Se povesteşte că demult un om sărman se ducea în fiecare zi la pădure să taie lemne ca să le vîndă. Cu puținii bani luați pe ele cumpăra de-ale gurii pentru ai lui. În timp ce tăia crengile unui copac, acesta prinse să-i vorbească:

— Hei, omule sărman, de ce vii în fiecare zi în pădure să ne ciopîrţeşti pe noi, copacii, cînd o peşteră de pe-aproape ce plină de aur și giuvaiere?

Se minună tăietorul de lemne de ce-i spusese copacul şi îl întrebă:

— Care peşteră?

— Cea care are la gură un bolovan, îi răspunse. Acolo stau cei patruzeci şi patru de draci. Aşteaptă pînă pleacă și apoi apropie-te şi spune: „Salsala, deschide-te!“ Bolovanul se va da la o parte, ușa peșterii se va deschide de la sine şi vei putea lua cît aur pofteşti. Nu este aşa cu mult mai bine decît să tot tai la lemne, ca să-ți duci zilele de azi pe mîine?

La gîndul că, în sfîrșit, ar putea scăpa de griji, omul se bucură. Se ghemui, ascunzîndu-se după copac vreme de un ceas. Cînd bolovanul se dădu la o parte, cei patruzeci şi patru de draci ieşiră din peşteră. După plecarea lor, bolovanul se așeză la loc.

Atunci tăietorul de lemne se ridică iute din ascunzişul lui, se apropie de peşteră şi spuse:

„Salsala, deschide-te !“

Şi bolovanul se dădu la o parte. Pătrunse într-o peșteră minunată, cu grămezi de aur și giuvaieruri, cît cuprindeai cu ochii. Îşi burduşi traista cu aur şi nestemate, ieşi din peșteră și după ce spuse: „Salsala, închide-te !” bolovanul se mută la locul lui, iar omul se grăbi spre casă. Cum ajunse la nevastă îi povesti, vesel şi fericit, ce i se întîmplase. Femeia, văzînd în căsuţa lor dărăpănată atîta aur şi giuvaeruri, mai-mai să-și piardă minţile de fericire. Cum tăietorul de lemne avea un frate, se gîndi să-l facă și pe acesta părtaş la un noroc atît de mare, deși era mult mai înstărit. A doua zi, amîndoi fraţii plecară la pădure, dis-de-dimineață, cu saci pîntecoşi, pe care îi burduşiră din comoara ce părea nesecată. De acum, omul nostru se mulțumi cu ceea ce luase. Dar fratele cel bogat nu se mai sătura. Zi de zi se ducea la peşteră, întorcîndu-se încărcat cu aur și giuvaiere. Dracii, băgînd de seamă că tezaurul lor se micşora văzînd cu ochii, intră la bănuieli. Ca să descopere adevărul, folosiră un şiretlic. Lăsară în peșteră o bucată de friptură ademenitoare, presărată cu toate mirodeniile pămîntului, iar ei plecară ca de obicei. Cînd lacomul de bogății intră în peșteră, mirosul fripturii îl îmbie atît de tare, încît se puse pe înfulecat pînă nu mai rămase nimic. Îngreunat de atîta mîncare, abia mai fu în stare să-şi umple sacul cu aur şi cu pietre scumpe. Cînd totuși, cu chiu cu vai isprăvi şi vru să iasă din peșteră, cuprins de toropeală, se pomeni că nu mai ştie ce cuvinte trebuie să spună ca bolovanul de la intrare să se dea la o parte.

Se chinui multă vreme să-şi aducă aminte, dar fără nici un folos. Rămase zăvorît înăuntru. Aşa dădură peste el.

— Pînă aici ţi-a fost, tîlharule, i-au zis ei, legîndu-l fedeleș. Ia zi-ne, cum vrei să mori?

Degeaba se rugă omul, degeaba le ceru să aibă îndurare, făgăduind sub greu jurămînt că le va da înapoi tot ceea ce furase. Dracii erau nestrămutaţi în hotărîrea de a-l osîndi.

— Să-l spînzurăm! îşi dădu cu părerea unul dintre ei.

— Ba să-l lăsăm să aducă înapoi tot ce-a furat, a zis altul.

— Mai bine să-i punem un bolovan pe piept şi să-l lăsăm să putrezească de viu în peşteră, mai spuse un al treilea.

