Doi țărani se odihneau niţel într-o zi de vară, după trudnica muncă a cîmpului, cînd, deodată, se auziră neasemuitele triluri ale unei privighetori poposite chiar pe creștetul copacului sub care ședeau.
— Auzi ce frumos cîntă pasărea asta minunată! De unde-o fi ştiut ea cît de mult îmi place s-o ascult? spuse unul dintre ei.
— Parcă pentru tine cîntă! grăi celălalt. Dacă-i vorba de ştiut, apoi de bună seamă c-a ştiut ce mult îmi place mie cîntecul ei!
— Doar nu-ţi închipui că pentru tine cîntă?! Pentru mine şi numai pentru mine, pentru bucuria mea se căznește ea, sărăcuţa. Vrea să mă uşureze de istovirea unei zile de trudă prin harul ei.
— Ba e vorbă ! Pentru sufletul meu cîntă ea!
Și tot așa, cei doi prieteni se sfădiră pînă ajunseră la cadiu1. Și cum fiecare îi cunoștea acestuia năravul de-a înclina balanța dreptăţii de partea celui care-i duce daruri, se înfăţişară la judecată așa, ca din întîmplare, unul sub braț cu o gîscă de toată frumuseţea, celălalt, cu un curcan falnic.
Luciră cu lăcomie ochii cadiului văzînd plocoanele ce-l aşteptau. Pentru care din ele să se hotărască?
— Geaba v-aţi sfădit între voi! le vorbi el împricinaţilor, după ce le ascultă păsul. Privighetoarea aceea nu cînta nici pentru tine, nici pentru tine, mai zise el, arătînd cînd spre unul, cînd spre celălalt. Pentru mine cînta ea, binecuvîntata. Eu obișnuiesc să poposesc sub copacul acela, ca să mă desfăt cu cîntecele ei preaminunate.
Și zicînd așa, întinse mîinile spre darurile ce-l așteptau, drept răsplată pentru judecata sa… nepărtinitoare.
- cadiu — judecător musulman. ↩︎