A fost odată ca niciodată, a fost un unchiaş ş-o babă. Ăst unchiaş şi a babă n-aveau nici un copil, ş-ar fi dat, bieţii oameni, bieţi n-ar fi fost, mult cu multu, să aibă vrun pic de prăsilă; dar care o fi fost sterp, moşu or baba nu se ştie, ci se povesteşte numai că n-aveau copii, neam. Şi tot gândeau ei să ia vrunu de suflet, dar nu-i prea trăgea aţa, că de!… alta e copilul tău, ş-alta e ăl de suflet. Şi toată tinereţea aşteptară ăşti doi bătrâni, făcând descântece, bând baba zeamă de ierburi, cheltuind moşu bani pe fel de neam de leacuri, dar tot degeaba, c-ajunseseră de parcă erau ninşi de bătrâni, şi tot fără prăsilă erau.

Dar cât erau de bătrâni, ei tot mai nădăjduiau, tot se mai gândeau cum ar face să aibă vrun pic de copil, şi se hotărâră într-o zi să plece unchiaşu p-un drum şi mătuşa p-altu, şi care ce-o întâlni: copil, lighioană, ce-o fi, s-o ia şi s-o aducă acasă, că simţeau că mult-mult n-or să mai trăiască şi să aibă barim cui lăsa bordeiul ş-ale câteva părăluţe agonisite cu muncă, într-atâţia mari de ani.

Dacă se hotărâră, plecară într-o zi, moşu p-o cărare şi baba pe alta.

Umblară ei, care încotro, toată ziulica; baba nu găsi nici picior de vieţuitoare, iar moşul, taman spre seară, când se întorcea acasă trist şi oţerit de necaz că nu găsise nimic, sa pomeneşte că dă de un şearpe cu cap de om, în apropierea unei peşteri.

Şearpele, cum îl văzu, începu să se zvârcolească, să se încolăcească şi să se uite galeş la el ca cum l-ar fi rugat să-l ia. Unchiaşul, cum era el de bărbat, că nu ştia ce e frica, de el nu se lipise cât trăise, puse mâna pe el şi-l luă de-l băgă în traistă, ş-o luă spre casă. Când pe-aproape de sat, iacă se-ntâlni cu mătuşa.

— Ei, babo, ai găsit ceva?

— Neam, unchiaş, nici picior de om ori de lighioană n-am întâlnit.

— Eu am găsit.

— Ce? întrebă baba bucuroasă.

— Ia un şearpe.

— Ad’ să-l văz şi eu.

— Na… şi scuipă-l să nu-l dăochi.

Când îl văzu baba, şearpe cu cap de om, şi cu ochii mari, şi unde-i sticleau colo, scuipă din gros, dar în sân, şi nu de teama dăochiului, ci de frică.

— E-te, mă, muierea! Ce-ai văzut pe dracu, de-ţi scuipi aşa-n sân? c-ai udat cămaşa, zise moşul râzând.

— O, bate-l-ar pârdalnicu, că mă speriai, zise baba mai venindu-şi la loc din sperietură, ş-apoi, râzând şi ea ca şi moşu de bucurie că găsiseră şi ei un copil să-i îngrijească la bătrâneţe, o luară spre casă. Cum ajunseră, puseră de mămăligă, mâncară şi ei, dădură şi şearpelui din destul şi sa culcară veseli.

Trăi şarpele 15 ani în casa unchiaşului şi a babii; iar după ce trecu ăst răstimp, chiar în ziua când se împlini se pomeniră bătrânii că-ncepe şearpele să vorbească, şi le spuse că era fecior de împărat şi că era vrăjit să nu poată vorbi decât tocmai când va împlini 15 ani de când l-ar fi găsit cineva şi l-ar fi luat de suflet, iar d-aci încolo, să mai treacă încă nouă ani până să-şi lepede pe fiecare an câte-o piele, c-avea nouă, şi tocmai atunci să-şi vie la loc în fire, să se facă iar om ca toţi oamenii. Bătrânii, vezi bine, se bucurară şi se rugau la Dumnezeu sfântul să-i mai ţie să-l vadă şi om, că tot şearpe li se urâse; se făcuse, nene, mare şi se îngroşase, iar coada îi era lungă de se speria toată lumea care venea prin bordeiul lor.

