi:

— Ei, doamne, că rău se poartă norocul cu mine. Să rămîn eu pustie aici, cu toate cîte le am pe capul meu, cu grijile și supărările.

Singură a vorbit, singură s-a ascultat, că de răspuns cine să-i răspundă ori să o mîngîie cu o vorbă bună? N-avea cine. După o vreme şi-a tras însă pe seamă şi s-a apucat să deretice prin casă, să dea de mîncare la galiţe, să rupă găteje pentru foc. Mă rog, făcea ce făcea în fiecare zi ca să-i treacă vremea şi ofta. Şi să vezi minune? Unul dintre înţelepţii cei mulţi, care umblau prin lume, să vadă ce mai fac oamenii şi cum își petrec viaţa, aude ca o părere oftatul femeii. Se opreşte în loc, să asculte mai bine, să se dumirească de unde vine. Învăţăcelul care-l însoţea aude şi el oftatul şi înţelege despre ce-i vorba. Nu se poate răbda şi îl întreabă pe înțelept:

— Ei, mări, doamne, de ce o fi lumea rînduită cum îi rînduită? La unii binele şi mulţumirea cu carul, iar la alţii nici drobul de sare?

— Hm! clatină din cap înțeleptul. Rînduiala îi așa, pentru că ea nu poate fi altfel decît sînt oamenii.

— Ba eu zic că nu îi drept: unii să aibă multul şi alții puţinul. Iată amărîta aia de sub munte, mare lucru să aibă şi ca un moştenitor?

— Nu-i mare lucru, dar vorba e: o fi vrednică ea şi cu bărbatul ei să-l crească și să-l ţină pe lîngă casă?

— Cum să nu fie, mărite? Dacă sînt harnici şi nu intră în bunul altuia atîta lucru vor fi şi ei în stare pe lumea asta să crească un copil. Uite că bărbatul şi-a luat lumea în cap şi a plecat să găsească un copil, iar femeia a rămas acasă şi nu mai înceta cu căinatul și plînsul. Parcă jelea a mort.

— Vezi, vezi! Omul care-i cu tristeţea în suflet, cu greu se cade să crească un copil. Copiii trebuie să fie ca dimineața asta de primăvară, luminoși, veseli. Dacă părinţii sînt mereu supăraţi, cum ar putea să aibă grijă de copil? îi grăi înțeleptul.

— Păi, cînd l-or avea, li se va însenina traiul şi atunci o să vedem cum va fi şi ce va fi. Eu cred că mulțumirea asta o să le umple viaţa şi se vor crede cei mai bogaţi oameni de pe lume, îi răspunse femeia.

— Dacă doresc ceva din tot sufletul, vor avea, a zîmbit a rîde înțeleptul.

Şi n-o să mă credeţi, dar chiar s-a împlinit acest gînd. Cum? mă veţi întreba. Apoi iaca în ce fel.

Bărbatul femeii celei necăjite şi singuratice n-a apucat să treacă muntele și să se piardă în lume. Nu l-a trecut pentru că tot umblînd el pe cărare în sus, a ostenit şi ca omul trudit s-a așezat la umbra unui fag, să îmbuce ceva din traistă. După ce s-a ospătat, l-a pălit un somn greu, de ziceai că n-a dormit de cine ştie cîte nopţi. Într-o vreme, cînd horăia ca omul fără griji, numai ce i se pare că cineva îi ţine hangul și-l îngînă. „Cine să fie?“ se întreba el aşa între trezie și somn. Cînd deschide ochii, ca să se dumirească mai bine, ce să vezi? În cărare, un dolofan de copil se trudea să se desfacă din scutece. De necaz ori de flămînd ce era, plîngea și plîngea, de ziceai că de atîta zbucium acu’, acu’ i se va sparge pieptul. Bărbatul ca bărbatul, face ochii mari, își dă clopul pe ceafă, se miră şi zice:

— Ia te uită, mă, unde mi-a răsărit norocul! Unde nici cu gîndul nu gîndeam. Dacă-i aşa, ia hai să-l iau în braţe, să nu-mi scape!

Şi nu ziceţi că, de cum l-a luat în braţe, pruncul dintr-odată s-a ogoit şi n-a mai plîns. Ba chiar a început după o vreme să gîngurească, înseninîndu-i bărbatului fruntea.

— Ei, fătul meu, da’ frumos mai poţi fi şi mult are să se bucure nevasta cînd o să te dau să te țină în brațe.

Copilul, de bine ce-i era, iar gîngurește.

— Ce, îţi place să fii legănat? Îţi place, hai?

Cum să nu-i placă pruncului să fie legănat? Îi plăcea şi se vedea cît de colo, după cum se lipea de pieptul bărbatului, că altcineva nu-l mai ţinuse în braţe şi nici de legănat nu-l mai legănase și nici drăgăstos către el nu se uitase.

— Mă, îşi zice bărbatul, dar cum ne vom înfăţişa noi înaintea nevestei şi ce îi vom spune? l-am adus fată ori băiat? Ia să vedem:

— Phii, bată-te să te bată de pezevenghiu², că mare mîndrețe de flăcău mai ești! Aşa cum îmi doream şi eu şi nevasta. Acum, că ești al nostru, hai să găsim pe cineva de nănaş, să-ţi pună și ţie un nume, că altfel nu se poate. Eşti şi tu o fiinţă pe lume și trebuie să porți un nume.

Sus în munte, se gîndeşte omul, mai greu să întîlneşti pe cineva la vremea asta. „Tot devale îi strînsura mai mare şi acolo o să-i găsesc eu nănaşul.” Şi a fost pe gîndul lui. Pe drumul de întoarcere s-a întîlnit cu cei doi călători, care, aflînd de dorinţa lui, pe dată s-au învoit.

— Pentru că-i dolofan şi cu ochii ca bumbușca³, Mugurel să-i fie numele, a zis bătrînul.

— Aşa să fie cum zici, întări şi cel mai tînăr şi numele să-i poarte noroc. Iar din partea noastră îi dăm în dar o viţică, să aibă și el în ograda lui, cînd va fi mare, cu ce se lăuda.

Bărbatul le-a mulţumit frumos celor doi călători, pentru facerea de bine, şi dus a fost. Dar, cum omului îi era să ajungă acasă cît mai degrabă, n-a mai ţinut seama la viţică, mai ales că de la o vreme şi copilul a început să plîngă. Ca să-l ogoiască, ce şi-a zis omul? „Hai să leg funia viţicii de o tufă, ca să pot legăna copilul mai în voie!“ Zis şi făcut. Ei, și pe cînd îl ogoia pe Mugurel, numai ce vede că vițica se smuceşte o dată mai tare și rupe funia. Atît i-a fost de ajuns. Animalul a prins gustul ierbii și oricît a alergat omul nostru după ea, n-a izbutit să o prindă. Şi uite așa a scăpat vițica la lărgime și s-a pierdut în cine ştie ce poiană. A oftat omul după frumuseţe de viţică, dar acum îi era și de Mugurel. S-a întors la prunc şi minune mare. Pruncul nu mai plîngea şi încerca şi el cu mînuţele să prindă şi să rupă o floare de păpădie. Văzînd omul care-i vrerea copilului, l-a ajutat să cuprindă floarea. Mugurel, bucuros nevoie mare, pe loc a şi cuprins floarea cu mînuţele, a rupt-o şi repede a băgat-o în gură şi a molfăit-o. Pînă să apuce omul să i-o ia din gură, băiatul a şi înghiţit-o. Acum omul ce să-i mai facă? L-a luat în braţe pe copil şi haida, hai spre casă.

