A fost odată ca niciodată. Multe sînt zilele norocoase în viaţa omului! Uită-te la mine, ce om cu noroc mi-s eu: într-o zi, m-am dus la baia de aburi, şi-acolo, nici urmă de apă caldă sau măcar de tas¹ cu care să-mi torn apă pe mine, ca să mă spăl… Într-altă zi, găsesc un inel pe uliţă. Dau să-l pun pe deget, să mă fălesc şi eu, cînd colo, piatra din mijloc, ioc, şi tot inelul, turtit, ca o bară dublă… Sau deunăzi, în piaţă, zăresc o tobă îngropată în colb, o ridic iute, cu gîndul să cîştig cu ea, pe la nunţi ori alte petreceri, vreun gologan, dar toba n-avea decît cercul de pe margini… Şi nu mai departe decît azi, cînd intru în pădure, mă trezesc faţă în faţă cu un om. Îşi înjghebase o colibă şi, cum mă vede, piere în ea, şi, la un ochi de geam, se aşază la pîndă, cu flinta gata de tras. Vai, ce mai mi-a bătut inima, de teamă ca nu cumva norocul meu cel găunos să-l îndemne să-şi descarce plumbii în mine!…

Dar, de fapt, nu voiam să vă vorbesc de toate astea, ci să vă spun o poveste de-a noastră. Şi începusem cum se cuvine, nu? Cu „a fost odată ca niciodată“… Aşadar, odinioară, la marginea unei păduri dese şi întinse, trăia un vînător. Singur-singurel şi tare chipeş mai era vînătorul nostru. În fiece zi bătea pădurea neumblată în lung şi-n lat şi-abia-abia de izbutea să doboare vreo pasăre ori vreun iepure. Atunci se înturna în bordeiul lui, aprindea frumuşel focul în vatră, îşi frigea vînatul şi aşa îşi potolea inima cu hrana trebuincioasă vieţuirii.

Într-o bună zi, însă, cum călcă în pădure, îi ieşi în bătaia puştii un stol de potîrnichi. Ochi iute şi, dintr-un singur foc, şi căzură la picioare două potîrnichi deodată. Se minună omul:

— Ce-o mai fi cu asta? Pînă acum nu prea m-a îmbulzit norocul.

Îşi puse vînatul în tolbă şi plecă spre casă. Cînd ajunse în colibă, dădu să aducă dintr-un ungher al ei găteje² uscate, bune pentru aprins focul în ogeac³, se împiedică de o vulpe care, în loc să se ferească de apropierea lui, îl ţintuia cu ochii ei de chihlimbar, fără nici o sfială. Chipeşul vînător se prefăcu că n-o vede, îşi agăţă tacticos flinta pe perete, curăţă de fulgi cele două potîrnichi, le spintecă şi le fripse, după care, pe una o mîncă el, iar pe cealaltă o puse binişor dinaintea vulpii.

— Ia de te înfruptă şi tu din norocul meu neaşteptat de pe ziua de azi, îi zise. Pesemne că eşti tare înfometată, de vii de bună voie în cuibul vînătorului, fără sfială de flinta lui.

Vulpea mîncă potîrnichea cu oase cu tot, după care plecă într-ale ei.

A doua zi, iarăşi la vînătoare, omul nostru abia păşi în pădure, cînd, dintr-un tufiş, îi şi zbughi pe dinainte un cîrd de iepuri. Puse flinta la ochi şi mîna pe trăgaci şi trase… Doi iepuri se prăbuşiră deodată, rostogolindu-i-se la picioare.

— Mare ţi-e minunea, Doamne! mormăi bucuros singuratecul vînător, în timp ce-şi ridica de jos frumuseţea de vînat. Te pomeneşti că s-a schimbat şi pentru mine roata norocului.

Se îndreptă ca de obicei spre colibă, dar, cînd dădu să intre, un lup, în faţa uşii! În loc să fugă la apropierea vînătorului, el se apropie de bărbat şi, ca un cîine credincios, păşi după acesta în colibă, unde se întinse în faţa ogeacului, parcă adăstînd⁴.

Vînătorul se prefăcu a nu-l vedea. Îşi văzu liniştit de treabă, jupui şi curăţă iepurii, îi găti, după care unul şi-l opri pentru sine, de-l mîncă, iar pe celălalt îl puse în faţa lupului:

— la de mănîncă, îi zise el, bucuros că are cu cine mai schimba o vorbă. Pesemne că eşti tare înfometat, de nu te sfieşti de omul cu puşcă.

