A fost odată ca niciodată. Odinioară, hăt, în vremi departe tare, trăia un agă1. Cum venea primăvara, își aduna toate mioarele şi mieii și îi pornea la păscut. Așa făcu și de data asta, dar un măgar bătrîn, o oaie beteagă şi un cîine rîios nu fură în stare să țină pas cu turma şi rămaseră de izbelişte, în urmă.
Treceau pe lîngă ei, într-un du-te-vino neîntrerupt, tot alte şi alte animale, mînate încoace și încolo de chemările vieţii pe care primăvara le picurase în sînge. Și tot vorbind cu ele, cei trei aflară că nu foarte departe se află cîteva pajiști mai mici cu iarbă grasă și mătăsoasă, iar în apropierea lor, o cîmpie unde toate cornutele pier una după alta, atinse de-o molimă necunoscută, așa că acolo se găsește carne din belșug, de care însă nimeni nu se atinge.
— Uite ce zic eu, prieteni, grăi atunci cîinele. Să mergem împreună pînă la acele locuri. Eu am să mănînc carne, voi o să pașteţi pe pajiști şi așa o să ne meargă bine la tustrei.
Zis şi făcut. Cum au dat de iarbă bună și apă răcoroasă de izvor, oaia și măgarul s-au înfiripat, parcă întinerind. Pe de altă parte, și cîinele, mîncînd mereu, pe săturate, carne, s-a înzdrăvenit, a prins puteri, ajungînd de nerecunoscut.
Într-o zi, cînd cîinele, ca de obicei, plecase prin apropiere să mănînce să se sature, măgarul a venit lîngă oaia care păștea şi i-a spus:
— Ştii ce, surată oaie? Mă simt atît de bine, cum nu m-am mai simţit de mult. Îmi vine chef aşa, ca în tinereţe, să trag o cîntare de-aia, zdravănă!
— Abţine-te, frate măgar, îl rugă oaia. Te aude cineva şi pățim după aia cine ştie ce.
Să asculte măgarul, încăpăţinat cum îl știm cu toții, de sfaturile oii? Da’ de unde! Se porni să ragă din toate puterile lui. Hi ha! hi ha! Numai așa o ținu o bună bucată de vreme.
Atît i-a trebuit lupului ce-și avea vizuina prin preajmă. Dădu fuga încotro se auzeau răgetele și, văzîndu-i pe cei doi pe pajiște, se năpusti spre ei.
— Cum de cutezaţi să pașteţi nestingheriţi pe pajiștile mele, moștenite de mine din moși-strămoși? Pe locurile astea, cît cuprinzi cu ochiul, eu îs stăpîn. Aţi încălcat legea pămîntului, aşa că pregătiţi-vă de moarte!
— Noi sîntem, după cum vezi, străini de meleagurile astea, vorbi cu împăciuire oaia. Așa că n-am avut de unde să ştim că venind aici încălcăm dreptul cuiva. Am greșit, firesc e să plătim vina. De vrei să ne iei viaţa, nu ne putem împotrivi. Adu numai un martor cum că pajiștile-s ale tale şi pe urmă fă ce vrei cu noi!
— Prea bine, grăi lupul, mulțumit că-și atinge ținta fără prea mare trudă. Mîine îmi aduc martorul și după aia, ai mei sînteţi!
Cum plecă lupul, măgarul şi oaia se dădură cu capul de ceasul morții ca să găsească un mijloc de a scăpa cu viaţă, fără să izbutească însă. Aşa, duși pe gînduri și întristaţi foarte, îi găsi cîinele care, seara, veni, ca de obicei, să-i întîlnească.
— Ce-aţi păţit de staţi aşa de plouaţi? își întrebă el prietenii.
Și oaia prinse a-i povesti:
— Uite ce s-a întîmplat. Fratelui măgar, i-a venit așa, din senin, cheful să cînte ca altădată, în tinereţile lui. Degeaba l-am rugat eu să-și mute gîndul, că n-am avut cu cine să mă înțeleg. Atras de răgetele lui, a venit un lup care ne-a învinuit că i-am încălcat pămînturile și că, după obiceiul locului, se cade să ne ispășim cutezanţa cu prețul vieţii. Ca să cîştigăm nițeluş timp, eu m-am arătat gata să îi ascultăm vrerea, dacă se adeverește, prin martor, că grăiește adevărul. Și-acum, lupul o să vină mîine dimineaţă cu martorul lui, și din măgar şi din mine n-o să mai rămînă decît o grămăjoară de oase, dac-o mai rămîne şi atîta!
Și oaia se porni să plîngă jalnic soarta ei și a măgarului.
— Liniștiţi-vă, fraţilor! Ţineţi-vă firea, c-o să găsesc eu o cale de scăpare! îi încurajă cîinele. Recăpătați-vă voia bună din ultima vreme! Am să am eu grijă de toate.
După cîteva clipe de chibzuire, cîinele se apucă să sape, împreună cu cei doi prieteni ai săi, o groapă adîncă; cînd dădură de o vînă de apă, acoperiră gura gropii cu vreascuri.
— Mîine, cînd vine lupul cu martorul său, ca să capete dezlegarea de a vă mînca, voi vă așezați de cealaltă parte a gropii ăștia şi îi spuneţi că, dacă vrea să vă mănînce, să treacă peste puţul ăsta orb, rămas moştenire de la părinţii voştri. Restul, lăsaţi-l pe seama mea.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, nerăbdător să-și ia cît mai degrabă prada picată ca din senin, lupul veni pe pajişte cu o vulpe drept martor.
— Lupul grăiește adevăr curat, vorbi vulpea cu ifos. Aceste pășuni sînt ale sale, de la părinţii săi, care, la rîndul lor, le-au primit de la părinţi hăt, de multă, multă vreme. Cum voi aţi păscut fără învoirea stăpînului de drept a pajiștei, e dreptul lui să vă mănînce.
— Să ne ia viața lupul, că am greșit, nu zicem nu, cuvîntă oaia. Numai că uite ce e: avem şi noi pe-aicea un bun, rămas de la părinţii noștri, ia, puţul ăsta vechi şi părăsit. Legea pămîntului nostru cere ca cel care ne-o ușura de viaţă, să treacă peste puț ca să ne ia. După aia, facă-se voia lupului!
— Bine, bine, vin îndată! mormăi lupul. Fără să mai aștepte, se avîntă voinicește peste groapa acoperită cu vreascuri, umplută ochi cu apă. