Bine zice moş Arvinte
Vai de cap unde nu-i minte.
prov. pop.

Sus, în sus, în cei munţi săcreţi, trăia odată, demult, un sihastru alb ca oaia de bătrân şi gârbovit de spate ca o leucă; lumea-i zicea părintele Arvinte. Nime nu-l ştia când s-a aşezat pe acelea locuri, de unde a venit şi cum a ajuns el chiar acolo. Dar părintele Arvinte era un om cucernic şi cu frica lui Dumnezeu trăia înfrânat în toate poftele trupeşti, numai în post şi-n rugăciuni îşi petrecea viaţa. Iarna, vara el era tot în munte; oamenii mai milostivi de la poalele muntelui îi duceau merinde iar el ruga pe Dumnezeu pentru sufletul lor. În sfânta zi a învierii Domnului însă se trăgea şi el la bisericuţa din sat, atunci apoi în toată ziua da sfaturi înţelepte la cei ce mergeau la el. Şi cine nu mergea atunci la biserică, iar după sfânta slujbă cine nu rămânea în ţintirimul bisericei să asculte sfaturile moşului Arvinte, a părintelui?

Când a mâncat cele din urmă paşti, a spus oamenilor păţaniile sale, cari şi eu voi să vi le spun, după cum le auzii de la aceia cari le-auziră chiar din rostul fie iertatului părinte.

lată cum le spuse el:

— Dragii mei! Nu în munţii acei săcreţi m-am născut eu, nu, eu m-am născut colo departe, la ţară, unde se face păpuşoiul şi grâul, şi vinul.

Când am început a cunoaşte lumea, mi-a murit mama, iar când eram de cincisprezece-şasesprezece ani, muri tata, şi eu rămăsei gazdă bună, cu loc destul, cu vite bune şi cu casă, cum îi data. Dar la bătrâneţe silit am fost să las câmpia cea bogată şi să mă trag în săcreţii de munţi, unde şi muşchiul se teme să crească, şi m-am tras acolo, ca să-mi spăsesc păcatele din tinereţe. Şi nu-mi pare rău după lumea cea mare, care o am lăsat, numai de s-ar milostivi Dumnezeu să-mi ierte greşelele cele de voie şi cele fără voie, cari le-am făcut cu priceperea sau numai cu gândul.

Auzind oamenii vorbele bătrânului, toţi îşi făcură cruce şi se gândeau că cine ştie ce păcate mari o fi făcut părintele Arvinte. Şi moşneagul pricepu gândul lor, deci nu-i lăsă în nedumerire, ci le spuse:

— Dragii mei, cel mai mare păcat îl face omul care n-ascultă sfaturile părinţilor săi. Eu încă n-am ascultat sfaturile tatălui meu, de aceea sunt silit a mă osândi până ce voi avea zile, că baremi la a doua înviere să dobândesc ceriul. Iată cum s-a întâmplat.

Când trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui şi mi-a zis: „Fiule, numai pe tine te am urmaş în toate bunurile mele, câte mi le-a dat Dumnezeu, şi bucuros te las, încredinţat fiind că vei fi drept urmaş al meu, după cum fusei şi eu al tatălui meu. Până acum te-ai purtat bine, mulţămesc tatălui celui de sus că mi te-a dat cuminte şi înţelept. De acum fă cum te-a îndrepta Dumnezeu, dar nu uita nici vorbele mele. Mai întâi să ştii, fătul meu, în slujba împărătească nu intra; a doua, copil de suflet nu primi, şi, a treia, nu spune muierei tale toate tainele.“

Mai mult n-a putut grăi bunul meu tată, căci i s-a încleştat gura pe vecie.

După ce petrecui pe bătrânul la celea vecinice, după ce mai trecu din vreme şi mi se alină supărarea, mă sfătuiră neamurile să mă însor. Şi mă însurai, că atunci nu era ca azi, să stea feciorii holtei până vor scăpa de săcreata de cătănie, nu, atunci feciorii se însurau îndată ce chibzuiau că pot ţine casă; apoi, de cerea lipsele ţărei, cătănea şi însurat; de unde nu, rămânea fiecare la trebile sale acasă. Destul că m-am însurat şi câţiva ani am dus zile albe cu nevasta.

