A fost odată ca niciodată. Multe sînt zilele norocoase în viaţa omului! Uită-te la mine, ce om cu noroc mi-s eu: într-o zi, m-am dus la baia de aburi, şi-acolo, nici urmă de apă caldă sau măcar de tas¹ cu care să-mi torn apă pe mine, ca să mă spăl… Într-altă zi, găsesc un inel pe uliţă. Dau să-l pun pe deget, să mă fălesc şi eu, cînd colo, piatra din mijloc, ioc, şi tot inelul, turtit, ca o bară dublă… Sau deunăzi, în piaţă, zăresc o tobă îngropată în colb, o ridic iute, cu gîndul să cîştig cu ea, pe la nunţi ori alte petreceri, vreun gologan, dar toba n-avea decît cercul de pe margini… Şi nu mai departe decît azi, cînd intru în pădure, mă trezesc faţă în faţă cu un om. Îşi înjghebase o colibă şi, cum mă vede, piere în ea, şi, la un ochi de geam, se aşază la pîndă, cu flinta gata de tras. Vai, ce mai mi-a bătut inima, de teamă ca nu cumva norocul meu cel găunos să-l îndemne să-şi descarce plumbii în mine!…

Dar, de fapt, nu voiam să vă vorbesc de toate astea, ci să vă spun o poveste de-a noastră. Și începusem cum se cuvine, nu? Cu „a fost odată ca niciodată“… Așadar, odinioară, la marginea unei păduri dese și întinse, trăia un vînător. Singur-singurel şi tare chipeș mai era vînătorul nostru. În fiece zi bătea pădurea neumblată în lung și-n lat şi-abia-abia de izbutea să doboare vreo pasăre ori vreun iepure. Atunci se înturna în bordeiul lui, aprindea frumuşel focul în vatră, îşi frigea vînatul şi așa îşi potolea inima cu hrana trebuincioasă vieţuirii.

Într-o bună zi, însă, cum călcă în pădure, îi ieşi în bătaia puștii un stol de potîrnichi. Ochi iute și, dintr-un singur foc, și căzură la picioare două potîrnichi deodată. Se minună omul:

— Ce-o mai fi cu asta? Pînă acum nu prea m-a îmbulzit norocul.

Își puse vînatul în tolbă și plecă spre casă. Cînd ajunse în colibă, dădu să aducă dintr-un ungher al ei găteje² uscate, bune pentru aprins focul în ogeac³, se împiedică de o vulpe care, în loc să se ferească de apropierea lui, îl țintuia cu ochii ei de chihlimbar, fără nici o sfială. Chipeșul vînător se prefăcu că n-o vede, își agăţă tacticos flinta pe perete, curăță de fulgi cele două potîrnichi, le spintecă şi le fripse, după care, pe una o mîncă el, iar pe cealaltă o puse binișor dinaintea vulpii.

— Ia de te înfruptă şi tu din norocul meu neașteptat de pe ziua de azi, îi zise. Pesemne că ești tare înfometată, de vii de bună voie în cuibul vînătorului, fără sfială de flinta lui.

Vulpea mîncă potîrnichea cu oase cu tot, după care plecă într-ale ei.

A doua zi, iarăşi la vînătoare, omul nostru abia păși în pădure, cînd, dintr-un tufiș, îi şi zbughi pe dinainte un cîrd de iepuri. Puse flinta la ochi și mîna pe trăgaci şi trase… Doi iepuri se prăbușiră deodată, rostogolindu-i-se la picioare.

— Mare ţi-e minunea, Doamne! mormăi bucuros singuratecul vînător, în timp ce-și ridica de jos frumuseţea de vînat. Te pomenești că s-a schimbat şi pentru mine roata norocului.

Se îndreptă ca de obicei spre colibă, dar, cînd dădu să intre, un lup, în faţa uşii! În loc să fugă la apropierea vînătorului, el se apropie de bărbat şi, ca un cîine credincios, păşi după acesta în colibă, unde se întinse în fața ogeacului, parcă adăstînd⁴.

Vînătorul se prefăcu a nu-l vedea. Își văzu liniştit de treabă, jupui și curăţă iepurii, îi găti, după care unul și-l opri pentru sine, de-l mîncă, iar pe celălalt îl puse în faţa lupului:

— la de mănîncă, îi zise el, bucuros că are cu cine mai schimba o vorbă. Pesemne că eşti tare înfometat, de nu te sfiești de omul cu pușcă.

