Cică ţiganul ar fi rămas odată de nu mai avea nici cu ce încălzi apa pentru mămăligă. Atunci plecă — vezi bine — la pădure să adune niscai surcele, or găteji, or… ce-o găsi, în sfârşit. Dar luă şi un toporaş cu el, să mai dea razna şi prin crăci mai zdravene, când i-o veni bine.

Dacă ajunse în pădure se uită încoace, se uită încolo, mai în dreapta, mai în stânga… nimica toată pe jos; surcele mai de Dumnezeu defel, abia câte o zburătură din topor şi mică, nespornică. Crăci mai subţiri mai erau, nu e vorba, dar, cum gândea şi ţiganul:

„Mai mare pocnetul şi fumul de ele, decât treaba”.

Negăsind ce-i trebuia, pe jos, ţiganul îşi aruncă ochii în sus.

O cracă, cam cât grosul piciorului, se întindea lungă hei! încolo, şi plină, plină de crăculeţe mai mici. Şi mai avea şi alta: venea la îndemână, nu era aşa sus de tot, să tot fi fost de un stat şi jumătate de om, mult două.

Se şi hotărî ţiganul să o doboare.

Îşi scuipă în palme, îşi încolăci picioarele împrejurul copacului, şi trăgându-se în mâini ajunse la cracă, se puse călare pe ea şi începu a da cu toporaşul să o dezlipească de trunchi.

Da ţiganul de nădejde, ca să isprăvească mai curând, că-i era să nu dea cu ochii de ăl pândar, când iacă un român trece şi el prin pădure.

Se uită la ţigan sus şi începu să râză, văzându-l că taie craca de sub el.

— O să cazi, măi cioară, fire-ai al dracului, de-o să-ţi sară ciocul din loc, îi zise trecând. Ţiganul auzind „măi cioară” îi şi sări inima din loc; gândea că e pândarul. Se opri din dat şi se uită repede jos. Dar văzând că nu e el — căci îl cunoştea — prinse curaj şi răspunse:

— ’Ndec, parc-ai fi Dumnezelea tu, să ştii c-am să caz!

— Bine, zise românul, o să vezi!

Şi-şi urmă drumul.

„I-o fi necaz că mă vede cu lemnul gros!” cugetă ţiganul.

Dă înainte cu toporaşul gândindu-se la altele.

Pe când era cu mintea aiurea şi tot izbea în lemn, numai odată se aude un „trosc!” prelung, şi craca se rupe căzând cu ţigan cu tot.

„Hauliu! cugetă ţiganul sculându-se de jos şi frecându-se, că se izbise niţel căzând, să ştii că hala a fost Dumnezelea! Mi-a dat da ştirea, saracu, şi eu nu l-am crezut”.

După ce cugetă aşa, mai rămase niţel pe gânduri, şi odată numai o rupse d-a fuga pe drumul pe care apucase românul.

Românul se vede că avea de făcut cale lungă, că mergea încet.

Îl ajunge ţiganul.

— Sa ma ierţi, zău, sa ma ierţi, Doamne, ca nu te-am ascultat adineauri; cum ai zis haşa a fost, ham căzut cu craca cu tot.

— Ţi-am spus eu?

— Aşa e, ham fost prost, Doamne, dar iartă-mă şi-mi fă ş-un bine că tot eşti bun la suflet, spune-mi când mor.

Românul văzând pe ţigan prost, vru să-l păcălească.

Se făcu că se uită bine în ochii lui, îi căută în palmă, îl întoarse, îl suci şi la urmă îi zise:

— Păcat de tine, măi ţigane, că eşti tânăr…

— Haoliu! Dar de ce, mânca-te-aş?

— Nu mai ai viaţă multă; când ăi tuşi de trei ori, să ştii că şi mori.

Iar după ce zise aste cuvinte, plecă înainte, lăsând pe ţigan înfricoşat în mijlocul drumului.

Se întoarse bietul ţigan în pădure după aia, luă craca de o duse acasă, aprinse focul, puse demâncare, dar mâncare fu aia, cu spaima în inimă? Mai avea el chef de ceva de acum? Căci se gândea:

„Ce, e lucru mare tusea? Când cu gândul nu gândeşti, hait! ai tuşit; dac-ai tuşit de trei ori, mori; iaca treaba? Viaţă-i asta?“

Se întristase ţiganul de nu i se mai ivea zâmbet pe faţă, şi slăbise mai ca un ogar.