În vremea aia se afla vecină cu ţara unde trăia moşu cu baba şi cu şearpele, o împărăţie mare, şi împăratul alei împăraţii avea o fată de se dusese pomina de frumoasă ce era. Şearpele, cum căpătase graiul la loc, cum trimisese pe unchiaş la împărat cu un plocon şi c-o scrisoare.

Împăratul, care auzise de şearpe şi ştia că era fecior de împărat, i-a primit darul şi a poftit pe unchiaş în casă de l-a cinstit frumos ca p-un bătrân ce era, şi l-a întrebat de şearpe cum l-a găsit, şi dacă l-a crescut bine.

— De! măria ta, după puterile noastre; din ce-am mâncat noi a mâncat şi el, unde-am dormit noi, a dormit şi el, zise unchiaşul.

— Bine, foarte bine, moşicule, îţi mulţumesc eu pentru tată-său, cu care eram bun prieten.

Şi dându-i şi împăratul o scrisoare şi daruri pentru şearpe, plecă moşul înapoi.

Când se întoarse acasă cu darurile şi cu scrisoarea împăratului, şearpele se bucură foarte mult şi a doua zi zise unchiaşului să-l ducă la locul unde l-a găsit, şi-i spuse că dacă va ajunge acolo, să se aşeze jos şi va vedea un şearpe mare cu un toiag lângă el şi cu un inel in vârful cozii, şi şearpele ăla de bucurie când o vedea că vine cu dânsul (cu şearpele moşului adică) o să-i zică să ceară ce-o vrea, că-i va da, iar unchiaşul să nu ceară alt decât toiagul şi inelul.

Aşa se şi întâmplă, că dacă ajunse unchiaşul cu şearpele acolo nici n-apucă să se aşeze să se mai odihnească şi el niţel, şi iacă că ieşi din peşteră o mulţime nenumărată de şerpi şi printre ei se vedea unu mai mare, de parcă era tartorul lor, care cum îl văzu pe unchiaş începu să facă o gălăgie şi să urle de gândeai că să ia peştera-n sus, dar aflând de la şearpele moşului că el era ăl de-l crescuse, îl chemă lângă el şi spre mulţumire îi făgădui orice va cere, iar moşul, după învăţul şearpelui, ceru toiagul ce era lângă dânsul, să se rezeme în el, c-abia poate umbla de bătrân ce e, şi să-i dea şi inelul din vârful cozii, să-l ducă mătuşii acasă.

Şearpele ăl mare n-a stat împotrivă şi i-a dat bucuros ce a cerut, şi moşul plecă înapoi spre casă. Iar şearpele, copilul lui, rămase aci să mai petreacă.

După câtăva vreme, când se sătură şearpele de petreceri, prinse de luă câteva pietre nestemate din peşteră şi se întoarse la bordeiul ălor de-l luase de suflet, la unchiaş şi la babă, care trăiau din belşug, că ce gândea, aia le-aducea toiagul şi inelul.

Dacă ajunse şearpele înapoi se bucură şi moşul şi mătuşa peste poate, şi mâncară şi chefuiră, iar a doua zi, până în ziuă, şarpele spuse moşului să se ducă la împăratul vecin şi să-i ceară fata în peţit, pentru el.

Se duse unchiaşul, dar împăratul, căruia nu-i prea venea să-şi dea fata după un şearpe, măcar că era fecior de împărat ca şi el, îi spuse că i-o dă de-o face un pod de fier de la el din palat până la bordeiul moşului.

Şearpele a aşteptat până s-a înnoptat bine, şi punând inelul jos şi bătând din toiag, s-a făcut, cât clipeşti, un pod de nu-i găseai seamăn pe lume de frumos şi trainic.

Dacă văzu împăratul aşa tot nu se învoi şi-l mai puse la o încercare, că adică să facă ş-un pod de argint, tot de la palat la bordeiul moşului, ca să vie el cu trăsura, dar pe alt drum.

Şearpele a pus iar inelul jos şi a bătut cu toiagul, şi s-a făcut un pod de argint, de sticlea să-ţi ia vederile şi mai multe, nu.