Cum mergea el pe cale, simte că pruncul e din ce în ce mai greu. Cînd bagă de seamă mai bine, ce să vadă? Pruncul crescuse cîtamai băiatul.

„Ei, îşi zice omul, pesemne că aşa-i felul lui: creşte într-o zi cît creşte altul într-o săptămînă. Sau poate floarea îi de vină ? Mai ştii?”

Pe înserat ajunge el acasă cu băiatul, care de acum zicea „mamă“ şi „tată“. A doua zi, ce să vezi? A început copilul să umble. A treia zi a început să lege vorbele bine între ele. Şi uite așa, într-un an a ajuns să fie bun de învăţătură. N-a trecut multă vreme şi Mugurel s-a ridicat fecioraş de ajutor pe lîngă casă. Pe orice punea mîna îi mergea din plin. La lucru în cîmp dacă lucra avea spor cît zece. Mai ales la arat, la semănat şi la coasă îi plăcea lui să fie în frunte. Nu-i vorbă că şi la scăldat şi la aprins focul în vatră se pricepea. Dar cum zic cel mai mult și mai mult îi plăcea lui cîmpul. Să vadă holda cîtă era, mare, mică, fără buruiană, iar la prăşit, să nu mai vorbim. Ăl bătrîn rămînea hăt în urmă, iar Mugurel ieşea cu postața⁴ în capăt cît ai fuma o ţigară. Avea cum spun spor la toate, numai la cules nu se lipea de el norocul. Ba venea o grindină și bătea holda zdrumicîndu-i spicele, ba se pornea o vijelie ca aceea și din clăile de fîn adunate cu trudă, peste un ceas nu mai rămînea nici una în picioare.

Văzînd cum se brodesc lucrurile, ăl bătrîn şi femeia se tot minunau şi se cruceau. Azi aşa, mîine aşa, pînă într-o zi cînd a rămas și feciorul pe gînduri ca și părinții lui. Măi ce să fie? se tot întreba voinicul nostru. S-a gîndit el ce s-a gîndit, dar răspuns singur nu și-a aflat. Aşa se face că într-o seară, la cină, își ia inima în dinți şi-l întreabă pe tătîne-so:

— Hei, tată, văd că aci pe lîngă casă nu ieşim nici cum la capăt bun. Oare de ce?

— De ce, de nece, asta-i treaba. Pesemne că tu de mic ai fost menit să nu poţi duce la capăt bun lucrul început.

— Cum aşa?

— Eu ştiu? Nu ştiu! Că dacă aş şti, ţi-aş spune.

— Nu se poate să nu ştii! Ia adu-ţi mai bine aminte.

Ăl bătrîn se gîndește, oftează, clatină din cap, se uită la nevastă, parcă ar vrea să afle dezlegarea de la ea şi într-o vreme parcă îşi aduce aminte.

— Ia stai aşa! Să fie oare asta?

— Ce să fie?

— Păi uite cum a fost cînd ai fost tu mic. Naşii tăi ți-au pus numele. Mugurel e un nume frumos ca o cîntare. Am fost bucuros şi că ți-au dat în dar o viţică frumoasă ca o bumbuşcă. Și să ştii că chiar așa îi era numele, Bumbuşca. Numai de un lucru nu am fost mulţumit. Funia cu care era legată viţica era subţire şi cam putredă. Asta, cum zic nu mi-a plăcut, dar ce era să le spun? Puteam eu oare să zic: nu, nu iau viţica pentru că are funia putredă? Nu puteam, mai ales că ei mi-au dat-o după datină, spunîndu-mi: „Asta-i darul nostru pentru prunc. Să-i fie cu noroc şi să auzim numai de bine!“

— Și unde-i vițica? Bumbuşca?

— Unde să fie? Eu ştiu? Năbădăioasă cum s-a dovedit a fi, a rupt funia, şi-a pus coada pe spinare şi dusă a fost.

— Ei, tată, tată, să ştii că ăsta a fost norocul meu şi mare păcat ţi-ai făcut că nu ai avut grijă de el. Acum eu ce mă fac, dacă mi-a fugit norocul?

— De, ştiu şi eu?

După un răspuns ca acesta, a zis ce avea de zis:

— Apoi, tată şi mamă, să ştii că eu nu mă las şi n-o să am stare pînă n-am să-mi aflu din nou norocul. Eu plec în lume după el, să-l găsesc.

— Măi băiete măi, a început a se tîngui maică-sa, potoleşte-te şi stai molcom, că viţica de atunci de cînd a fugit cine ştie pe unde i-au putrezit oasele. Crezi tu că pe lumea asta se află vreo năzdrăvană care să scape în munte şi să nu dea peste ea vreo haită de lupi?! Ori vreo boală de urs?! Nouă cîte vite le-am lăsat slobode, pe toate ni le-a prăpădit o ursoaică. De aceea nu avem coadă de vită în ogradă.

— Văd şi ştiu, dar de dus în lume tot mă duc, să-mi caut norocul pe care l-a scăpat tata din mînă.

Zadarnic au fost oftaturile, zadarnice lacrimile ălor bătrîni. Mugurel al nostru n-a vrut să ştie de nimic. N-a avut stare pînă cînd, într-o dimineaţă, s-a aplecat în faţa părinţilor să-i dea binecuvîntarea, şi dus a fost.

Feciorul a apucat pe aceeaşi cărare pe care o apucase mai înainte vreme ăl bătrîn. Şi a mers, şi a mers cale lungă să-i ajungă, zi de vară pînă-n seară, că povestea noastră mult mai are.

Pe cale se minuna el de ce vedea: brazi înalţi și fagi bătrîni, jivine de tot felul și pe fiecare le întreba dacă n-au văzut, n-au cunoscut trecînd pe acolo o vițică pe care o chema Bumbușca. De întrebat întreba el, dar răspuns bun nu afla. Într-o vreme, cînd ajunge el înspre goliştea muntelui, numai ce zăreşte în înaltul cerului cum se rotesc în zbor lin doi vulturi. „Ei, dacă nici de la ei n-am să aflu vreo îndreptare, îşi zise flăcăul, apoi slabă nădejde să-mi mai aflu eu norocul!“

Le face el semn cu cuşma vulturilor, să coboare din înalturi, îi șuieră, dar vulturii nici gînd să dea vreun semn de ascultare. Le mai face el semn încă o dată şi încă o dată, pînă cînd, în sfîrşit, unul dintre vulturi îşi înclină aripele şi coboară ca o săgeată tocmai în faţa lui şi se așează pe un stei⁵. Nici nu-şi strînge bine aripele, şi-i grăieşte:

— Hei, Mugurel, Mugurel, bine că ai venit pe tărîmurile noastre, că de multă vreme de cînd te aşteptăm am ostenit tot zburînd, să îţi păzim averea.

— Ce avere, vulture? Eu nu am avere! Eu îmi caut numai norocul pe care mi l-a scăpat tata cînd eram mic şi neştiutor.

— Că bine zici. Ala chiar norocul tău a fost. Hai, urcă în spinarea mea, să te ridic în înalturi, ca să-ţi poți vedea norocul.

Zis şi făcut. Urcatul în spinarea vulturului l-a făcut mai cu fereală, că pînă atuncea Mugurel al nostru nu mai zburase. I s-a strîns lui cămaşa în spate cînd s-a deslipit de pămînt, dar cînd a ajuns sus, sus aproape de nori, tare mult i-a mai plăcut. l-au plăcut apele ca nişte panglici de argint, munții îmbrăcaţi în păduri, poienile şi păşunile pline de ciopoarele de oi şi de ciurdele de vite mari.

