Un spiţer crescuse odată un copil luat de suflet pe care îl chema Matei, căci era băiat. Când făcu şaisprezece ani, îl folosi şi ca laborant, ca să înveţe ceva ca lumea. Stăpânul însuşi petrecea multă vreme căutând plante pe care le folosea la tot soiul de doctorii şi la felurite leacuri. Astfel aduse odată acasă o grămadă de plante, din care fiersese o zeamă şi din care îl opri pe băiat să guste, zicând că putea să moară din asta. Erau într-adevăr plante fermecate, a căror zeamă îl făcea pe cel care bea din ea să înţeleagă limba animalelor, a păsărilor şi a şerpilor. Era, prin urmare, firesc ca spiţerul să vrea să ţină băutura şi taina ei numai pentru sine şi să-l facă pe băiat să-i fie teamă de ea.
Acesta însă văzuse cum stăpânul său băuse din ea, fără ca mai apoi să păţească ceva, de aceea nu se putu abţine ca odată, când acela nu era acasă, să se ducă la locul unde era păstrată sticla şi să ia o înghiţitură zdravănă, după care nu simţi să aibă vreun neajuns. După asta, ieşind odată afară, se minună să vadă că înţelege limba păsărilor, a şerpilor şi a celorlalte animale, ceea ce îl umplu de o bucurie nespusă. Stăpânul însă băgă repede de seamă că ucenicul şi băiatul său adoptiv nu stătuse departe de băutura fermecată, îl învinui de neascultare şi-l goni din casă. Băiatul nu avu ce face alta decât să se tocmească la un ţăran.
Într-o zi mâna boii la plugul cu care ara stăpânul său; pe brazda întoarsă, în spate şi-n faţă, fâlfâiau corbi, căutând râme şi gândăcei, precum e obiceiul acestor păsări.
Dintr-odată auzi vorbele pe care şi le spuneau aceste păsări negre şi cum, între altele, una dintre ele îi zise:
— Matei, de ce stai aici şi nu te duci la dietă, unde regii, principii şi ducii se sfătuiesc pe cine să pună împărat? Du-te, ai să ajungi împărat!
Băiatul îi spuse stăpânului său ceea ce tocmai auzise, dar acesta îl mustră că vorbeşte prostii şi-i zise:
— Măi Matei, ai să ajungi tu împărat, când o să dea vlăstari grindeiul de la plugul meu.
Băiatul tăcu; dar când întoarse boii la capătul brazdei, băgă de seamă că grindeiul dăduse o ramură verde. Îi atrase luarea aminte stăpânului său care părea să n-o fi văzut. Cum se poate lesne închipui, acesta se minună foarte tare, dar nu ştiu ce să spună şi-i zise băiatului să mâne, pentru numele Domnului, mai departe. Apoi glăsui:
— Văd bine că eşti menit unui lucru mai mare decât să mâni boii aici.
Matei nu aşteptă să i se zică de două ori, ci porni hotărât la drum spre oraşul în care toţi domnii mari, conţi, principi şi regi, stăteau la sfat ca să aleagă un împărat. Cum ajunse acolo şi pentru că totul se petrecea în văzul lumii, se îmbulzi şi el în sala unde tocmai se arunca în sus coroana1. Toţi lăsaseră capul în jos, căci acela pe al cărui cap se aşeza coroana devenea împărat.
Coroana zbură mult în sus apoi se lăsă pe capul lui Matei. Atunci toţi se minunară foarte tare că acest giuvaier trebuia să ajungă la un cerşetor pripăşit pe-acolo şi nu voiră în ruptul capului să se întâmple una ca asta. Îi luară coroana, iar când el nu vru s-o dea de bună voie, îl întemniţară şi aruncară din nou coroana. Coroana zbură însă afară din sală, pe casa în care era închis tânărul Matei. Acum o parte din domni zise că era destul de limpede şi că, în cele din urmă, coroana era sortită băiatului sărac. Ceilalţi însă nici nu voiră să audă, îl închiseră pe Matei într-o cocină de porci şi aruncară pentru a treia oară coroana. Ea zbură însă departe ca şi rândul trecut şi se lăsă pe cocina de porci, de unde nu putu fi cu niciun chip smulsă, până ce nu-i dădură drumul băiatului şi nu-i ziseră să ia coroana, căci acum minunea era vădită din cale afară pentru ca el să nu fie declarat de către toţi împărat. Atunci îl încoronară, îl îmbrăcară şi-l duseră la Buda, în cetatea de scaun împărătească.
Când ajunse să domnească într-adevăr ca împărat, Matei vru să ştie ce face vecinul său, ţarul Constantin, din Ţarigrad şi îşi dori să ajungă acolo cât mai degrabă. Deoarece, o dată cu limba animalelor, ajunsese şi în stăpânirea unei ştiinţe vrăjitoreşti aproape atotputernice, pentru el fu o nimica toată ca într-o clipită să fie în acel oraş strălucitor. Dar pentru că nu vroia să fie cunoscut, se duse într-o cârciumă, ca lăutar cu scripca, ca să-i înveselească pe oameni şi, totodată, să le cerceteze părerile despre ţarul Constantin.
