În vremurile de demult, pe când domnea în ţara românească nu ştiu care domn, cică s-ar fi dat împotriva câinilor porunci straşnice ca să-i ciomăgească, să le lege tinichele de coadă, să-i otrăvească, în sfârşit, câte rele toate numai şi numai să le stârpească neamul or barim să-i facă să se mai împuţineze la număr.

Bieţii câini, suferiră ce suferiră, răbdară ce răbdară şi nu mai putură.

Ce să facă? Se învârtiră, se suciră, că hăis, că cea, pân-auziră, nu ştiu de la cine, că peste ţara românească ar fi mai mare turcul şi că turcului-i plac câinii; deci hotărâră să trimită o jalbă sultanului, în care să se plângă de relele ce sufereau fără contenire.

Dacă se hotărâră, aleseră unul dintre ei cu o coadă lungă, frumoasă, îi legară jalba de ea şi-l porniră spre Ţarigrad.

Câinele plecă mândru, cu coada colac. Şi se duse şi se duse până ajunse la Ţarigrad. Cum ajunse acolo, ce să vază? Câinii dormeau ba cu cuşcă curată şi cu paie premenite, ba cu scăldat, ba oase pline cu măduvă, ba cazane cu pilaf pe la unele colţuri ale uliţelor. Ba peste puţinică vreme-şi găsi o nevastă frumoasă, bălţată cu galben şi subţirică la trup, şi cu nişte ochi mari şi focoşi… Cin’ să se mai gândească să dea jalba sultanului or să se mai întoarcă în ţara românească? Rămase acolo, că cine e nebun să fugă de bine?

Câinii din ţara românească, biet, aşteptară întruna, şi aşteaptă şi azi nădăjduind că dor-dor s-o mai întoarce vreodată.

Şi d-aia, cică, când se întâlnesc câinii pe uliţă, se miros unii pe alţii la coadă să vază nu cumva o fi ăl cu jalba, şi dacă o fi el să le spuie ce răspuns le-a dat sultanul.