— Hei, Mugurel, drag domnuţul nostru, cum ţi se pare? l-a întrebat vulturul.

— Cum să mi se pară? Frumuseţe ca asta numai o dată în viaţă vezi.

— Asta așa-i, şi-i bine. Ciopoarele de oi sînt ale ciobanilor care au răzbit de la cîmpie pînă aicea sus în munte, iar ciurdele cele mari de vite sînt ale tale. Bumbuşca a fost o năzdrăvană. Din vița ei se trage norocul tău. Acum ține-te bine de aripile mele, că de urcat e mai ușor, dar de coborît e mai greu. Mi-e să nu aluneci din spinare, că tu eşti mai greu şi nu ai în ce te propti.

— Bine, bine! Acum să vedem cum ne-o fi norocul. Eu zic să te mai roteşti o dată peste ciopoarele cele multe, să îmi bucur inima, că de jos nu ştiu dacă le voi putea cuprinde cu privirea.

S-a rotit din nou vulturul și Mugurel s-a minunat şi s-a bucurat. Dar văzînd el atîta strînsură, ce şi-a zis: „Măi, măi, pe pămîntul ăsta mare şi rotund nu cred să mai fie unul ca mine. lată, sînt bogat, tînăr şi înconjurat de bine. Dar ca să stăpîneşti atîta avere singur este peste putinţă“.

Simţindu-l îngîndurat, vulturul a început a-i grăi:

— Nu-ţi face griji, Mugurel! Ajutoare se vor găsi, că spre omul tînăr, isteţ şi gospodar trag toţi năpăstuiţii lumii. Tu, deocamdată, trebuie să faci faţă singur. Acuma îți zic din nou: ţine-te bine de mine, că ne apropiem de pămînt.

Şi unde nu începe vulturul să se lase pe o parte şi pe alta şi să se apropie de pămînt. Cînd a simţit că stăpînul său s-a cam înfricoşat, numai ce şi-a răcoboiet⁶ coada şi dintr-o dată coborîrea s-a făcut lină, drept în mijlocul unei ciurde mari şi frumoase. Văzîndu-i vitele cum se lasă drept între ele, numai ce au început să se încordeze, să scurme pămîntul cu copitele şi să boncăluiască, gata-gata să-i ia în coarne pe amîndoi. Mugurel o cam băgase pe mînecă, dar, repede şi-a tras pe seamă şi pe dată şi-a desfăşurat biciul de la brîu şi unde a început să-l rotească și să plesnească din el, de ziceai că acu a pornit cu buhaiul prin sat la colindat. Vitele pe dată s-au oprit din năvală şi din ciurdă şi-au făcut loc în faţă doi tauri mari bălțaţi, cu coarne scurte şi poncișe⁷. Au înaintat ei fără frică, şi-au clătinat capetele, şi-au lăsat guşile pînă în pămînt, de parcă aşteptau o dezlegare să grăiască. Feciorul, ca să-i liniştească, i-a luat cu vorba:

— Hei, măi feţi logofeţi, dar mîndri şi de nădejde vă mai arătaţi! Uite, cu aşa păzitori ai ciurdei ştiu că nici lupii, nici urşii nu au avut spor cînd v-au dat ocol şi, de bună seamă, că au plecat cum au venit, dacă nu chiar înfricoşaţi.

— Apoi, să ştii tu, stăpîne Mugurel, că-i chiar aşa cum ai grăit. Eu, Targhiole şi cu Zambole, aci de faţă, mult ţi-am mai dus dorul şi de multă vreme te aşteptăm să ne dezlegi de grijile noastre.

— Apoi, eu v-aş dezlega bucuros, dar alţii vrednici ca voi nu cred să găsesc. Dacă aţi făcut un bine pînă acum, faceţi-l şi de aci înainte, că în voi îmi pun nădejdea.

— Bucuroşi am face noi tot ce ne spui, dar de dezlegat de poruncile dintîi tot trebuie să ne dezlegi.

— Care porunci și cine le-a dat ?

— Legămîntul și poruncile sînt de la Bumbuşca, mama noastră. Ea, săraca, s-a prăpădit de mult şi ne-a legat cu limbă de moarte să avem grijă de norocul tău și să îl păzim ca ochii din cap să nu se risipească. Şi, după cum vezi, nimic nu e clintit din ce-i al tău. Noi am încărunţit tot așteptîndu-te.

— Asta aşa-i, văd şi eu şi mă plec în faţa voastră şi vă mulţămesc. De acuma, după cum vă daţi şi voi seama, nu mai sînt nici eu un copilandru şi mi-a venit şi mie vremea să mă însor, să pun temelie pentru cei care vor veni după mine.

— Drept grăiești, nu-i vorbă! Dar cum facem?

— Cum să facem să fie bine? Eu zic cum a zis Bumbuşca, norocul meu: să fiți dezlegaţi de poruncile dintîi pe care vi le-a dat ea. Grijile lăsaţi-le în seama mea, așa cum se cuvine, ca stăpîn. Vouă vă mulţămesc şi mă închin ca la nişte vrednici ce aţi fost şi mai sînteţi încă. Dar, rogu-vă să-mi fiţi voi sfetnici buni pînă am să deprind şi eu rosturile muntelui şi-ale turmelor.

— Ei, drag domnuţul nostru, că bine mai grăiești! Se vede treaba că nu faci de pomană umbră pămîntului. Aşa să fie cum zici tu!

— Dacă-i așa cum zic eu, mă bucur, dezlegaţi să fiţi încă o dată de poruncile dintîi. Dar acum ca sfetnici să ascultăm ce sfat îmi dați?

— D-apoi, drag domnuţul nostru, eu, Targhiole, aş zice cum a zis Bumbuşca. Vom cîrmi ciurdele spre cîmpie, că aici în munte nu mai este iarbă de-ajuns. În tîrgul împăratului o să schimbi şi tu ciurdele în taleri de aur, ca să te poţi mişca mai ușor și să te însori şi să laşi urmaşi, așa cum îi stă bine unui fecior vrednic ca tine.

— Ba eu zic, a grăit la rîndul lui Zambole, că locuri goale sînt ele destule în munte, numai noi să fim vrednici să le găsim. Cît despre domnuţul nostru, mai poate el să aştepte, că doar nu au intrat zilele în sac; fetele de măritat, dacă au aşteptat pînă acuma, vor ști să mai aştepte o vreme.

Ascultîndu-i şi pe unul și pe altul, Mugurel ce s-a gîndit? „Nu grăieşte rău nici unul dintre ei. Adevăr este şi în ce spune unul şi în ce spune celălalt. Numai că eu voi face după capul şi judecata mea.” Ridicîndu-şi el privirea către cei doi sfetnici, le zise:

— Un grăunte de dreptate are fiecare şi vă mulţumesc de sfaturi. După judecata mea, ar fi mai bine să mînăm ciurdele spre iarbă grasă, în alt munte. Pe aici, de atîtea zăcători, iarba s-a bătătorit şi s-a împuţinat. Trebuie să îngrăşăm ciurdele şi abia apoi să coborîm la vale, la cîmpie, să le vindem şi să le schimbăm în bani sunători. Vremea de abia se deschide spre vară şi ne-ar rîde cei de la cîmpie dacă ne-am înfățișa aşa de timpuriu la tîrguri. Preţul bun se ia pe vacile cu lapte mult, pe viţeii graşi şi pe taurii înalţi şi lați în spete, cu guşa mare. Dacă ne ducem cu nişte slăbături n-am făcut nici o brînză.