Împăratul tot gândea că n-o putea săvârşi ce i-a fost poruncit, dar văzând că ce i-a zis a făcut, s-a întristat, că trebuia să-şi dea fata dup-o lighioană spurcată, şi temându-se şi de alţi împăraţi, cari voiau să ia pe fii-sa de nevastă, l-a mai pus la o încercare: să facă o pereche de case în văzduh, care să se mute după soare, şi în locul ălor două poduri de aramă şi de argint să facă unul de aur.

Şearpele, fără greutate, cu ajutorul inelului şi al toiagului, îndeplini şi astă nouă poruncă, şi a doua zi, când s-a sculat împăratul din somn, s-a minunat de tot de frumuseţea caselor ş-a podului, că soarele care taman răsărea îşi resfrângea razele pe pod şi-l făcea peste măsură de frumos şi de sclipitori, iar de măiestria cu care era făcut se duse vestea în toată lumea.

Dac-a văzut aşa împăratul a hotărât să i-o dea şi să facă nunta. Şi se făcu nuntă împărătească d-au ţinut chefurile nouă zile şi nouă nopţi, că curgea vinu-n pahare ca din şipot, iar nişte haramine de ţigani zdrăngăneau din dible de juca toată lumea, şi mâncările le căra cu cuptoarele, că era poftit mai tot norodul din împărăţie, şi toţi se mirau de şearpe că-i era capul în palat, iar coada taman la bordeiul unchiaşului, dar — ca lumea — se miră ce se miră ş-apoi se dădu la mâncare, la băutură şi la joc.

Când s-o isprăvit nunta, s-a dus şearpele cu nevastă-sa în odaia lor.

Peste noapte se pomeneşte mireasa că şearpele se dă d-o parte, îşi scoate nouă piei după el şi rămâne om ca lumea, iar despre ziuă iar le pune pe el şi se face iar şearpe la loc. A doua zi, întrebând împăratul pe fii-sa, ea a răspuns cu atâta cinste şi dragoste către şearpe, încât împăratul nu mai putea de bucurie, că el se temea întâi de ginere-său.

Aşa trecu o zi, două, nouă, până se împlini un an, şi dacă împlini un an lepădă şearpele o piele. Fata spuse mă-sii şi lui tată-său, şi cu toţii sfătuiră ca să rămâie ginerele lor om, să facă un cuptor şi să-l arză cu nouă care de lemne şi să arunce noaptea pieile şearpelui să arză. Şearpele a văzut cuptorul, şi a întrebat ce face cu el, dar nevastă-sa i-a răspuns că vor să facă pâine de casă. El temându-se de ceva, îi spuse să n-o împingă păcatele să-i arză pieile, că s-a isprăvit cu ea, şi începu să-i spuie cu de-amănuntul tot ce-a păţit şi ce are să mai pătimească până o rămânea om; dar nevastă-sa n-a luat în seamă ce i-a spus, şi, într-una din nopţi, pe când dormea el, îi aruncă pieile în foc. Cum le ajunse vâlvoarea niţel-niţel, pocniră odată pieile de se cutremură palatul din temelii.

Când auzi bubuitura, o dată sări şearpele drept în picioare şi mirosind a pârlit, pricepu cam ce se întâmplase, şi blestemă aşa pe nevastă-sa:

Să umble rătăcind prin toată lumea, având în cap o căciulă, iar pe trup veştminte şi în picioare opinci, toate de fier, iar împrejurul pântecului unde începuse să se zămislească copilul, să fie încinsă cu cercuri iar de fier şi până nu i-or plesni cercurile să nu poată naşte, iar până nu l-o ieşi părul prin căciula de fier, până nu i s-or rupe hainele fâşii şi până nu s-or topi opincile, să nu dea de el.

Şi zicând aşa, se făcu nevăzut, iar fata împăratului rămase în întunerec.

Trecură câteva zile la mijloc şi fata nemaiputând răbda de doru bărbatu-său, se hotărî să-şi facă toate de fier şi să plece în lume, să caute să-l găsească.

Se încercă împăratu şi împărăteasa s-o oprească, dar nu fu chip s-o înduplece să rămâie. Dacă văzură aşa, îi făcură toate de fier şi într-o zi, pe când se revărsau zorile, îşi luă un toiag tot de fier ca să se apere de lighioane, şi plecă lăsându-şi părinţii adânciţi în mâhnire.

