A fost odată un împărat, povestea pare să-i fi uitat numele, pe care norocul nu l-a lipsit de nimic din tot ceea ce pământul, cu comorile şi bunurile sale, poate să dăruiască. De cum era gândită, orice dorinţă îi era împlinită, chiar şi dintre cele mai tainice, astfel încât ar fi fost cel mai fericit dintre muritori, dacă tocmai această favoare nestăvilită a sorţii nu i-ar fi pricinuit o tristeţe şi o melancolie adâncă, de nebiruit.
Nemaiavând ce să-şi mai dorească şi de ce să se mai îngrijească, se simţea din ce în ce mai rău, şi această boală sporea cu fiecare zi. Cei din preajma sa fură cuprinşi de mare îngrijorare şi chemară medici şi vraci care trebuiră să încerce tot ceea ce le punea la îndemână arta lor şi tot ce ştiau, dar degeaba; niciunul nu izbuti să-l înzdrăvenească pe stăpânul împărătesc, boala se agrava tot mai mult şi treptat dispăru orice nădejde de a-l vedea pe înaltul bolnav din nou sănătos.
De aceea fură chemaţi toţi sfetnicii şi înţelepţii care trăiau la curtea împăratului. Aceştia aveau să ţină sfat şi să încerce să mai afle un leac prin care împăratul să poată fi tămăduit. Multă vreme şezură şi se sfătuiră sfetnicii şi învăţaţii până când, în cele din urmă, se înţeleseseră să fie trimişi soli în toate colţurile şi la toate hotarele, departe şi aproape, ca să găsească un om pe deplin fericit. Acesta trebuia apoi adus la curte pentru ca înaltul bolnav să-i poată folosi cămaşa1, deoarece numai aşa ceva l-ar fi putut face din nou sănătos.
Zis şi făcut. Soli şi crainici zburară spre toate zările, în împărăţie şi dincolo de hotarele ei, fiecare având însărcinarea de a căuta un om pe deplin fericit şi de a-l aduce pe el sau cămaşa lui la curte. Trecură zile şi luni, solii şi crainicii se întorceau unul după altul, cu treaba neîndeplinită. Nici unul nu izbutise să găsească un om pe de-a-ntregul fericit.
Se înapoiaseră aproape toţi cei care fuseseră trimişi în lumea largă, când unul dintre ei izbuti ca departe, pe un munte înalt, unde aproape nu le pria decât pietrelor şi vijeliilor, să dea de un cioban, la a cărui fericire s-ar fi zis că nu lipsea nimic. Acesta îşi păzea turma lui mică de oi, să tot fi fost vreo douăzeci de bucăţi. Avea pe el un cojoc, în cap o căciulă din blană de miel, iar în mână o bâtă zdravănă şi noduroasă. Solul împărătesc îl văzu din vale cum stătea pe un pripor, petrecând cu lânoasele sale. Când ducea fluierul la gură şi cânta câte-o melodie veselă, când îl ţinea în aer, juca şi sălta, fluiera şi pocnea din degete.
După ce fiul voios al naturii săltă astfel o vreme, solul urcă la el şi-i zise:
— Bună ziua, frate! S-ar zice că eşti foarte mulţumit şi vesel!
— Să dea Domnul vreme bună, răspunse cel întrebat; da, sunt foarte bine, şi de ce n-aş fi vesel? Nu-mi lipseşte nimic, slavă Domnului.
— Văd, zise iarăşi slujitorul domnesc, că eşti sărăcăcios îmbrăcat şi desigur ai vreo dorinţă a cărei împlinire te-ar face şi mai fericit decât eşti acum.
— Mai fericit? întrebă acela. Nu-mi lipseşte nimic ca să fiu fericit şi nu mai am nici o dorinţă. Iată aici, pădure şi păşune din belşug, coliba şi oile mele, ce-mi mai trebuie? Animalele astea mă hrănesc şi mă îmbracă; dacă vreau, pădurea îmi dă lemn pentru foc, iar cu fluierul petrec atât cât îmi trebuie.
— Eşti într-adevăr de invidiat, zise solul împărătesc; ştiu însă cum ai putea s-ajungi bogat şi nobil. Vino cu mine la împăratul meu, pe care doar tu îl poţi scăpa de o boală fără leac. O să fii răsplătit cu oricât aur şi argint ai să pofteşti.
— N-am nevoie şi nu cer mai mult decât am, răspunse scurt ciobanul la vorbele ispititoare ale solului împărătesc, sunt pe deplin mulţumit cu oile mele.
Văzând că nu o scoate la capăt cu acest fiu al naturii, îi povesti de boala fără leac de care suferea împăratul şi cum toţi medicii, vracii, sfetnicii şi înţelepţii încercaseră, zadarnic, tot ce se pricepuseră, şi cum ar mai fi rămas un singur leac de a-l salva pe stăpânul bolnav, aceea de a pune pe el cămaşa unui om pe deplin fericit. Sute de soli şi crainici cercetaseră până acum jumătate de lume, dar nici unul nu izbutise încă să dea peste un om pe deplin fericit. Acum însă norocul făcuse ca el să-l găsească pe acest om şi de aceea îl roagă să vină la împărat. Ciobanul nu voi în ruptul capului şi atunci solul îl rugă ca baremi să-i dea cămaşa lui s-o ducă împăratului.
La care acela răspunse:
— Dragă frate, aş vrea să-ţi fiu de ajutor, dar iată, e cu neputinţă!
Cu aceste vorbe, îşi desfăcu cojocul şi solul împărătesc văzu că era într-adevăr cu neputinţă, căci fericitul n-avea nici o cămaşă pe el. Astfel că şi acest din urmă sol se întoarse cu treaba neîndeplinită acasă, la curtea împăratului, despre care povestea n-a mai aflat nimic.
- Cămăși, petice sau zdrențe din ele sunt folosite frecvent de valahi ca mijloace simpatetice împotriva vrăjirii, a farmecelor, a bolilor inexplicabile. ↩︎