— Bine şi înţelept grăieşti, Mugurel, i-a zis Zambole. Tu trebuie însă să ştii că noi te-am aşteptat aici şi nu în altă parte, pentru că aşa a fost porunca. De acuma mergem și facem totul după voia ta, că tu eşti stăpînul şi bine ai grăit. Ai mintea luminată cum o au toţi înţelepţii şi ştii ce faci. Numai să nu uiţi să împlineşti porunca Bumbuştii, mama noastră, să te însori şi să ai urmaşi, că așa îi stă bine unui voinic ca tine. Dacă vrei să ştii, noi ţi-am şi găsit mireasă.

— Ia te uită, mă! Da’ grijulii şi grăbiţi mai sînteţi!

— D-apoi cum! Și să ştii tu de la noi că-i vorba chiar de fata împăratului.

— Fuuuii, s-a mirat Mugurel, da’ ştii că bateţi sus de tot! Numai că încuscrirea cu împăratul nu-i nici uşoară şi nici fără primejdie.

— Greutățile şi primejdiile li-i lăsa tu în grija noastră, că de aceea sîntem lîngă tine. Numai ţie să îţi placă fata!

— Asta se va vedea cum şi ce fel. Deocamdată, lăsaţi treburile în seama mea, că atîta minte voi fi avînd şi eu, să nu mă împiedic și să mă înec ca ţiganul la mal.

Zicînd acestea, Mugurel a făcut ce a făcut după capul lui. A dus ciurdele în alt munte, cu iarbă grasă, fiindu-i în treaba asta de mare ajutor vulturii care se roteau cît era ziua de mare, să vadă pe unde nu-s cuprinşi munții de alte ciurde de vite ori de turme de oi. Şi uite aşa au hălăduit ei de primăvara pînă toamna, cînd au dat primele brume şi a început codru să îngălbenească şi să-şi piardă frunza. Cînd a dat prima brumă, Targhiole şi Zambole s-au înfăţişat lui Mugurel şi au hotărît ce şi cum să facă, pe unde să o apuce, ca să iasă la cîmpie.

— Poruncile mele sînt să mînaţi voi vitele spre văile largi, unde vor găsi iarbă proaspătă şi apă, iar vulturii să o ia înainte şi să ne deschidă drumul. Ei ne vor da de ştire unde și cînd e bine să facem popasurile, ca să ajungem cît mai degrabă în tîrgul împăratului.

Au mers cum a hotărît Mugurel, repede şi cu spor, fără să aibă vreo pierdere în drumul lung, pînă ce au început munţii să scadă în înălţimi şi pădurile să se rărească. De cum au ieșit la larg şi locurile au prins altă înfăţişare, vulturul şi vultureasa au făcut semne să se oprească. Şi după ce au fîlfîit ei din aripi şi s-au încredințat că nimic nu-i ştirbit din ce au avut în pază, s-au înfățișat lui Mugurel şi i-au grăit:

— Drag domnuţul nostru, noi te-am slujit atîta amar de ani şi iată a venit vremea să ne despărțim. Nouă ne plac munţii cu steiurile lor golaşe, pădurile cu vietățile lor, poienile în care în amurg vin căprioarele şi ciutele cu iezii și cu viţeii lor. Aici în jocurile acestea mai depărtate de lume, mai sălbatice şi ferite, îi ţara noastră şi puterea noastră. Mai la vale peste dealuri şi cîmpie zburăm numai cînd sîntem la mare nevoinţă. De aceea zicem să rămîi cu bine şi să umbli sănătos în drumurile tale printre oameni. Cînd ţi-o fi însă greu şi greu, să te gîndești la noi, că noi pe dată ne vom înfăţişa şi ţi-om sta în ajutor.

— Eu vă mulțămesc frumos, vulture şi vultureasă, că de mare ajutor mi-ați fost. De despărţit însă nu ne putem despărţi numai cu un mulțam. Cît am venit pe cale s-a desprins din ciurdele cele multe un botei⁸ în țancul⁹ unde ne-am întîlnit întîiaș dată. Să fie al vostru ca simbrie, pentru slujba voastră, să aveţi şi voi cu ce vă creşte puii.

— Fain om ești, Mugurel, şi cu inima deschisă. Semnul nostru este pana asta mare şi frumoasă. Cînd vei fi la strîmtoare, scoate-o din șerpar, scutur-o bine și arunc-o în sus. Din înalturi noi vom vedea-o şi vom și ce avem de făcut.

Zicînd acestea, vulturii şi-au luat zborul, s-au pierdut în înălțimi, iar Mugurel şi-a văzut de ale lui. După o noapte de odihnă, a luat-o iar haida, haida în jos spre cîmpie. Nu după multă vreme, s-a simţit că nu mai au vestitori buni, că lipseau vulturii. Asta, pentru că au nimerit nu odată în locuri strîmte şi rele, mocirloase, în care vitele se înghesuiau zadarnic să treacă. Striga la ele Mugurel, pocnea din bici, îndemna, ajuta, nădușea ca omul ce avea grijă de averea lui. Cînd în sfîrşit cu chiu cu vai au scăpat de încurcătură, i-au ieşit înainte Targhiole şi Zambole.

— Ei, cum îi, drag domnuţul nostru?

— Cum să fie? Nu aţi văzut și voi?!

— Ba am văzut, dar vorba aceea: ce e scris în frunte e pus omului şi toate trebuie să le petreacă. Pînă acum a fost cum a fost, dar să vezi ce întîmpinări o să avem de acum înainte, la cîmpie, la lărgime.

— Ei, o să fie cum o să fie, le vom petrece pe toate, numai în tîrgul împăratului să ajungem.

— De ajuns o să ajungem, nu-i vorbă. Deocamdată tu fă bine şi ia din chişaiul¹⁰ ăsta negru şi unsuros şi pune într-o desagă cît îi putea, că bine o să-ţi mai prindă cînd o să fii la o strîmtoare.

Mugurel ce să facă? I-a ascultat, gîndindu-se că vor fi știind ei mai bine ce prepestenii¹¹ îl mai aşteaptă. Ele au venit mai repede decît se aștepta. Ciurdele, văzînd atîta bogăţie de verdeață, au început să se împrăştie, să intre ba ici, ba colea, în semănăturile oamenilor. Pîndarii atîta aşteptau ca să le vadă și gata au şi sărit care mai de care cu gura pe stăpîn, să plătească gloabă. Şi aşa, n-a fost aşezare prin care să treacă şi să nu plătească despăgubiri. Cînd au văzut Targhiole și Zambole cum stau lucrurile, iar s-au înfăţişat stăpînului şi au ținut sfat.

— Tu, drag domnuţul nostru, i-a zis Targhiole, nu mai fi mină spartă şi nu-ți mai risipi averea dînd gloabă vite. Fii mai țăpos și tîrguiește-te cu pîndarii.

— M-aş tîrgui eu, cum să nu mă tîrguiesc, dar ăștia parcă-s surzi. N-ai cu cine te înţelege. Şi apoi şi oamenii sînt mai pismaşi.

— Asta așa-i, cum zici, vedem noi bine şi înțelegem, dar nici aşa.

— Bine, bine, dar cum să scap de necazuri?