Lupul n-aşteptă să fie poftit de două ori. Se ospătă cu nădejde, de nu mai rămase un oscior din bietul iepure, apoi se ridică şi se mistui în pădure, după treburile lui.

Ziua următoare, cînd se trezi odată cu zorile, pe prag, în locul lupului, sta tolănit un urs. Îi puse şi lui dinainte resturile de la iepurele pe care îl mîncase în ajun, îşi săltă flinta pe umăr şi apucă iar drumul pădurii. Se pregăti să dea o raită prin locurile ştiute de el a fi mai prielnice pentru vînat, cînd, pe neaşteptate, auzi bătăi zorite de aripi: un cîrd întreg de raţe sălbatece se ridicase din aluniş, zburînd spre înaltul cerului. Iute îşi luă omul flinta de pe umăr şi ochi. Poc! Se descărcară plumbii şi, dintr-o dată, două raţe se rotiră niţeluş ca bete, apoi căzură la pămînt, aproape de picioarele lui. Le ridică, nevenindu-i să creadă în norocul care cu încăpăţinare i se alătura repetat, şi o luă agale spre casă. Aici, pe creştetul colibei, poposise un vultur uriaş. La apropierea omului, nici gînd să zboare. Parcă adăstîndu-l, se lăsă lin pe umărul acestuia şi pătrunse odată cu el înăuntru.

— Şi azi am avut mare noroc la vînat, îşi spuse vînătorul. Cum am mîncare berechet, am să-i fac parte din ea, ca unui musafir de-al meu, şi vulturului, căci, pesemne că e tare înfometat, de nu dă semne de sfială la apropierea omului cu puşcă…

Pregăti pentru gătit amîndouă raţele, una o opri pentru sine, iar pe cealaltă o puse dinaintea vulturului, care, după ce se sătură, zbură pe uşă, după treburile lui…

Şi vreme de cîteva zile, tot aşa se petrecură lucrurile: abia punea piciorul vînătorul în pădure şi vînatul i se arăta în faţă şi, dintr-o descărcare de puşcă, nimerea cîte două vietăţi deodată. Iar la intrarea în colibă îl aşteptau, ca o obişnuinţă, ba o zburătoare sălbatecă, ba o fiară, care, fără să se ferească de el, se hrăneau din prisosul hărăzit de noroc. Şi, după ce se ospătau, plecau precum veniseră.

Într-o bună zi însă, lupul cel de la început intră iar după vînător, înăuntrul colibei, dar de astă dată îi grăi cu glas omenesc:

— Prietene, tu nu numai că nu ne-ai ucis, deşi îţi stătea la îndemînă, dar ne-ai îndestulat cu mîncare pe noi, vieţuitoarele pădurii, în cele mai grele zile ale noastre. Ne-am tot sfătuit între noi cum să-ţi mulţumim pentru fapta ta bună. Şi iată ce-am chibzuit. Ne întristăm să te tot vedem cît de singur trăieşti în pustietăţile pădurii şi vrem să te însoţeşti cu fiica padişahului⁵ din ţara asta. Numai atîta voim să ştim: tu încuviinţezi asta ori ba?

Rîse cu poftă vînătorul.

— Ce întrebare, fîrtate lup! Se cunoaşte că nu trăieşti printre oameni! Păi cum să se poată, frăţioare? Eu sînt un om sărac, cum prea bine aţi văzut. Cum să rîvnească la mine o ditai fiică de padişah?! Hai, lăsaţi vorbele de clacă şi să ne vedem fiecare de treabă…

— Ba deloc, îi tăie vorba lupul. Eu sînt craiul tuturor lupilor pădurii. Toţi se supun poruncilor mele fără să cîrtească. Şi vulpea, care-a venit prima la tine, la fel, e mai mare peste toată suflarea vulpilor pădurii şi vulturul, de asemenea, împărăţeşte peste toţi vulturii din pădure şi de pe piscurile de la noi, iar ursul îşi întinde şi el stăpînirea peste toţi urşii trăitori pe meleagurile noastre. Tu n-aibi grijă de nimica, numai să-ţi dai încuviinţarea, restul, lasă-l în seama noastră, că ştim ce avem de făcut.

Şi vînătorul, deşi nu avea nici o nădejde că prietenii săi vor izbuti să-şi aducă la îndeplinire dorinţa, nu se împotrivi lor, ca să nu-i întristeze.