Umblă ea rătăcind vreme îndelungată, şi opincile parcă nu umblase deloc cu ele, aşa se ţineau de bine, dor zgâriate pe ici pe colea.

Într-o zi, fiind ostenită prăpădită, dădu de casele Sfintei Luni; aci bătând în poartă îi deschise Sfânta şi o primi înăuntru. Sfânta Luni s-a mirat de îmbrăcămintea ei ş-a prins de a întrebat-o că cum şi ce fel. Fata spunându-i păsul, sfânta i-a spus că în apropiere se află o gârlă, şi pe marginea gârlii stă un om care trăieşte cu o zână, şi el tot spune întruna c-a fost însurat c-o fată de împărat. Pe fată n-o mai încăpea casa de bucurie.

— El trebuie să fie! strigă ea.

— Stai de te odihneşte noaptea asta aici, îi zise sfânta, şi mâine o să-ţi dau ceva ş-apoi să pleci.

A doua zi, după ce-i dădu Sfânta Luni să mănânce bine, îi dărui o cloşcă de aur cu puii tot de aur şi o învăţă că dacă va da de omul ăla, el o să fie culcat şi ea să-l ocolească de trei ori, după ce-o pune cloşca lângă el, şi să zică:

„Te-am căutat nouă ani fără-ncetare ş-acum te găsii dormind“.

— Dupe aia, zise sfânta, îţi va plesni un cerc d-împrejurul pântecelui şi ţi se va mişca copilul în tine. Când te-i întoarce, vezi să treci iar pe la mine.

Fata mulţumi cu ochii plini de lacrămi de bucurie şi plecă.

Ajungând la gârlă îşi găsi bărbatul, făcu cum a fost învăţat-o Sfânta Luni, şi se întoarse înapoi la sfânta, de unde, dupe ce-şi luă ceva merinde, o luă spre casa părintească. Când ajunse acasă, toiagul i se tocise cam la jumătate şi firele de păr începuseră să răsară din căciula de fier.

Dar nu putu sta mult şi iar i se făcu dor. Căutară iar părinţii s-o ţie, dar nu putură cu nici un chip.

După umblet îndelungat ajunse la casele Sfintei Vineri, care, dacă îi bătu la poartă, o primi bucuroasă şi spunându-i fata păsurile, după ce o ospătă ş-o lăsă să se odihnească, îi dărui un purcel de aur pe care să-l dea zânei cu care trăia bărbatu-său, ca s-o lase în casă să-l vază, că nu mai dormea afară, fiind frig.

Ea, sărutând mâna sfintei, luă purcelul, făcu cum a învăţat-o şi lăsând-o zâna în casă, ea iar i-a zis cuvintele: „Te-am căutat nouă ani fără-ncetare, ş-acum te găsii dormind“.

Şi l-a ocolit de trei ori şi i-a plesnit încă un cerc dimprejurul pântecelui, iar bărbatu-său s-a mişcat în somn.

După aia iar s-a întors acasă la părinţii ei, dând întâi pe la Sfânta Vineri, care îi dădu merinde de drum îndeajuns.

După puţină vreme, iar o apucă dorul de bărbatu-său şi iar plecă pe alt drum şi dădu de casele Sfintei Sâmbete, nişte case de străluceau de frumuseţe şi de lumini, că taman era ziua sfintei în ziua aia. Şi Sfânta Sâmbătă o primi tot aşa de bucuros ca şi alelalte sfinte, ş-o dărui şi dânsa cu doi porumbei tot de aur cu care făcu tot ca cu purcelul, şi ajungând lângă bărbatu-său şi zicând tot cuvintele alea, plesni şi cercul d-al treilea dimprejurul pântecelui, şi bărbatu-său se sculă drept în picioare şi îmbrăţişând-o a plecat cu ea înapoi, luând şi darurile sfintelor ce le păstra zâna şi lăsând-o pe biată zână cu buzele umflate, râvnitoare şi de bărbat şi de daruri.

Iar eu isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus să fie de minciună cui a spus; încălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine ascultă, iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da.

Basmu băsmuit,
Gura i-a trosnit
Şi cu lucruri bune
I s-a umplut.

Povestit de Ion Georgescu din comuna Boţeşti, judeţul Dâmboviţa.