Într-o zi plecă având treabă la oraş.

Pe drum iaca tuşi o dată.

Îi şi trecu ca un fier ars prin inimă.

— Ţin-tea, Danciule, că ţi-a eşit un sufletu, îşi zise el oftând.

Mai merse ce mai merse, hait! mai tuşi o dată.

— Ţin-tea, ţin-tea, Danciule, ca mai ai numai un sufletu! zise ţiganul galben la faţă şi tremurând vargă.

Iar când tocmai trecea dincolo, la un loc, aşa pe la mijlocul drumului, mai tuşi o dată, şi se şi trânti ţiganul jos gândind c-a murit.

Stătu el acolo cu faţa în praf mai multă vreme, până iaca se auziră pocnete de bici şi clopoţei, şi chiote de surugiu¹. Pasămite, un boier trecea într-un poştalion cu patru cai înaintaşi.

Veneau caii în goană, dar noroc că vizitiul văzu un om jos pe cale şi opri caii la vreme.

Socotind că e vreun beţiv căzut, îi strigă:

— Scoală, mă beţivule, de acolo că e calea strâmtă şi n-am pe unde da.

Ţiganul, aş! de unde să se scoale.

Numai ridică niţel capul şi zice:

— Ce vorbeşti cu morţii, bre, că te-o bate Dumnezelea!

Surugiul dacă auzi aşa, nici una nici două, îi trage un sfârc de bici.

Odată sări ţiganul în sus ţipând şi frecându-se de usturime. Apoi se duse la trăsură, scoase căciula, şi întreabă pe boier:

— Ce să-ţi dau, boiarule, să-mi vinzi mie hala dă-nviază morţii?

Dintr-una, dintr-alta, boierul ca să-şi facă râs, se vede, căci îi spusese ţiganul ce era să facă cu el, porunci surugiului să-i schimbe biciul pe ce avea ţiganul în pungă, şi plecă.

Ce se gândise Danciul?

„Dau ce am hîn pungă, dar fie ca şi câştigul! Unul să-nviez şi-mi scoţ paralele; hăilalţi or fi pa d-asupra… Mi-a spus Dumnezelea mâna-n cap!“

Urmându-şi drumul aşa, făcând planuri de bogăţie, iaca dă printr-un sat, şi, cum se întâmplă, în sat un mort.

Ţiganului îi zâmbi mustaţa.

„Heaca prilejul!“ zise el.

Intră colo ţanţoş în curte şi zise rudelor care plângeau şi se văietau după mort:

— Ce-mi daţi, măi, sa-nviez pe mortul?

— Fugi d-aci, balaure, îi răspunse unu, că dau d-a azvârlita cu tine; n-avem noi destule pe cap, mai venişi să ne-ncurci şi tu?

Aş! ţiganul o ţinea una că-l înviază.

Bieţii oameni văzându-l semeţ, şi cum e omul făcut să nădăjduiască, se învoiră să-l îngăduie să încerce.

ÎI lăsară singur în odaie cu mortul — c-aşa ceruse el — şi aşteptau afară.

Încuie ţiganul uşa şi începu să dea cu biciul în mort. Ăla, mort ca toţi morţii, de unde să se deştepte? Se necăjea ţiganul, asuda, înjura, dădea… geaba! Ţăranii nerăbdători, că prea sta mult, intrară şi văzură cum şi ce fel.

Ce bătaie mâncă ţiganul, vai de mămulica lui, numai el ştiu.

— Bine, măi haramină², cum să necinsteşti tu mortul, şi dă-i! În loc să scoţi căciula din cap şi să te închini şi să zici: Dumnezeu să-i ierte păcatele!… Şi curgeau palmele şi pumnii ca ploaia.

— Lăsaţi-mă, c-aşa oi zice d-aci înaintea, lăsaţi-mă, că m-aţi homorât!…

Îl făcură scăpata.

Porni ţiganul, când se văzu scăpat, de nici sfântul Ilie nu-l mai prindea şi zicea în gând mereu vorbele ce-l învăţaseră oamenii, ca să nu le uite şi s-o mai paţă şi altă dată.

Nu merse mult aşa şi văzu, pe un loc viran, doi inşi tăind un porc.