Odată se aude vorbă din om în om că la curtea împăratului se caută un om sprinten şi cuminte, ca să fie pus într-o slujbă împărătească. Muierea mea încă aude vorba, că împăratul şedea chiar la noi în sat, şi nu-mi dă pace, tot sta de mine să merg şi să merg la împărat să cer slujba. Şi n-am scăpat de gura muierei până m-am dus la împărat şi am cerut slujba, şi mi-o dete împăratul, că eram om sprinten ca prisnelul. Şi nici nu-mi păru rău că am întrat în slujba împărătească, că plată aveam bună iar de lucru mai nimic, numai cât grijeam de-o pasăre care era închisă în cuşca de drot (sârmă), îi dam apă şi de mâncare, apoi dormeam ca un popă. Tot nu am umblat rău, cu toate că am călcat porunca tatălui meu, aşa mă gândeam atunci în mintea mea cea necoaptă. Odată merg acasă şi aflu încălzindu-se la foc un copilandru ca de 11-12 ani.

— Ce copil e acesta, muiere hăi? întreb pe nevasta mea, că noi n-aveam nici un copil laolaltă.

— Un biet copil sărac, umblă a cerşi prin case. L-am lăsat de mas la noi, că ni-a fi pomană, vezi ce vreme-i afară.

— Bine, muiere, bine făcuşi, dă-i de cină, să nu doarmă flămând, zisei eu muierei mele, care se şi grăbi a pune cina pentru noi doi la masă, iar pentru copil la vatră. După ce se culcă copilul şi muierea mea simţi că a adormit, îmi zice:

— Măi Arvinte, noi copii n-avem, tu eşti în slujbă împărătească, eu stau tot singură acasă, n-am nici cine mi-aduce un urcior de apă, ori un braţ de lemne. Da să luăm copilul acesta de suflet şi să-l creştem ca pe al nostru, că numai spre bine ne poate fi colo când vom fi bătrâni.

Eu m-am învoit şi copilul acela din această minută a fost socotit ca şi al nostru. Şi nu-mi părea rău, era bun, ascultător, şi era de ajutorinţă muierei mele.

Odată, la vreo doi-trei ani după aceea, vin într-o seară supărat acasă. Muierea mă întrebă de ce sunt supărat. Doar mi s-a întâmplat ceva?

— Da, îi răspund eu, am scăpat din cuşcă pasărea cea scumpă a împăratului. Dacă prinde împăratul de veste, ştiu că-mi taie capul.

— Nu te teme, îmi zice muierea mea, nu te teme, ştiu eu într-un loc, la un meşter, o pasăre chiar ca aceea, merg şi o cumpăr.

Şi merse muierea să o cumpere, şi-o cumpără şi mi-o dete s-o pun în colivie, în locul celei împărăteşti. Eu luai pasărea şi mă făcui că merg la curte cu ea, dar o slobozii, că eu numai cercasem firea muierei.

Câţiva ani după aceea, avui pace şi-mi mergeau trebile foarte bine; din greu nu lucram, plată bună aveam, lucrul acasă încă nu sta locului, că copilul cel luat de suflet era acum cotângan (junişor, prăscău) şi lucra tot lucrul; nici de aceea nu eram supărat că n-am copii de ai mei. Dar bine-o zis cine-o zis:

Aşa a lăsat Dumnezeu,
După bine s-aştepţi rău.

Într-o zi, merg acasă de la curte. Adecă scumpa mea muiere se drăgostea cu prăscăul ei, cu copilul cel de suflet. Văzând eu atâta fărădelege, mă înfuriai şi mă bursucai ca un urs şi prind a face gură mare, dar buna mea muiere prinde a plânge şi merge aţă la curte, unde mă pârăşte că pasărea cea adevărată am prăpădit-o şi că aceea care este acum în cuşcă este altă pasăre. Pâra ei află crezământ, eu nici că cerc a mă dezvinovăţi, să văd până unde vor merge lucrurile.