— Cum, cum? Fă cum îi mai bine. Tocmește nişte ajutoare, iar tu treci în fruntea ciurdelor și îndreaptă-le din drumul de țară pe lunca rîului. Pe acolo vom găsi iarbă bună, deasă și înaltă, iar apă pentru adăpat cîtă vrei. Muncă ușoară pentru cel ce priveşte, dar grea pentru cel care o face. După muls, hai cu laptele la strecurat, la închegat, la făcutul caşului. Mă rog, treabă multă, multă, mai multă ca la oi. Să nu vorbim cîtă bătaie de cap le dădeau tăuraşii. Buieci de atîta bine, au început să boncăluiască şi să se ia la bătaie, să se împungă. Sări şi desparte-i! Greu, greu, dar totul era în cîştigul lui Mugurel. Gloaba nu o mai da în vite, dacă avea de dat gloabă. O da în caș, în urdă, dar cel mai adesea în lapte. Şi, unde mai pui că, pe cît da mai mult, pe atîta îi rămînea şi lui mai mult. Şi uite aşa, cătinel, cătinel, s-au apropiat de tîrgul împăratului. S-a simţit şi s-a văzut că-i așa după forfota de pe drumuri. De dimineaţa pînă seara tîrziu hodorogeau căruțele şi carele ce se întorceau goale din tîrg, scîrțîiau carele și căruțele ce se îndreptau încărcate cu fel de fel de bunătăţi spre tîrg. Cărăuşii îndemnau boii din juguri, pocnind amarnic din bicele lor dungi, iar căruţașii, la rîndul lor, şuierau hoțeşte către bidivii, încercînd să-i dezmorţească și să-i ţină în trap întins. Larmă multă, sfadă, sudălmi. Stăpînirea, ca să nu se işte încăierări şi să se ţină cît de cît rînduiala, a pus călărime înzăuată, pe cap cu coifuri strălucitoare şi chivăre¹² înalte, cu săbii lungi şi sulițe, să ţină seama. Unde se ivea vreo încurcătură, hop şi cătanele cu rînduiala. Şi dacă era vreunul mai tare de cap şi nu vrea să înţeleagă, numai ce mi-l luau la trei păzeşte pînă îl învățau minte să se poarte ca oamenii.

Mugurel, ce să facă, unde să se aşeze cu ciurdele lui și cu tot tarhatul¹³? Să dea buluc pe poarta cetăţii, nu-i venea la îndemînă, neștiind care-i rînduiala. Să stea deoparte, iar nu-i convenea, că doar nu bătuse el atîta cale de florile mărului. Ca să nu greşească, s-a învîrtit ce s-a învîrtit, a întrebat în stînga, a întrebat în dreapta, pînă a aflat unde-i locul de mărturie, adică tîrgul de vite. Locul era larg, cu pantă lină spre rîu, numai bun de adăpat, dar şi de scăldat. Vitele, cum au simţit boare răcoroasă, cum au buit în apa limpede şi puţin adîncă de lîngă mal. Nişte viței proşti şi neînvăţaţi au înaintat mai mult decît se cuvenea şi i-a prins sforul apei și hai cu ei la vale. Mugurel, văzînd cum stă treaba, n-a mai așteptat să sară ciurdarii în apă, a sărit el să scape viţeii din necaz. Şi ajungînd el pe prund, să se odihnească, ce i se desvăluie privirii? Un cîrd de fete se alergau una pe alta, se jucau de-a prinselea. De frumoase, ce să spun, frumoase toate, să le mănînci cu ochii şi alta nu. Dar dintre ele una pica de frumoasă ce era. Mugurel s-a uitat la ea, ca feciorul ce n-a mai văzut aşa frumuseţe la viaţa lui. Cum l-au văzut şi şi-au dat seama despre ce-i vorba, fetele au dat un chiot cum numai ele ştiu să dea cînd sînt speriate. Într-o clipită n-au mai fost unde erau. Şi fugi, şi fugi, să le sară sufletul din loc şi alta nu. În învălmăşeală, unele s-au împiedicat şi au căzut, s-au ridicat şi cu chiote de spaimă fuga spre cetate. Numai codana cea frumoasă, la care îi rămăsese lui Mugurel inima, s-a oprit în loc, arătîndu-se mai bărbătoasă. Cînd a văzut că un străin şi încă un ciurdar, cum l-a prețuit ea, le-a stricat joaca, s-a mîniat şi, sumeţindu-se¹⁴, a grăit:

— Mi-ai speriat tu, prietenele, străine, dar să ştii că nici ţie n-o să-ţi meargă bine cînd ne vom mai întîlni.

— Ei, dacă-i așa, nu-i rău, nu s-a lăsat nici Mugurel. Vom trăi și vom vedea cum ne-o fi norocul.

Norocul a venit, cum să nu vină. La tîrg vînzarea a mers repede şi bine, iar feciorul şi-a umplut pungile cu atîta bănet de aramă, de argint şi aur, că nu mai ştia ce să facă cu el. Văzîndu-şi stăpînul în încurcătură, Targhiole l-a sfătuit să pună banii în desagi şi să-i atîrne pe greabănele¹⁵ lor, a lui Targhiole şi Zambole, şi aşa împovărați să se înfățișeze în cetate, la curtea împăratului, şi să-i peţească fata de nevastă.

De zis uşor de zis, dar mai greu de făcut. Asta, pentru că după cum ştiricise¹⁶ Mugurel, fetei îi mersese buhul că-i o farmazoană¹⁷ care sucise capul la mulţi feciori de împărați și pe nici unul nu l-a găsit vrednic. Ba, mai mult, se spunea în tîrg că pînă atunci toţi cîţi au peţit-o au fost puși la încercări care mai de care de neînchipuit şi greu de împlinit. Prinşi de vrăjile fetei, nici unul nu a scăpat cu viață. De mirare era faptul că pe măsură ce cădeau capetele peţitorilor, tot mai mulţi erau aceia care îşi încercau norocul, să-i vină de hac farmazoanei. Mugurel, care nu era nici el un fricos, ce şi-a zis: „la hai să-mi încerc şi eu norocul şi să le duc bătrînilor în bătătură noră mîndră, frumoasă şi isteaţă!“

De aceea, într-o dimineaţă, s-a înfăţişat la curtea împăratului, așa cum îi era portul: în picioare cu opinci noi, cu nojițele¹⁸ frumos petrecute peste cioarecii¹⁹ albi de dimie²⁰ subţire, încins peste cămaşa albă ca spuma laptelui cu un şerpar bătut în ţinte de argint şi de aur, iar în cap cu clop cum poartă mărginenii, tras puţin pe o sprînceană. Era în umbletul şi în toată înfățișarea lui multă frumuseţe și cîți l-au văzut au ştiut că feciorul nu-i un oarecine. A dat el bineţe în stînga și în dreapta, de parcă era în satul lui, nu în cetatea împăratului.

Cel mai frumos a fost cînd s-a înfăţişat chiar înaintea împăratului şi a împărătesei. Oamenii erau la masă în pridvor, aşteptau să le aducă de mîncarea. Mugurel s-a făcut a nu şti şi s-a închinat în faţa lor, făcînd o plecăciune de zile mari. Curtenii, văzîndu-l în portul lui de țară, cu Targhiole şi Zambole după el, au clătinat din cap și au început a rîde în bărbi de îndrăzneala lui. Împăratul şi împărăteasa nu au rîs: l-au cîntărit din priviri şi le-a plăcut înfăţişarea feciorului, portul lui. Acum, vorba să fie între noi, Mugurel era bine clădit, cu uitătura deschisă şi plăcut în toate mişcările lui şi nu i se încurca limba în gură. Mai întîi şi întîi le-a urat voie bună şi poftă la masă.