Lupul n-așteptă să fie poftit de două ori. Se ospătă cu nădejde, de nu mai rămase un oscior din bietul iepure, apoi se ridică și se mistui în pădure, după treburile lui.

Ziua următoare, cînd se trezi odată cu zorile, pe prag, în locul lupului, sta tolănit un urs. Îi puse și lui dinainte resturile de la iepurele pe care îl mîncase în ajun, își săltă flinta pe umăr și apucă iar drumul pădurii. Se pregăti să dea o raită prin locurile ştiute de el a fi mai prielnice pentru vînat, cînd, pe neașteptate, auzi bătăi zorite de aripi: un cîrd întreg de rațe sălbatece se ridicase din aluniș, zburînd spre înaltul cerului. Iute își luă omul flinta de pe umăr și ochi. Poc! Se descărcară plumbii și, dintr-o dată, două rațe se rotiră nițeluș ca bete, apoi căzură la pămînt, aproape de picioarele lui. Le ridică, nevenindu-i să creadă în norocul care cu încăpăţinare i se alătura repetat, și o luă agale spre casă. Aici, pe creștetul colibei, poposise un vultur uriaș. La apropierea omului, nici gînd să zboare. Parcă adăstîndu-l, se lăsă lin pe umărul acestuia și pătrunse odată cu el înăuntru.

— Şi azi am avut mare noroc la vînat, își spuse vînătorul. Cum am mîncare berechet, am să-i fac parte din ea, ca unui musafir de-al meu, şi vulturului, căci, pesemne că e tare înfometat, de nu dă semne de sfială la apropierea omului cu puşcă…

Pregăti pentru gătit amîndouă rațele, una o opri pentru sine, iar pe cealaltă o puse dinaintea vulturului, care, după ce se sătură, zbură pe ușă, după treburile lui…

Şi vreme de cîteva zile, tot așa se petrecură lucrurile: abia punea piciorul vînătorul în pădure şi vînatul i se arăta în faţă şi, dintr-o descărcare de pușcă, nimerea cîte două vietăţi deodată. Iar la intrarea în colibă îl așteptau, ca o obișnuinţă, ba o zburătoare sălbatecă, ba o fiară, care, fără să se ferească de el, se hrăneau din prisosul hărăzit de noroc. Şi, după ce se ospătau, plecau precum veniseră.

Într-o bună zi însă, lupul cel de la început intră iar după vînător, înăuntrul colibei, dar de astă dată îi grăi cu glas omenesc:

— Prietene, tu nu numai că nu ne-ai ucis, deşi îți stătea la îndemînă, dar ne-ai îndestulat cu mîncare pe noi, vieţuitoarele pădurii, în cele mai grele zile ale noastre. Ne-am tot sfătuit între noi cum să-ţi mulţumim pentru fapta ta bună. Și iată ce-am chibzuit. Ne întristăm să te tot vedem cît de singur trăieşti în pustietăţile pădurii și vrem să te însoţești cu fiica padișahului⁵ din ţara asta. Numai atîta voim să ştim: tu încuviințezi asta ori ba?

Rîse cu poftă vînătorul.

— Ce întrebare, fîrtate lup! Se cunoaște că nu trăiești printre oameni! Păi cum să se poată, frățioare? Eu sînt un om sărac, cum prea bine aţi văzut. Cum să rîvnească la mine o ditai fiică de padișah?! Hai, lăsaţi vorbele de clacă şi să ne vedem fiecare de treabă…

— Ba deloc, îi tăie vorba lupul. Eu sînt craiul tuturor lupilor pădurii. Toţi se supun poruncilor mele fără să cîrtească. Și vulpea, care-a venit prima la tine, la fel, e mai mare peste toată suflarea vulpilor pădurii și vulturul, de asemenea, împărățește peste toţi vulturii din pădure şi de pe piscurile de la noi, iar ursul își întinde şi el stăpînirea peste toţi urșii trăitori pe meleagurile noastre. Tu n-aibi grijă de nimica, numai să-ţi dai încuviințarea, restul, lasă-l în seama noastră, că știm ce avem de făcut.

Şi vînătorul, deşi nu avea nici o nădejde că prietenii săi vor izbuti să-și aducă la îndeplinire dorinţa, nu se împotrivi lor, ca să nu-i întristeze.

