A fost odată în Alep, un negustor pe care Alah îl binecuvîntase cu avere mare. Pentru ca fericirea să-i fie deplină, nevasta îi dărui un fiu preaiubit, pe nume Sayd. Tatăl se îngriji ca Sayd să primească o creștere aleasă, păzindu-l ca pe cea mai de preț avuție a sa. Cu anii, flăcăul deveni un viteaz căruia nu-i era teamă de moarte. Îi plăcea să colinde lumea în lung şi-n lat și o dată îl rugă pe tatăl său să-i dea voie să plece la Damasc. Negustorul se împotrivi, căci erau mari primejdiile ce-l puteau pîndi pe un astfel de drum. Într-una din zile, prietenii lui Sayd veniră să-i spună că pornesc spre Damasc, ţintă atît de rîvnită de Sayd. Acesta îi rugă să încerce ei a-i îndupleca tatăl pentru a-şi da încuviințarea să-i însoţească. Pînă la urmă, tatăl, biruit de rugăminţile băieţilor, își dădu învoirea.

În dimineaţa zilei următoare, caravana cu tineri se îndrepta spre Damasc. Merseră fără oprire pînă la asfinţit, cînd așezară tabăra să se odihnească. Odată cu noaptea ce învălui deșertul, flăcăii căzură pradă somnului, în timp ce cîte unul dintre ei stătea de veghe cu rîndul. Pe neașteptate, se auzi un zgomot grozav. Pînă să se scoale cu toții și să vadă ce se întîmplă, o ceată de balauri năvăli asupra caravanei, ucigînd şi jefuind. În viață rămase doar Sayd, pe care cele patruzeci de dihănii îl luară cu ele. Îl duseră într-un palat plin de comori, unde începură să-l supună la cele mai grozave cazne, cu gîndul să afle de la el locul în care tatăl său, negustorul cel bogat, își ţinea avuţia. Cum, în ciuda chinurilor îndurate, nu izbutiră să afle nimic de la Sayd, ei își înăspriră pedeapsa. După ce îl sleiră de puteri îi spuseră:

— Acum vom lipsi cîteva ceasuri. Plecăm să ne vedem niște rude. Cînd ne vom întoarce, îţi vom zdrobi oasele.

Și numaidecît se ridicară în văzduh și zburară departe, rotindu-se prin întuneric. Rămas singur, Sayd se ridică cu greu și privi pe una dintre ferestre. Palatul, foarte înalt, era așezat pe muchea unei stînci înfricoşător de prăpăstioase. Putinţă de scăpare nu exista.

Tot chibzuind ce era de făcut, începu să colinde prin palat. Intră, rînd pe rînd, în patruzeci de odăi. Văzu aici neasemuite comori, ce-ţi orbeau privirile. Pe cea de-a patruzecea încăpere o găsi ferecată. Apucă zdravăn ușa cu amîndouă mîinile, împingînd-o cu putere, o deschise. În loc de comori, în ea se afla o fată negrăit de frumoasă, cu mîinile încătușate. Cînd își reveni din uimire, o întrebă cum o cheamă.

— Eu sînt Salma, fiica regelui din Alep, îi răspunse ea. Ştiu că tu ești Sayd fiul vestitului negustor.

— Mă minunează în egală măsură şi frumusețea și darul tău de a cunoaşte adevăruri care scapă muritorilor de rînd, îi spuse Sayd. Eu am să încerc cu orice preț să scap de aici. Vrei să vii cu mine?

— Cum de nu, grăi fata. Ştiu că în acest palat se află un covor fermecat cu care poţi zbura prin tării. Dacă l-am găsi, am putea fugi fără să ne primejduim vieţile. Să-l căutăm împreună.

După ce scotociră prin toate ungherele palatului, dădură, în sfîrşit, de covorul fermecat. Sayd luă mai întîi cu sine un cuţit, un arc şi cîteva săgeți, întinse pe jos covorul şi pășiră amîndoi pe el. Lovi apoi cu piciorul colţul drept al covorului şi, cît ai clipi, se ridicară în văzduh. Vîntul îi însoțea în zborul lor, le răvășea părul bogat. Cînd Salma își îndreptă privirile spre cer, văzu un balaur ce se rotea deasupra lor, purtînd un şarpe uriaș. Într-o clipă balaurul fu lîngă covor, lăsă şarpele pe el, o înșfăcă pe Salma şi zbură cu ea înapoi, spre palatul abia părăsit. Sayd îl urmări, izbuti să-l ajungă şi-l străpunse cu cuțitul. Sîngerînd, balaurul începu să coboare cu iuțeală spre pămînt. Se lăsă mai jos şi slobozind în el o săgeată, îl nimeri în gheara cu care o ținea pe Salma. De durere, balaurul îşi slăbi strînsoarea, Salma se prăbuși în gol, dar Sayd o prinse pe covorul fermecat. Apoi flăcăul mai trase o săgeată și nimeri monstrul drept în inimă, făcîndu-l să se rostogolească pînă hăt, departe, pe pămînt, unde se făcu zob.

După cîteva ceasuri, covorul se rotea pe cerul senin al Alepului. Sayd lovi cu putere în colțul stîng al covorului, şi acesta se lăsă tot mai aproape de pămînt. Ajunşi cu bine în Alep, Sayd își luă rămas-bun de la frumoasa Salma și plecă în mare grabă acasă, unde părinţii săi, care auziseră că toţi cei din caravană fuseseră măcelăriți într-o noapte, plîngeau soarta unicului lor fiu, bolnavi de durere. Cînd îl văzură dinaintea lor, viu și nevătămat, nu le veni să-şi creadă ochilor. Aruncară cît colo hainele de doliu şi îşi îmbrăţișară fiul reîntors, cuprinși de o nesperată bucurie.

La rugămintea lui Sayd, tatăl se duse chiar a doua zi la regele Alepului și o ceru pe fiica acestuia, Salma, ca soață pentru neînfricatul tînăr. Iar regele îşi dădu cu bucurie încuviințarea, căci aflase cum Sayd îi salvase fiica de urgia balaurilor, întorcînd-o la viaţă adevărată. Și făcu nuntă mare cu alaiuri împărăteşti şi nemaipomenit belşug de bunătăţi, iar Salma şi Sayd avură parte de o viață lungă şi fericită.