— D-apoi poftim cu noi la masă.

— Mulţămescu-vă domniilor voastre, eu nu m-oi îndemna, că după cîte văd mi-i tare soacra.

— Ei, cum așa, eşti însurat?

— Ba cum să fiu! Da’ ştiţi domniile voastre, aşa vine vorba. Eu cu altă treabă am pășit pragul curților împărătești.

— S-auzim, să auzim! s-a grăbit să dea semn împărăteasa.

— A mers vorba şi vestea că la curțile domniilor voastre a crescut o căprioară cu stea în frunte și mulţi feciori şi mai așa şi mai așa au zis că-s vînători şi ar pofti să îi ia urma. Şi, din cîte am aflat pînă acum, nici unul nu s-a arătat vrednic.

— Asta așa-i, a întărit împăratul. Tu îi fi unul care vrei de bună seamă să-ţi încerci norocul?

— Încerc, cum să nu încerc. Vorba aceea: „Încercarea moarte n-are“.

— Ba uite că aici nu-i așa. Dacă te vei dovedi nevrednic să o păzeşti, unde îţi stau picioarele, acolo iţi va sta și capul.

— Numai să-mi spuneţi care sînt poruncile.

Și, după rînduiala ce era la curte, împăratul a bătut de cîteva ori din palme, poruncind să se înfățişeze „căprioara cea cu stea în frunte“, adică fata lor de măritat. Pe dată ușile cele mari împărăteşti s-au dat într-o parte și printre șirurile de străjeri s-a arătat la vedere domniţa, însoțită de prietenele sale de la scaldă. De cum a văzut-o, lui Mugurel parcă îi luase cineva graiul. Nu se aştepta flăcăul nostru ca fata împăratului să fie cea la care îi rămăsese lui inima pe malul rîului.

Văzîndu-l Targhiole că tace și se lasă uimit, a scuturat o dată din coarne şi l-a atins ușurel, să-l desmeticească. Mugurel şi-a tras pe seamă, s-a înclinat în faţa frumuseții și a grăit cu glasul pierit:

— Aşteptăm poruncile!

Frumuseţea de fată, cum a aflat de la împărat ce şi cum, s-a înclinat la rîndu-i și parcă, parcă în uitătura ei se deslușea o bucurie nici rea, dar nici bună. Împăratul a simţit că ar fi ceva la mijloc, dar prea era flămînd ca să mai stea el pe gînduri să ghicească ce-i în capul domniţei.

— Apoi, după cum văd, fătul meu, copila noastră nu zice nici ba nici da. Asta înseamnă că trebuie, așa cum îi rînduiala, să împlinești trei porunci. Dacă îi face faţă, a ta să fie de nevastă și pe deasupra îţi vom da și jumătate de împărăție.

Prima poruncă era să o păzească pe domniţă cînd va dormi.

Îngîndurat și nu prea, Mugurel s-a pregătit de veghe. De cum a asfinţit soarele, a dat înconjur palatului în care dormea fata, a încercat să vadă dacă sînt încuiate ușile, s-a strecurat în fiecare odaie și a încuiat ferestrele. Ca să fie mai sigur, s-a furişat în iatacul copilei, ascunzîndu-se după o draperie groasă de la una din ferești. Stă el ce stă acolo, vede cînd vine copila, o lasă să se aşeze în pat, trage cu urechea, să-și dea seama dacă a adormit. În iatac nici o mișcare și o linişte de puteai auzi pînă și cum bat razele lunii în ferești. Într-o vreme, colea, pe cînd îi somnul mai dulce și mai greu, parcă, parcă prin aer a trecut o boare ca o părere și s-a auzit un fîlfîit. Mugurel pe dată a fost în picioare. A aprins un fir de lumină şi s-a uitat spre pat! În pat, nimeni. S-a uitat el prin dulapuri, pe sub pat. Nimic. Fata se topise. S-a mai învîrtit ce s-a mai învîrtit și, cînd dă draperia de la fereastră deoparte, ce să vezi? Un ochi de sus de la fereastră deschis. Își tuflește el clopul pe frunte și se miră:

— Măi să fie, farmazoana de copilă s-a prefăcut în pasăre și pe-aci i-a fost drumul! Mugurel, să te văd acum pe unde scoţi cămașa?

Stă el ce stă așa necăjit și numai ce îi vine în minte sfatul vulturilor. Scoate pana din șerpar şi o scutură. Şi ce să vezi? Deodată se porneşte o vîjîială în ogradă, se îndoaie plopii sub palele vîntului, se ridică şi se învîrtesc în aer frunzele moarte, se zgîlţîie fereștile, mai, mai să sară din țîțîni. Răbufneşte o dată mai tare vîntul şi zbang! se deschid fereştile. Pe pervaz, vulturii, osteniţi şi întrebători.

— Ehei, paznici ai tăriilor, bine aţi venit! Dacă vreţi să m-ajutaţi, voi degrabă îmi aflaţi unde s-a furișat copila împăratului că, uite așa și așa, dacă nu o aflaţi, unde îmi stau acum picioarele acolo îmi va sta mîine dimineață capul.

Vulturii, cum aud despre ce-i vorba, încep să croncănească și după o vreme o dau pe înţelesul păgubaşului.

— Mare lucru nu-i de făcut, drag domnuţul nostru. Chiar acuma cînd ne-ai chemat am zărit-o cum s-a așezat pe un țanc de munte să se mai odihnească. De acolo, pe furtuna asta stîrnită de noi, nu va fi chip să se mai ţină în aer. Fii fără grijă, că, pînă în zori, ţi-o găbjim noi și ţi-o aducem cuminte şi pocăită.

Şi aşa a fost cum au spus vulturii. Cînd s-a crăpat colea de către ziuă, vulturii s-au înfățișat cu porumbiţa plînsă şi ruşinată ca o copilă oarecare neajutorată. Cînd fata a dat însă cu ochii de Mugurel, numai ce s-a îmbăţoșat ca o viţă împărătească ce era şi, cu ochii strălucind de necaz, i-a zis:

— Astăzi ai avut noroc! O să mai vedem ce-o mai fi la noapte, că de plătit ai să mi-o plătești cu vîrf şi îndesat, nu avea grijă!

— Ei, domniţă, fiecare cu norocul lui, i-a răspuns îngăduitor feciorul. Acum hai să te vadă împăratul şi împărăteasa, că ești bine și sănătoasă.

S-a înfăţişat copila umilită în faţa părinţilor, dar, spre mirarea ei, aceștia mai mult s-au bucurat decît să-şi facă griji. De ce să nu se bucure? Vedeau ei bine că Mugurel nu-i un oarecine şi știe ce vrea. Numai împărăteasa arăta mai bănuită şi nu se dumirea cum de a fost în stare ciurdarul să-i vină de hac scumpetei de fată ce o avea. Cît despre fecior, ce să zic? A dat-o în primire capetelor încoronate și şi-a văzut de treburile lui, că pînă în seară mai era vreme. Împărăteasa, de cum l-a văzut plecat, a şi sărit cu vorba la împărat, că uite așa numai el împăratul îi de vină că i-a îngăduit unuia ca Mugurel să deschidă vorba de peţit și uite acum în ce încurcătură o să intre. Vai, vai se văieta împărăteasa, ca o femeie proastă, după cine îmi mărit eu fata! După un vîntură-lume, care numai de vite e în stare să vadă! Asta-i om să știe preţui o fată de împărat?