Lupul urlă o dată prelung și toţi lupii se adunară degrabă în juru-i. Vulpea scheună o dată prelung și toate vulpile se îmbulziră de-a valma în jurul ei. Vulturul ţipă o dată prelung și toți vulturii, mari şi mici, într-un fîlfîit asurzitor de aripi, întunecară cerul şi se lăsară pe pămînt în jurul craiului lor. Ursul numai ce mormăi o dată tare, ca un bubuit de tunet, şi peste puţin se buluciră spre el, trosnind sub pașii lor, vreascurile şi crengile pădurii, puzderie de urși, mari şi mici, negri sau cenușii… Și armata greu de închipuit, alcătuită din fiarele şi zburătoarele pădurii, porni la drum, îndreptându-se fără ocol spre saraiul⁶ padișahului.

Ajunseră acolo pe la chindie⁷. Se uitară în jur, pustiu peste tot. În grădină, nici țipenie de om. Grădinarii își lăsaseră uneltele la o parte și plecaseră la odihnă.

— Împărați ai lupilor și urșilor, cuvîntă atunci vulpea. Voi veniţi cu mine în grădină. Eu am să fiu grădinarul, iar voi doi, vă veţi înhăma la plugul de colo, în locul boilor. Cînd fiica padișahului se va ivi în grădină, craiul vulturilor o va prinde cu grijă, de umăr, și va zbura cu ea pînă la coliba chipeşului nostru vînător. Sînteţi gata?

— Gata! spuseră într-un glas toate viețuitoarele adunate în fața saraiului.

Atunci lupul şi ursul își băgară capetele sub jug, vulpea apucă coarnele plugului, şi ca un grădinar iscusit, începu a ara grădina, de la un capăt la altul, îndemnîndu-şi, cu strigăte ascuțite, „boii“, pentru ca brazda trasă să fie cît mai adîncă și mai dreaptă…

La auzul tărăboiului stîrnit, toată suflarea saraiului, de la mai marii dregători și pînă la slujbașul cel mai neînsemnat, se îmbulzi pe la ferestre, să vadă ce se întîmplă, şi-apoi, în hohote de rîs nestăvilit, cobori în grădină nemaiîncetînd să se mire:

— Ha, ha, ha! Ia te uită! Vulpea, ha, ha, ha, a ajuns grădinar… Ha, ha ha! A înjugat la plug cogeamite ursul greoi şi pe fiorosul lup și… ha ha ha, ară cu strășnicie grădina padișahului nostru, parcă, ha ha ha, ar fi tocmită pentru aceasta cu bani grei! Ha ha ha!

Auzind vălmășagul de glasuri, însăși fiica padișahului ieşi zorită în balconul saraiului și, cum dădu cu ochii de animalele noastre ce-şi vedeau temeinic de treabă ca și cum numai asta făcuseră toată viaţa, se înveseli și ea, rîzînd din toată inima. Deodată însă, vulturul-crai zbură de pe creștetul unui pom unde se ghemuise nemișcat și o înhăţă pe fată în ghearele sale.

— Ajutor! Daţi fuga! Scăpaţi-mă! începu să strige aceasta, zbătîndu-se.

Degeaba însă! Vulturul, de-acuma dincolo de grădină, se avîntase cu povara-i prețioasă spre tării⁸. O vreme pe boltă se văzu un punct ce se tot micșora, pînă pieri cu totul.

Cum văzu că vulturul s-a ridicat în slăvi cu fata, vulpea a lăsat în grabă plugul și s-a făcut nevăzută. La fel şi lupul, a ieșit din jug și s-a mistuit printre flori și copaci, în timp ce ursul, greoi, neputînd să iasă iute din jug, fugea cu mare iuțeală, trăgînd după sine plugul…

Cînd se dezmeticiră, cei din sarai pricepură vicleșugul vulpii, dar, prea tîrziu!… Padișahul înjghebă degrabă o oaste mare de călăreţi înarmată pînă în dinţi, care porni în direcţia în care se spunea c-ar fi zburat vulturul…

Cît despre vultur, el zbură, cu prada sa vie, pînă la coliba chipeşului vînător. Ajuns aici cobori lin pînă în prag, unde o lăsă uşurel pe fata de padişah, speriată foarte de cele petrecute.