Cum îi vede, de departe scoate căciula şi începe să se închine şi să zică:

— Dumnezeu să-i ierte păcatele!… Dumnezeu să-i ierte păcatele!…

Oamenii bănuiră că vrea să-şi bată joc de ei.

Mi ţi-l luară la palme.

—Ia te uită, mă, stanca³ naibii, s-a găsit să râză de oameni! ziceau ei pe când îi cărau.

— Nu râz, zău nu râz, aşa m-a-nvăţat halţii să zic!

— Apoi rău te-a învăţat; tu altă dată să nu mai faci aşa, ci să zici: „mânca-l-aţi sănătoşi, cu nevasta, cu copiii…“

— Haşa oi zice, saracul de mine, numa lăsaţi-mă.

Îl lăsară oamenii şi plecă înainte.

Mai încolo niţel, dădu d-un popă care lepăda în drum nişte lături.

Danciul nici nu-l văzu bine şi începu:

— Mânca-le-ai sănătos, cu nevasta şi cu copiii!

Popa îndârjit, odată se repezi în părul lui:

— Bine, măi ţigane, cum să mănânc eu lături cu nevasta şi copiii, nu ţi-e ruşine obrazului să vorbeşti aşa?… Să tot fi scuipat dacă ţi-a fost scârbă, dar să zici aşa cuvinte?

— Las’ că scuip al’dată, taica părinteo, scuip, zău, numa iartă-mă!

N-apucă să iasă din sat şi dădu cu ochii de două babe, care îşi căutau în cap.

El începe să le scuipe.

Una dintre babe pune mâna pe o prăjină şi croieşte-l!…

— Cum să ne scuipi tu pe noi, femei bătrâne, dăşucheatule! nu ţi-e frică de mânia lui Dumnezeu? În loc să ne dai frumos bună ziua ca un drumeţ cinstit, ori să pui şi tu capul iei în poală şi să ne rogi să-ţi căutăm şi ţie…

— Haşa am să fac, matuşo, d-acu, sa ma iertaţi.

Era ţiganul rupt, vai de capul lui: unde se pipăia îl durea. Abia mai mergea, şi mai avea o bucată bunicică până la oraş. Dar ce era să facă? Se ducea înainte că era mai puţin până la oraş decât până acasă, de s-ar fi întors, şi nu-i trecea bietul prin minte că o să mai paţă ceva. El, ca să fie cu cugetul curat, ce făgăduia ţinea, că era cinstit, săracul. Făgăduise babelor că altă dată o să dea bună ziua şi o să puie capul rugându-se să-i caute şi lui?… Aşa şi făcu. Pe un câmp mai departe de sat, nişte câini se luaseră la bătaie de la un stârv.

El de colo:

— Bună ziua! Şi bagă şi capul rugându-se să-i caute în cap.

Câinii cum erau îndârjiţi în bătaie, nu-l văzură dintâi, că altminteri poate ar fi fugit; şi, până să bage de seamă, îl scărmănară de cap pe el.

Ajunse la oraş schilodit de nici dracul nu l-ar mai fi cunoscut. Stătu la nişte rude până se mai vindecă din dureri, şi pe urmă o luă spre casă.

Pe drum trebuia să treacă, la un loc, o punte peste o apă adâncă şi repede. Ce-i trăzni ţiganului prin cap:

„Nu că el mult a umblat, da-n ceafă nu s-a uitat”.

Se rezemă de apărătoarea punţii şi se înclină pe spate doar de şi-o vedea ceafa, oglindindu-se în apă.

Da unde s-o vază? Dar el nu se lăsa; până ce tot împingându-se, se rupse lemnul, fiind putred, şi căzu în gârlă.

Ar mai fi făcut el poate multe boroboaţe, săracul, de nu s-ar fi înecat, şi mi-ar fi fost povestea mai lungă, dar de!… aşa i-a fost scris lui să se sfârşească, şi aşa sfârşii şi eu, că minciuni să spui… nu spui să mă tai!

Auzită de la un servitor: Ghiţă.

---

1. surugiu = vizitiu care conducea (călare pe unul dintre cai) diligențele, poștalioanele sau trăsurile boierești. ↩︎
2. haramină = ființă proastă și ticăloasă. ↩︎
3. stancă = pasăre sedentară, de talia unui porumbel, cu cioc scurt, puțin curbat, coadă lungă și penaj negru-cenușiu. ↩︎