Împăratul tăcea mîlc. Ce să se mai împotrivească vorbelor?

Împărăteasa s-a răscolit ce s-a răscolit înspre partea ei, dar, ca să fim drepți, nici Mugurel nu era chiar fără grijă. Şi asta mai ales că Targhiole l-a stîrnit. „Noaptea trecută — i-a zis — a fost cum a fost, dar şerpoaica de împărăteasă și cu fii-sa cine știe ce or să pună acum la cale, ca să scape cu faţa curată și să arate că ele sînt mai de soi.“

— Eh, dar fie cum o fi, nu ne-om lăsa nici noi mai prejos. La care, Zambole, auzindu-l ce spune şi cum gîndește, şi-a dat și el cu părerea:

— Chiar așa, drag domnuțul nostru! Numai să ştii că nu-i de glumit cu hoţoaica. Ca să fii mai sigur, o să-ţi stăm și noi în ajutor.

— Bine, bine, numai să aflăm deocamdată care-i porunca pentru noaptea care vine.

Porunca nu li s-a părut nouă. Suna tot ca în seara trecută: să stea să păzească fata.

— Apoi, dacă-i așa, iată cum vom face, i-a zis Zambole. Tu, drag domnuţul nostru, o să te strecori iar în iatacul fetei, iar noi o să stăm de veghe, ia, aici lîngă ușă. Şi, ca să nu aţipim, adă niște fîn, să avem ce mesteca şi să ne treacă vremea mai uşor.

Zis şi făcut. După ce copila s-a strecurat în așternut, Mugurel a adus o căpiţă de fîn și a așezat-o chiar în ușa iatacului. Liniștit dinspre partea asta, s-a strecurat şi el în iatac. Și-a așternut țundra²¹ pe jos, așa cum făcea în munte și stînd într-un cot se trudea să nu adoarmă. Da’ se vede treaba că de prea multă grijă nici n-a știut cînd a aţipit. Nu mult, dar de ajuns ca hoţoaica să-l simtă și pe dată ridicîndu-se ușurel din așternut, s-a răsucit ca o sfîrlează, pînă s-a prefăcut într-o flacără albăstrie şi uști! pe gaură cheii de la ușă. Mugurel a simţit că este ea după sfîrîitul lînii de la ţundră şi pe dată a fost în picioare. S-a dumirit că n-a greșit ascultînd cum boncăluiesc Targhiole şi Zambole dincolo de ușă. A sărit să vadă ce-i. Ce să fie? Taurii se trudeau să stingă focul ce începuse să bobotească în căpița de fîn, adică în tainul²² lor.

Repede apucă și Mugurel o furcă și începe să tosănească fînul, ca să înăbușe focul. Targhiole, cu gura pe el:

— Nu așa, stăpîne, că ne scapă. Săi în foc şi scoate copila, că altfel se prăpădește şi ea şi noi!

— Cum să sar în foc?

— Săi, că altă scăpare nu-i! Unge-te cu pămîntul ce l-ai luat din rogină²³ și n-are să ţi se clintească un fir de păr din cap!

Mugurel n-a mai stat pe gînduri, a făcut ce i-a spus Targhiole: a sărit în foc. A răscolit el fînul, înecîndu-se de fumărie, dar pînă la urmă a dat de copilă și las’ pe el! A strîns-o în braţe și afară din foc cu ea! A ţipat copila, s-a zbătut, dar flăcăul o ținea ca în cleşte. Şi pe cînd o strîngea el așa, a simţit că fata se înmoaie și nu mai blastămă și nu mai ţipă. Măi să fie, să știți că n-a greșit flăcăul nostru! Domnița s-a arătat blîndă şi cuminte și se ruga de el s-o mai slăbească din strînsoare, că altfel acuș, acuș îşi dă sufletul. Mugurel i-a făcut voia. Cît despre domniţă, ce să spun? Arăta ca vai de ea. Hainele pîrlite, părul fumega, plină de funingine pe faţă. Să-i plîngi de milă și alta nu. La uitătură însă era mai puţin înverşunată decît cu o noapte înainte, cînd o aduseseră vulturii. Pesemne îi plăcuse și ei că Mugurel sărise în foc după ea. Văzînd-o mai îmbunată și lui Mugurel i s-a deschis inima spre fată, că de! frumos spre frumos trage şi plăcutul niciodată spre urît. Că vorba aceea aşa-i de cînd e lumea lume și așa va fi și de aici înainte.

Şi așa cum îi şade bine unui flăcău, a luat-o de mînă pe domniţă şi s-a înfățișat dinaintea împăratului și împărătesei. Văzîndu-i împăratul, a dat a zîmbi, că vezi bine ii plăcea şi lui cum se poartă flăcăul nostru. Împărăteasa mai hamișă²⁴ la inimă, a rostit din vîrful buzelor:

— De păzit fata văd că știi să o păzești, dar pîinea pentru casă știi să o cîștigi?

Flăcăul ce să răspundă? De faţă erau pungile cu bănetul luat pe vitele vîndute și asta era ceva. Dar cum să se laude el cu banii cîștigaţi cu trudă puţină? De aceea, făcînd o plecăciune, a cerut să fie pus la a treia încercare.

— Aşa, așa! O să ari tu, fătul meu, i-a zis împăratul, cît poate înconjura domnița într-o zi cu piciorul. Asta de la răsăritul soarelui pînă la asfințit!

— Eu zic că pot, dacă mi-ţi da cele de trebuinţă.

— Așa! Şi ce ţi-ar trebui?

— Ce trebuie la arat: un plug de fier și mîncare bună, făcută chiar de fată.

Împăratul pe dată s-a învoit, numai împărăteasa a cam strîmbat din nas că, vezi doamne, ea n-o prea pusese pe fată la treabă și ca mamă nu voia să se facă de ruşine. Pînă la urmă n-a avut ce zice. A intrat în joc? A intrat și de acum trebuia să se ţină bine.

A doua zi dimineaţa, în revărsatul zorilor, Mugurel a fost în picioare. I-a înjugat pe Targhiole şi Zambole, a pus plugul în car, a umplut fedeleșul²⁵ cu apă și l-a agăţat de loitre²⁶ și hai la arat. A pocnit din bici şi hai, Targhiole, hai, Zambole! Taurii trăgeau cu nădejde în jug şi țineau brazdă dreaptă, nu îl necăjeau, și în urmă rămînea lucrul făcut ca lumea. Brazda era adîncă, fără greșuri, revărsată frumos, de ziceai că nu mai e de trebuinţă nici să o grăpezi. Toţi cîţi erau de faţă s-au minunat de îndemînarea și hărnicia feciorului.

— Fain lucru, voinice, fain şi cu spor lucrat, s-a făcut că se miră un bătrîn, care s-a întîmplat să treacă şi el pe acolo.

— Facem ce ne pricepem şi noi, om bun.

— Numai să nu fie în zadar.

— Cum să fie de-a surda?

— O să fie, fătul meu, dacă crezi că de acum gata îi a ta domniţa.

— Păi asta aşa o să fie, că pînă acuma numai într-un noroc am ţinut-o.

— Ba să fii cu luare-aminte, că norocul nu ține toată viaţa și te poate lăsa cînd ţi-e lumea mai dragă.