Dintre toate părerile, ultima plăcu cel mai mult tuturora. L-au pus pe hoţ în lanţuri şi după ce l-au culcat la pămînt, i-au trîntit deasupra un bolovan mare. L-au lăsat aşa, fără hrană şi fără apă, apăsat de greutatea grozavă a bolovanului. Au trecut zile în şir şi fratele cel bogat şi lacom nu se mai întorcea acasă. Nevasta lui, care se perpelea de neliniște, presimţind o mare nenorocire, se duse la tăietorul de lemne şi îl rugă să-i caute bărbatul care, plecînd la peșteră ca să strîngă mai multă avuţie, nu mai venise de cîteva zile.

Speriat pentru soarta fratelui său, tăietorul de lemne se duse la peşteră. La cuvintele: „Salsala, deschide-te!“, bolovanul se dădu la o parte. Intrînd în peşteră își văzu fratele întins la pămînt cu un bolovan apăsîndu-i pieptul. Se chinui mult pînă izbuti să-l libereze de povară, și să-i desfacă lanţurile. Apoi, cu el în cîrcă, se întoarse acasă. Mînioşi au mai fost dracii cînd, întorşi la peșteră, nu mai găsiră pe cel care-i păgubise atîta. Și, cum voiau cu tot dinadinsul să dea de el şi să-i ia viaţa, hotărîră ca unul dintre ei să se îmbrace în haine de tămăduitor de boli şi să colinde prin lume cu o caravană de cămile, pînă va da de vinovat. Pe spinarea fiecărei cămile avea să fie cîte o ladă, în care să șadă ascuns cîte un drac. Cînd vor da de locuinţa celui mult căutat, aveau să-l omoare şi să-și ia avuţiile înapoi. Iar dacă li s-ar împotrivi cineva, trebuia să o sfîrșească şi cu acela fără nici o îndurare.

A doua zi, caravana de cămile a şi pornit la drum, încărcată cu lăzi mari, iar în fruntea ei, un vraci striga neobosit:

— Tămăduitor iscusit la toate bolile. De aveţi vreun bolnav acasă, ori dacă vreunul dintre ai voştri are vreo vătămătură, chemaţi-mă, că mi-e în putere să-l vindec de suferinţă!

Cînd caravana trecu pe lîngă casa omului cel înstărit, fata lui cea mică o opri. Atîta așteptau dracii.

— Unde se află bolnavul? o întrebă nerăbdător vraciul.

Fata îl conduse înăuntru, lăsînd convoiul de cămile în poartă. În întimpinare îi ieşi o femeie.

— Unde e cel vătămat? o întrebă el pe cea care-i ieşise în întîmpinare.

— Noi nu avem pe nimeni bolnav, răspunse ca temătoare.

— Nu ascunde adevărul, stărui vraciul. Știu prea bine că aveți un om suferind la voi, mi-a spus-o chiar fata ta.

Femeia se uită spre poartă şi văzu cămilele încărcate cu lăzile acelea mari. Le numără iute şi cînd văzu că erau patruzeci şi trei de cămile, pricepu pe dată că în acele lăzi se ascundeau patruzeci şi trei de draci, al patruzeci şi patrulea fiind însuși vraciul ce se afla în faţa ei. Îl pofti pe acesta să se aşeze și ca se duse la bucătărie, chipurile să-și pregătească bărbatul. Aici luă niște vergele mari de fier, în care se înfigeau berbecii întregi pentru fript, le încinse la foc puternic pînă se înroșiră și cu ele începu să găurească lăzile de pe spinările cămilelor. Ţipetele și vaietele deznădăjduite ale dracilor se înălţau de pretutindeni. La strigătele lor alergară oamenii din sat. Femeia le spuse dintr-o răsuflare toată povestea şi oamenii s-au năpustit asupra dracilor, ca să-i ucidă. De frica morţii, necuraţii au ieșit din lăzi şi au luat-o la sănătoasa, urmăriţi de oamenii care îi băteau cu pietre și îi ocărau. O dată cu ei fugi şi cel ce se dăduse drept tămăduitor, pierindu-le la toţi cheful de a se mai întoarce vreodată în locul acela.

Şi astfel, omul stăpînit de patima de a aduna avuţii peste avuţii a scăpat cu viață datorită fratelui său şi nevestei sale istețe. Din ziua aceea însă el s-a vindecat pentru totdeauna de lăcomia-i fără seamăn care era să-l piardă.