— Nu-ţi fie teamă, fată frumoasă, încercă s-o liniștească vînătorul. Nu-s duh ori altă arătare, sînt om ca și tine. Biet vînător în prieteșug cu vietăţile pădurii, și-atît. Din partea mea să nu te-aştepţi la nici un rău. De vrei, rămîi să te însoțeşti cu mine, de nu, vulturul, la rugămintea mea, te va duce îndărăt la ai tăi.

Fetei îi plăcu felul deschis de-a vorbi al voinicului. Înfăţişarea lui și ciudata însingurare în pustietăți rar străbătute de picior de om o atrăgea.

— Tatăl meu, padișahul, porni-va oaste mare, ca să mă ia înapoi, rosti ea. Spune-mi, atunci ce se va întîmpla cu noi amîndoi?

— Toate vietăţile pădurii ne vor apăra pînă la ultima lor suflare, o încredinţă vînătorul. Un singur lucru are pentru mine însemnătate: să vrei să rămîi alături de mine cu toată inima, și-atît.

— Mă învoiesc să-ți fiu soață dreaptă, pînă la sfîrșitul zilelor mele, răspunse fata de padișah.

În vremea aceasta, vulpea, lupul și ursul, urmaţi de cetele lor de supuși, străbăteau pădurea. Cum armata de urmăritori călare se tot apropia, craiul vulpilor vorbi către ceilalți:

— Cînd, la noapte, oștenii vor mînea în pădure, eu am să-mi pun supușii să le facă harcea-parcea șăile și frîurile…

Zis şi făcut. Dimineaţa, cînd călăreţii dădură să se urce pe cai și să pornească mai departe, găsiră şei şi hamuri ca vai de ele. În timp ce ei încercau, ocărînd, să mai dreagă ce se putea drege, vulturii aruncau ploaie de pietre peste cai şi călăreți. Urşii nu se lăsară nici ei mai prejos: înarmaţi cu crengi groase și trunchiuri mai tinere de copaci, dădură năvală peste ostași, stîlcindu-i în lovituri.

Înfricoșaţi de-atîta urgie abătută asupră-le pe neașteptate, ostașii făcură calea-întoarsă la sarai, unde povestiră padișahului. La început, acestuia nu-i venea să creadă. Dar, cînd văzu cu ochii lui starea jalnică în care ajunsese falnica sa oștire, rămase pe gînduri.

— Cu oamenii, m-aş lupta pînă în ziua de apoi, dar cu fiarele și zburătoarele pădurii, cum poți să dovedeşti? Viclenia, forța și unirea fac din ei, după cum s-a văzut, vrăjmași de nebiruit, ale căror gînduri greu le poate pătrunde o minte omenească. Teamă mi-e că va trebui să-mi las fata unde a purtat-o răpitorul ei, altminteri aș putea duce la pierzanie o ţară întreagă.

Așa grăi padișahul către dregătorii săi. Îndată porunci să se alcătuiască nu armată pedepsitoare, ci alai de nuntă împărătească ce, cu el în frunte, porni să străbată pădurea cea deasă şi întinsă. Deasupra lor, mereu, se rotea un vultur, care, parcă, voia să le arate drumul cel mai scurt spre țintă. Așa dădură de coliba chipeșului vînător, care îi adăsta în prag, de mînă cu frumoasa fată a padișahului. Acesta le dădu binecuvîntarea părintească și patruzeci de zile și patruzeci de nopți încheiate nu se mai ostoiră petrecerile. Iar vietățile pădurii durară, în acest răstimp, ca dar de nuntă tinerei perechi, un măreț castel în inima pădurii, unde vînătorul şi soaţa lui trăiră în bucurie și bună înțelegere tot restul zilelor…

---

1. tas — castronaș în care bărbierul își pregătește spuma de săpun. ↩︎
2. gătej — creangă subțire și uscată care servește la aprinderea focului. ↩︎
3. hogeac — coș (la o casă), horn. ↩︎
4. a adăsta — a aștepta. ↩︎
5. padișah — titlu purtat (în Evul Mediu și în epoca modernă) de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu. ↩︎
6. serai — palat al sultanului sau al marilor demnitari turci. ↩︎
7. chindie — moment al zilei înainte de apusul soarelui; masa pe care o iau lucrătorii la câmp, pe la orele 4 după-amiază. ↩︎
8. tărie — aici cu sensul de cer. ↩︎