A fost odată ş-altă dată n-a mai fost, adicătilea, de… împărat o mai fi fost şi altă dată, şi încă de multe ori, dar împărat să aibă fată aşa frumoasă ca ăsta, mai rar.
Şi o iubea împăratul şi împărăteasa, nevoie mare; nici n-apuca să vrea ceva şi-i şi făceau.
Când se făcu fata taman bună de măritat, se întâmplă de se bolnăvi, şi după ce zăcu vreme îndelungată, muri.
Ce vaiete! ce chilomane! ce leşinuri! să moară şi biata împărăteasă şi mai multe nu! Împăratul biet, se mai ţinea; ce-i faci! cruce de voinic, să-şi stoarcă ochii ca muierile, nu mergea, dar numai el ştia, săracul, ce era în inima lui.
Pregătiră toate să-i facă înmormântare vrednică d-o fată de împărat ce era şi când veni s-o mai sărute o dată, băgă împăratul de seamă că o ureche îi era roşie.
Ce să fie? Chemă un vraci, şi dânsul când văzu, zise să n-o mai îngroape, ci s-o ducă în biserică, să puie soldaţi s-o păzească şi să vază ce se întâmplă peste noapte.
Făcu împăratul cum zise vraciul şi trimise un soldat.
Stătu soldatul până la miezul nopţii şi se pomeni că se ridică moarta din coşciug, cu un rât ca de porc şi vine la el, de-l îmbucă dintr-o dată.
După aia, moarta se plimbă prin biserică până când cântară cocoşii şi atunci dete fuga şi se culcă iar în coşciug.
Când veni împăratul a doua zi să întrebe pe soldat de s-a întâmplat ceva, soldatul ia-l de unde nu e. A doua seară iar trimise unul, şi ăsta păţi tot ca ăl dintii; şi aşa trimiţând mereu, pierdu trei mulţime de oştire şi tot oştire d-a bună, că nu trimetea d-ăia blegii, ci tot soldaţi unu şi unu.
Veni vremea de trimise şi p-un sergent să păzească pe moartă. El cum auzi aşa o luă la fugă spre gârlă, să se înece mai bine decât să-l mănânce moarta. Alergând el aşa, iacă se întâlneşte cu un unchiaş, care pasămite era Dumnezeu; ăst unchiaş îl întrebă că încotro aleargă aşa tare.
— Mă duc să mă înec, moşicule, că mă pune împăratul să păzesc în biserică pe o fată a lui care are pe ucigaşu-n ea; din câţi au păzit-o pân-acum, n-a scăpat nici unul cu viaţă, pe toţi i-a mâncat şi acum mi-a venit şi rândul meu.
Dacă auzi aşa, moşul îl povăţui să nu se ducă să se înece, ci să se întoarcă înapoi şi să ia un sac cu nuci şi unu cu mere şi să se ducă în biserică, să le risipească pe lespezi, iar el să se aşeze în strana din dreapta şi să nu se mişte nicidecum.
Sergentul ascultă pe unchiaş şi făcu cum i-a zis, adică risipi pe lespezi merele şi nucile ce adusese cu el şi se aşeză în strană. Când, peste noapte, ce să vezi! Unde se pomeneşte că se scoală moarta învăţată să mănânce carne de om şi începe să strige:
— Unde eşti să te mănânc? Unde eşti să te mănânc?
Iar nerăspunzând nimeni şi dând de nuci şi de mere, începu să mănânce din ele. Mâncă ea ce mâncă şi iar începu să strige.
— Unde eşti să te mănânc? Unde eşti să te mănânc?
Şi începu să se plimbe prin biserică. Umblând ea aşa, dete peste sergent în strană şi se repezi spre el să-l înghită, dar nu se putu apropia; se căzni ea, se învârti, se suci, deloc… nu-l putea ajunge cu un tăiş de cuţit şi cântând cocoşii dete fuga de se aşeză în coşciug.
Cum se făcu ziuă, trimise împăratul să vază ce s-a făcut cu sergentul; oamenii de veniră îl găsiră mai mort de frică, încât nu putea nici vorbi, şi-l scoaseră afară de-l duseră înaintea împăratului.