Lupul urlă o dată prelung şi toţi lupii se adunară degrabă în juru-i. Vulpea scheună o dată prelung şi toate vulpile se îmbulziră de-a valma în jurul ei. Vulturul ţipă o dată prelung şi toţi vulturii, mari şi mici, într-un fîlfîit asurzitor de aripi, întunecară cerul şi se lăsară pe pămînt în jurul craiului lor. Ursul numai ce mormăi o dată tare, ca un bubuit de tunet, şi peste puţin se buluciră spre el, trosnind sub paşii lor, vreascurile şi crengile pădurii, puzderie de urşi, mari şi mici, negri sau cenuşii… Şi armata greu de închipuit, alcătuită din fiarele şi zburătoarele pădurii, porni la drum, îndreptându-se fără ocol spre saraiul⁶ padişahului.

Ajunseră acolo pe la chindie⁷. Se uitară în jur, pustiu peste tot. În grădină, nici ţipenie de om. Grădinarii îşi lăsaseră uneltele la o parte şi plecaseră la odihnă.

— Împăraţi ai lupilor şi urşilor, cuvîntă atunci vulpea. Voi veniţi cu mine în grădină. Eu am să fiu grădinarul, iar voi doi, vă veţi înhăma la plugul de colo, în locul boilor. Cînd fiica padişahului se va ivi în grădină, craiul vulturilor o va prinde cu grijă, de umăr, şi va zbura cu ea pînă la coliba chipeşului nostru vînător. Sînteţi gata?

— Gata! spuseră într-un glas toate vieţuitoarele adunate în faţa saraiului.

Atunci lupul şi ursul îşi băgară capetele sub jug, vulpea apucă coarnele plugului, şi ca un grădinar iscusit, începu a ara grădina, de la un capăt la altul, îndemnîndu-şi, cu strigăte ascuţite, „boii“, pentru ca brazda trasă să fie cît mai adîncă şi mai dreaptă…

La auzul tărăboiului stîrnit, toată suflarea saraiului, de la mai marii dregători şi pînă la slujbaşul cel mai neînsemnat, se îmbulzi pe la ferestre, să vadă ce se întîmplă, şi-apoi, în hohote de rîs nestăvilit, cobori în grădină nemaiîncetînd să se mire:

— Ha, ha, ha! Ia te uită! Vulpea, ha, ha, ha, a ajuns grădinar… Ha, ha ha! A înjugat la plug cogeamite ursul greoi şi pe fiorosul lup şi… ha ha ha, ară cu străşnicie grădina padişahului nostru, parcă, ha ha ha, ar fi tocmită pentru aceasta cu bani grei! Ha ha ha!

Auzind vălmăşagul de glasuri, însăşi fiica padişahului ieşi zorită în balconul saraiului şi, cum dădu cu ochii de animalele noastre ce-şi vedeau temeinic de treabă ca şi cum numai asta făcuseră toată viaţa, se înveseli şi ea, rîzînd din toată inima. Deodată însă, vulturul-crai zbură de pe creştetul unui pom unde se ghemuise nemişcat şi o înhăţă pe fată în ghearele sale.

— Ajutor! Daţi fuga! Scăpaţi-mă! începu să strige aceasta, zbătîndu-se.

Degeaba însă! Vulturul, de-acuma dincolo de grădină, se avîntase cu povara-i preţioasă spre tării⁸. O vreme pe boltă se văzu un punct ce se tot micşora, pînă pieri cu totul.

Cum văzu că vulturul s-a ridicat în slăvi cu fata, vulpea a lăsat în grabă plugul şi s-a făcut nevăzută. La fel şi lupul, a ieşit din jug şi s-a mistuit printre flori şi copaci, în timp ce ursul, greoi, neputînd să iasă iute din jug, fugea cu mare iuţeală, trăgînd după sine plugul…

Cînd se dezmeticiră, cei din sarai pricepură vicleşugul vulpii, dar, prea tîrziu!… Padişahul înjghebă degrabă o oaste mare de călăreţi înarmată pînă în dinţi, care porni în direcţia în care se spunea c-ar fi zburat vulturul…

Cît despre vultur, el zbură, cu prada sa vie, pînă la coliba chipeşului vînător. Ajuns aici cobori lin pînă în prag, unde o lăsă uşurel pe fata de padişah, speriată foarte de cele petrecute.