Acesta era, şi el, un vrăjitor mare şi priceput care, mulţumită vrăjitoriilor sale, aflase repede de prezenţa împăratului Matei, de aceea se duse cu soldaţi şi oameni înarmaţi la cârciuma în care se afla el, îl împresură şi-l prinse. Îi vorbi prinsului său ca aceluia care era cu adevărat şi se bucură că pusese mâna pe el ca să-l poată omorî. Dar abia îl duseră pe Matei în temniţă, că el se şi prefăcu într-o muscă, se strecură prin gaura cheii tuturor uşilor bine zăvorâte şi zbură de-acolo.
Ajuns la Buda, nu avu altceva mai grabnic de făcut decât ca printr-o vrăjitorie să-i aducă într-o oră, noaptea, în palatul său, pe ţarul Constantin, pe ţarina Elena, împreună cu copii lor, toţi cu paturi cu tot şi fără ca ei să bage de seamă.
După ce, la Buda fiind, familia ţarului mai dormi o bună bucată de vreme, se trezi mai întâi ţarina şi băgă de seamă că nu era în odaia ei, pricină pentru care îşi trezi soţul şi i se plânse. Acesta se uită în jur şi nu pricepu unde se aflau până ce nu se făcu, în fine, lumină şi văzură că sunt la Buda. Din pricina asta erau în mare încurcătură, care însă se prefăcu în îngrijorare şi teamă, când intră un soldat şi îi pofti la gustare în numele stăpânului său, împăratul Matei. Uimire şi spaimă îi cuprinse deopotrivă, căci îşi aminteau prea bine ce avuseseră de gând cu Matei, atunci când se arătase ca lăutar în Ţarigrad.
Ţarul nu vru să creadă la început că se aflau la Buda şi zise soldatului:
— Dacă împăratul Matei vrea să mă vadă la gustarea sa, n-are decât să vină el însuşi la mine şi să mă poftească.
Soldatul se duse şi spuse împăratului cuvintele stăpânului de la Ţarigrad, după care Matei apăru în faţa lui. Atunci ţarul Constantin se sperie, căci acum văzu prea bine că se afla în puterea împăratului din Buda, cu care se purtase de curând atât de duşmănos. Matei însă nu făcu nimic asemănător, ci îi pofti frumos pe toţi la gustare, aşa că toată familia ţarului îl urmă.
Când îşi beau cafeaua, împăratul Matei începu să vorbească şi zise:
— Când am fost la Ţarigrad, tu, ţare Constantine, mi-ai arătat ce vrăjitor puternic eşti şi cum nimeni nu se poate preface aşa uşor în faţa ta. Dar eu ţi-am arătat că vrăjitoriile mele sunt şi mai puternice. A trebuit să fac asta pentru că tu ai încălcat faţă de mine legea ospeţiei atât de rău. Vezi doar ce pot, căci într-un ceas te-am adus, împreună cu prea înălţata ta familie, de la Ţarigrad la Buda. Dar să nu te temi, căci n-am făcut-o ca să-ţi pricinuiesc ţie sau alor tăi vreun rău, ci doar ca să-ţi arăt că nici un împărat nu trebuie să omoare pe vreun ţar şi nici un ţar pe vreun împărat ci, dacă unul îl vizitează pe celălalt, să fie primit şi ţinut cu mare cinste.
La aceste vorbe, ţarul Constantin se simţi foarte ruşinat, îl rugă pe împărat să-l ierte pentru purtarea sa vicleană şi-i ceru să-l mute cu toţi ai lui în cetatea sa de scaun tot atât de repede pe cât îl adusese. Matias nu se învoi cu asta şi zise:
— Nu, n-am să fac asta, ci mai întâi să devenim buni prieteni şi apoi cu un alai strălucitor, cu muzicanţi şi soldaţi, am să te duc sărbătoreşte la Ţarigrad, la cetatea ta de scaun.
Astfel împăratul Matei şi ţarul Constantin au devenit prieteni, după care un alai nemaipomenit de strălucitor l-a adus pe acesta din urmă, împreună cu familia sa, la Ţarigrad, la cetatea sa de scaun.
Desigur că ai citit despre acest alai minunat prin cărţi, dar tocmai el a fost acela care le-a prilejuit. De atunci celor doi stăpânitori le-a mers bine şi ei au rămas prieteni. Aşa îţi doresc şi ţie, mulţi prieteni şi viaţă lungă.
- Din mărturisirile unui tâlhar care, din câte știu, eliberat din pușcărie, a murit acasă, am aflat cum își aleg acești oameni căpetenia (harambașa). Acel tâlhar povestea că pe vremea lui, atunci când ca tânăr flăcău nevinovat, deci ca unul care nu făptuise încă nici un omor, ajunsese printre tâlhari, aceștia îl desemnaseră să arunce coroana. Era o noapte cu lună, de se vedea aproape ca ziua, când s-au adunat cu toții într-o pădure de munte pe lângă Dunăre, în Banat, spre a-și alege harambașa. În acest scop au împletit o coroană din nuiele decojite și nedecojite de alun. Toți au îngenuncheat în cerc și au înclinat capul spre pământ, după care el a aruncat coroana. Cel căruia îi cădea giuvaierul cel mai aproape de cap avea parte de norocul de a fi harambașă. ↩︎