Acesta îl întrebă ce-a văzut, dar el n-a vrut să spuie. Atunci împăratul, mâniat de nesupunerea lui, l-a orânduit tot pe el să păzească şi în noaptea aia.
Cum auzi el aşa, iar fugi cu gând să se omoare singur, atât era de îngrozit, dar pe drum se întâlni iarăşi cu unchiaşul cu care se mai întâlnise în ziua trecută, care auzind că se ducea iar să se omoare, îl sfătui să ia iar doi saci de nuci şi doi de pere şi să facă tot ca în noaptea trecută, dar să se aşeze în clopotniţă.
Aşa şi făcu, şi peste noapte, tot pe vremea aia se pomeni că se scoală moarta, şi după ce strigă de două ori: „Unde eşti să te mănânc?“ începu să mănânce nuci şi pere, dar nu trecu mult şi lasă nucile şi iar strigă: „Unde eşti să te mănânc?“ Şi începând a căuta se sui în clopotniţă, unde dete peste el şi se repezi să-l îmbuce, dar nu putu să se apropie de el, că locul unde sta el era sfânt; văzând ea că nu-i poate face de cap luă o mână de fân, puse pe el şi-i dete foc, dar focul nu se apropia de el nicidecum, şi cântând cocoşii, moarta dete fuga de se aşeză în coşciug şi aşa scăpă sergentul şi acum de moarte.
A doua zi, întrebându-l împăratul ce-a văzut, el iar n-a vrut să spuie şi împăratul, supărat de îndărătnicia lui, îl orândui şi în a treia noapte să păzească tot el în biserică.
El, dacă auzi aşa, iar cătă să se omoare, dar norocu lui că-i ieşi iar unchiaşul înainte şi-l opri zicându-i să ia trei saci de prune şi trei de miei şi să-i risipească prin biserică, iar el să se aşeze pe prastol1 şi să nu se mişte nicidecum.
Cum îl învăţă unchiaşul aşa făcu şi şezu pe prastol până la miezul nopţii, când se pomeni că iar se scoală moarta şi strigă: „Unde eşti să te mănânc?“ Dar nu se putu apropia de el cu un tăiş de cuţit. Atunci ea se prefăcu că e muma sergentului şi-i zise:
— Aide, maică, acasă că mi-a dat împăratul hârtie cum că te sloboade să-ţi vezi de treabă… Dar el nici nu se mişcă. Şi venind vremea cântară cocoşii, iar ea alergând să se arunce în coşciug nu putu ajunge până acolo şi căzu jos… Când căzu, pocni ceva tare, de asurzi pe sergent şi se făcu o putoare să te fi ascuns în gaură de şarpe numai să nu miroşi, dar sergentul sta nemişcat, cum îl învăţase moşul şi văzu cum ieşi diavolu din ea.
După ce se potoli putoarea, ea se sculă de jos şi se rugă de flăcău să se dea şi el jos de pe prastol, dar el nu se mişca. Îl mai ruga ca să vie, că a ieşit diavolul din ea, şi că o să-l ia de bărbat, dar văzând că nu se mişcă începu să se închine şi să sărute icoanele.
Atunci sergentul, când văzu aşa, se dete jos, dar nu vorbi până la ziuă deloc.
La ziuă, când veniră oamenii trimişi de împărat să vază ce s-a mai întâmplat, îl vede sărutându-se cu fata în pragul bisericii; atunci ei se speriară şi dădură fuga la împărat să spuie ce au văzut. Împăratul porunci armatei să vie să dea foc bisericii, şi el plecă înainte să vază şi el; dar văzându-i p-amândoi vorbind în tinda bisericii, îi luă şi-i duse acasă de-i cunună p-amândoi şi le-a dat şi o jumătate de împărăţie.
Auzit de la Ion Olteanu din Ardeal.
- prastol = masă din mijlocul altarului, pe care se țin obiectele necesare oficierii liturghiei. ↩︎