— Nu-ţi fie teamă, fată frumoasă, încercă s-o liniştească vînătorul. Nu-s duh ori altă arătare, sînt om ca şi tine. Biet vînător în prieteşug cu vietăţile pădurii, şi-atît. Din partea mea să nu te-aştepţi la nici un rău. De vrei, rămîi să te însoţeşti cu mine, de nu, vulturul, la rugămintea mea, te va duce îndărăt la ai tăi.

Fetei îi plăcu felul deschis de-a vorbi al voinicului. Înfăţişarea lui şi ciudata însingurare în pustietăţi rar străbătute de picior de om o atrăgea.

— Tatăl meu, padişahul, porni-va oaste mare, ca să mă ia înapoi, rosti ea. Spune-mi, atunci ce se va întîmpla cu noi amîndoi?

— Toate vietăţile pădurii ne vor apăra pînă la ultima lor suflare, o încredinţă vînătorul. Un singur lucru are pentru mine însemnătate: să vrei să rămîi alături de mine cu toată inima, şi-atît.

— Mă învoiesc să-ţi fiu soaţă dreaptă, pînă la sfîrşitul zilelor mele, răspunse fata de padişah.

În vremea aceasta, vulpea, lupul şi ursul, urmaţi de cetele lor de supuşi, străbăteau pădurea. Cum armata de urmăritori călare se tot apropia, craiul vulpilor vorbi către ceilalţi:

— Cînd, la noapte, oştenii vor mînea în pădure, eu am să-mi pun supuşii să le facă harcea-parcea şăile şi frîurile…

Zis şi făcut. Dimineaţa, cînd călăreţii dădură să se urce pe cai şi să pornească mai departe, găsiră şei şi hamuri ca vai de ele. În timp ce ei încercau, ocărînd, să mai dreagă ce se putea drege, vulturii aruncau ploaie de pietre peste cai şi călăreţi. Urşii nu se lăsară nici ei mai prejos: înarmaţi cu crengi groase şi trunchiuri mai tinere de copaci, dădură năvală peste ostaşi, stîlcindu-i în lovituri.

Înfricoşaţi de-atîta urgie abătută asupră-le pe neaşteptate, ostaşii făcură calea-întoarsă la sarai, unde povestiră padişahului. La început, acestuia nu-i venea să creadă. Dar, cînd văzu cu ochii lui starea jalnică în care ajunsese falnica sa oştire, rămase pe gînduri.

— Cu oamenii, m-aş lupta pînă în ziua de apoi, dar cu fiarele şi zburătoarele pădurii, cum poţi să dovedeşti? Viclenia, forţa şi unirea fac din ei, după cum s-a văzut, vrăjmaşi de nebiruit, ale căror gînduri greu le poate pătrunde o minte omenească. Teamă mi-e că va trebui să-mi las fata unde a purtat-o răpitorul ei, altminteri aş putea duce la pierzanie o ţară întreagă.

Aşa grăi padişahul către dregătorii săi. Îndată porunci să se alcătuiască nu armată pedepsitoare, ci alai de nuntă împărătească ce, cu el în frunte, porni să străbată pădurea cea deasă şi întinsă. Deasupra lor, mereu, se rotea un vultur, care, parcă, voia să le arate drumul cel mai scurt spre ţintă. Aşa dădură de coliba chipeşului vînător, care îi adăsta în prag, de mînă cu frumoasa fată a padişahului. Acesta le dădu binecuvîntarea părintească şi patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi încheiate nu se mai ostoiră petrecerile. Iar vietăţile pădurii durară, în acest răstimp, ca dar de nuntă tinerei perechi, un măreţ castel în inima pădurii, unde vînătorul şi soaţa lui trăiră în bucurie şi bună înţelegere tot restul zilelor…

---

1. tas — castronaș în care bărbierul își pregătește spuma de săpun. ↩︎
2. gătej — creangă subțire și uscată care servește la aprinderea focului. ↩︎
3. hogeac — coș (la o casă), horn. ↩︎
4. a adăsta — a aștepta. ↩︎
5. padișah — titlu purtat (în Evul Mediu și în epoca modernă) de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu. ↩︎
6. serai — palat al sultanului sau al marilor demnitari turci. ↩︎
7. chindie — moment al zilei înainte de apusul soarelui; masa pe care o iau lucrătorii la câmp, pe la orele 4 după-amiază. ↩︎
8. tărie — aici cu sensul de cer. ↩︎