Într-un sat se statornicise, odată, un imam1 care, nici mai mult nici mai puţin, cerea de la binecredincioşii musulmani să-l hrănească cu rîndul. Într-o zi de vineri, urcat la amvonul geamiei2, imamul, în predica sa, îi povăţui aşa:
— Trebuie să ne stăvilim pornirile noastre prea pămînteşti spre lăcomie, fraţilor. Să nu nesocotim prin dispreţul nostru nimic din cîte se află în lumea asta pentru a ne îndestula foamea. Ia, de pildă, dovlecelul. Şi el e o legumă ce se trage direct din rai. A-l mînca nescîrbit e-o faptă de bună credinţă…
Atît le-a trebuit sătenilor, sătui să-l tot hrănească cu bunătăţi pe imam. Fiecare dintre ei, cum le venea rîndul, îi duceau acestuia pe tipsie mîncare de dovlecei.
Azi aşa, mîine aşa, imamul se sătură pînă peste cap să tot înghită acelaşi şi acelaşi fel de legumă şi le grăi:
— Ei, binecredincioşilor, care-mi aduceţi în fiecare zi o mîncare de dovlecei. Vă spuneam eu mai zilele trecute că dovlecelul e o legumă a raiului, că a-l mînca e o faptă de bună credinţă… Da, dar luaţi aminte: tocmai pentru că-i o legumă ce se trage direct din rai, a te înfrupta din ea fără rost, zi de zi, ajunge să fie un păcat. Căci ce e venit din rai pe pămînt, nu se cade a fi folosit ca un lucru obişnuit. Chiar eu, de pildă, mă mulţumesc şi cu o mîncare mai puţin sfîntă, cum ar fi, să zicem, o biată găină de prin prea-pâmînteana voastră ogradă…
— Noi nu vrem să nesocotim o faţă cinstită ca a ta, om al raiului, strigară în cor ţăranii. La un om sfînt se potriveşte o mîncare la fel de sfîntă. Iar dovlecelul, precum spuseseşi mai deunăzi, e-o astfel de legumă. Dac-ar mînca-o zilnic nişte oameni păcătoşi ca noi, atuncea da, fi un păcat. Dar pentru un sfînt ca tine, e taman mîncarea care trebuieşte…
Să mai zică ceva imamul? După alte cîteva zile, cînd văzu că numai de dovlecel are parte, îşi luă frumuşel tălpăşiţa şi se strămută într-alt sat, spre mulţumirea ţăranilor noştri, bucuroşi c-au scăpat de un trîndav şi un făţarnic.