Şi mă băgară frumuşel la umbră şi trimiseră cărţi în toate părţi, doară s-a afla cineva să-mi taie capul. Dar p-atunci nu era lumea aşa stricată; nimeni nu voi să taie cap de om pentru o pasăre scăpată.

Şi am stat eu multă vreme în temniţă. Odată numai văd că mă scoate pârcălabul afară spuindu-mi că s-a aflat om care pentru plată mi-a tăia capul. Eu ies afară. Adecă era copilul acela pe care-l luasem de pe uliţe. Nime n-a cutezat să taie cap de om pentru o pasăre, numai el s-a aflat, care s-a sfătuit cu muierea mea aşa: „Decât să pună alţii mâna pe bani, pentru că va tăia capul lui Arvinte, mai bine să luăm noi banii aceia, că de rămâne cu zile tot nu vom avea noi pace de el, ni-a mustra pentru dragoste.“

Văzând eu lucrul acesta, mi-au venit în minte vorbele tătâne-meu şi am prins a plânge ca un copil.

Împăratul era de faţă, deci mi-a zis:

— În zadar plângi, ce-am hotărât trebuie să se îndeplinească, că un împărat nu poate minţi — pe atunci împăraţii îşi ţineau vorba — dară de ai vreo poftă, numai graţie nu cere. Aşa zise.

— Nu cer graţie, am răspuns împăratului, că de graţie nu sunt vrednic, ci mă rog să mă laşi să spun poporului adunat trei sfaturi, care mi le-a dat tatăl meu cu limbă de moarte, şi cari eu, neascultându-le, am ajuns în starea în care mă aflu.

— Spune, zise împăratul.

Atunci eu am început:

— Oameni buni, feriţi-vă de slujba împărătească; nu spuneţi toate sfaturile voastre muierilor, şi copil aflat pe uliţe nu primiţi de suflet; aşa m-a învăţat tata, nu l-am ascultat. Acum vedeţi ce păţesc.

Împăratul numaidecât porunci de mă dezlegară, că pricepu că în lucru este ceva, şi-mi porunci să spun toată păţania mea, din fir în păr. Am spus-o înaintea mulţimei şi a împăratului, precum vi-o spusei şi d-voastră, iar bunul împărat îmi dădu slobozenie şi pre scumpa mea muiere şi pe ştrengarul de prăşcău îi băgă în temniţă. Ce s-a mai întâmplat cu ei nu ştiu, dar eu n-am mai stat acolo nici o minută, m-am tras în munţii voştri şi m-am făcut pustnic, să-mi spăsesc păcatele. lată, dragii mei, aşa am ajuns eu aci, numai o dată în an, la ziua învierei Domnului, mă cobor în sat. Zile multe nu mai am, că sunt bătrân şi slab, dar să vă mai spun o dată sfatul pe care mi l-a dat bunul meu tată: feriţi-vă de slujba împărătească ca de foc, că câtă vreme cineva e slugă, fie chiar şi la împăratul, nu e stăpân, iar stăpânii-şi judecă slugile cum vreau ei. Nu spuneţi toate tainele la muieri, că ele pentru o nimica se mânie foc şi fac din ţânţari armăsari, îţi pun capul, apoi se bocesc, ori îşi caută alţi bărbaţi. Copii de suflet nu primiţi, miluiţi-i pe cei săraci şi le daţi drumul, că dreaptă-i zicala:

Cui dai pâne şi sare,
Ala te mâncă mai tare.

Cu aceste vorbe părintele Arvinte încetă, oamenii îşi făceau cruce zicând: „Feri-ne, Doamne, de rău”, iar el s-a tras în munţi, de unde nu s-a mai reîntors. Poporul şi azi mai ţine minte vorbele lui, numai cât puţinei sunt cari le urmează, iar după ce dau de necaz ştiu zice:

Bine zicea moş Arvinte:
Vai de cap unde nu-i minte.

Auzită de la un bănăţean şi scrisă la Rodna.