— Înţelepte vorbe spui, baciule, dar dacă m-o lăsa, cu de unde să iau putere să-l ţin lîngă mine?

— Din tine. Poartă-te ca bărbaţii. La prînzișor, cînd domniţa va voi să rîdă şi să glumească cu tine, tu vezi-ţi de ale tale şi nu te întinde la vorbe frumoase, că dacă faci așa, îţi ia puterea frumoasa.

Cum era aplecat peste plug să-l curețe cu oticul²⁷ de buruienile strînse după atîtea întorsuri, Mugurel a luat aminte și nu prea la vorbele bătrînului. Ce şi-a zis el? „Dacă stau și mă iau după toţi cîţi mă ţin de vorbă și mă sfătuiesc n-am să ajung la nici un capăt.“ Targhiole şi Zambole, ghicindu-i gîndurile, au clătinat din cap şi şi-au văzut de jug. Au arat ei ce-au arat, dar iată că soarele repede s-a ridicat şi nici n-au băgat bine de seamă că-i prînzișorul. Au ştiut numai cînd s-au trezit cu domnița pășind pe cărare cu demîncare. Mugurel să o soarbă din ochi și alta nu. Că de, ce era al ei, al ei era. Se știa purta mîndru şi pășea ușor şi învoalt²⁸ ca după pofta inimii unui bărbat. Mugurel dejugă, puse dinaintea lui Targhiole şi Zambole o sarcină de fîn, își scoase și el haina și o așternu pe jos, ca să aibă pe ce pune domniţa mîncarea. Mînca încet, ca să-i tihnească şi din cînd în cînd o fura cu privirea pe domniţă.

Ea, hamişa, sta cuminte, cu privirea plecată, ca fetele rușinoase, dar se vedea cît de colo că este dornică să afle dacă i-o plăcea ori nu mîncarea. Cum să nu-i placă? Îi plăcea, că trecuse multă vreme de cînd nu mai mîncase păzitură²⁹. Apoi fata s-a întins la vorbă, la glume și la rîs. Și pe cînd rîdea şi Mugurel de bine ce-i părea, domnița a pus piciorul pe grindeiul plugului. Atîta a fost de ajuns. Plugul dimpreună cu Targhiole şi Zambole şi cu Mugurel deodată a început să se scufunde încet, încet, iar domniţa rîdea şi se bucura de prepestenia în care intraseră. Speriaţi, Targhiole şi Zambole s-au dat pe faţă şi au început să grăiască:

— Ce ai făcut, drag domnuţul nostru? Nu l-ai ascultat pe baciul bătrîn şi iată acum ne prăpădim.

Lui Mugurel i s-a oprit rîsul în gît şi cum era cu biciul în mînă a pocnit o dată din el încovrigîndu-i pleasna peste piciorul fetei. Domnița nici n-a clipit, ba mai mult a apăsat și mai tare pe grindei. Atunci Targhiole a grăit iar:

— Hei, drag domnuţul nostru, nu așa, nu cu răul! Noi o să ţinem cu coarnele soarele şi luna, ca să oprim o ţîră vremea în loc, iar tu ridică coarnele plugului, ca să ne ușurezi nouă cazna şi așa vom scăpa cumva din necaz.

Mugurel, ce să mai steie pe gînduri, a făcut cum i-a spus Targhiole. A ridicat coarnele plugului și le-a scuturat, a hignit³⁰ plugul înapoi, a potrivit iar grindeiul pe rotile şi a smucit biciul să pocnească iar. Domnița, care nu se aștepta la una ca asta, a scăpat piciorul de pe grindei şi pe dată vraja ei s-a rupt ca un fuior de funigei. Scăpat de sub vrajă, Mugurel n-a mai rîs şi şi-a văzut de arat şi de grăpat. Pînă în seară a împlinit fără greș şi cea de a treia poruncă.

Ce a mai fost se știe bine. Împăratul i-a dat fata de nevastă, s-a încins o nuntă mare ca în povești. Iar după aceea? Mugurel, ca să nu mai pățească ce a păţit, şi-a încărcat nevasta în car și haida, haida cu mîndreţea și cu zestrea spre casa părintească. Cînd au ajuns la casa bătrînească, domnița, văzînd în ce casă trăiau bătrînii, a băgat mîna în sîn, a scos un măr de aur şi l-a aruncat în sus. Pe dată a crescut ca din pămînt un palat cum numai în poveşti mai afli. Şi după nouă luni a mai făcut o minune domniţa cea buclucaşă: a adus pe lume o frumuseţe de băiat, care le-a luminat și bucurat tinerilor tinereţele, da’ mai ales bătrînilor bătrîneţele. Cît despre Targhiole şi Zambole, ce să vă spun? După o vreme, nu multă, au urcat iar în munţi, la pășunile cele grase, ca să îi înmulţească iar ciurdele lui Mugurel.

---

1. șiță — bucată subțire de lemn asemănătoare cu șindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru căptușirea și acoperirea caselor țărănești, a cabanelor etc. ↩︎
2. pezevenghi — om șarlatan, șmecher, escroc, pungaș. ↩︎
3. bumbușca — nasture împistrat (ornat). ↩︎
4. postată — porțiune de pământ cultivat, lucrată de unul sau mai mulți lucrători (într-un anumit timp). ↩︎
5. stei — colț (ascuțit) de stâncă. ↩︎
6. răcoboiet — încovoiat. ↩︎
7. poncișe — încrucișate. ↩︎
8. botei — cârd, ciopor (de oi, de cerbi etc.). ↩︎
9. țanc — vîrf ascuțit și înalt de stâncă. ↩︎
10. chişai — pământ gras, de culoare albă sau gălbuie, cleios, folosit pentru lipirea caselor. ↩︎
11. prăpăstenie — dezastru, nenorocire, prăpăd. ↩︎
12. chivără — chipiu înalt, folosit în trecut de militarii anumitor arme. ↩︎
13. tărhat — bagaj, calabalâc, greu, greutate, povară, sarcină, încărcătură. ↩︎
14. semeți — a prinde curaj; a căpăta încredere. ↩︎
15. greabăn — regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. ↩︎
16. ştirici — a căuta să afle ceva (cu șiretenie), a se informa. ↩︎
17. farmazoană — vrăjitoare. ↩︎
18. nojiță — curelușă sau șiret cu care se leagă opincile de picior. ↩︎
19. cioareci — pantaloni țărănești strânși pe picior. ↩︎
20. dimie — țesătură groasă de lână (albă), folosită la confecționarea hainelor țărănești. ↩︎
21. țundră — haină țărănească, largă și lungă până la genunchi, făcută din dimie și tivită pe margini și pe la cusături cu găitane. ↩︎
22. tain — porție de alimente sau de băutură care se dădea zilnic ienicerilor, ostașilor pământeni, subalternilor, de către domn sau boieri. ↩︎
23. rovină — groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă). ↩︎
24. hamiș — fals, prefăcut, răutăcios, viclean, șiret. ↩︎
25. fedeleș — butoiaș mic, de forme diferite, în care țăranii își țin apa când lucrează la câmp. ↩︎
26. loitră — fiecare dintre cele două părți laterale ale căruței, constând dintr-un fel de scară, care în partea de jos se sprijină de dric, iar în partea de sus se prinde de leuci. ↩︎
27. otic — lopățică cu care se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului. ↩︎
28. învolt — (despre flori) cu petale multe și dese; bătut. ↩︎
29. păzitură — mîncare caldă. ↩︎
30. hegni — a se retrage, dând înapoi. ↩︎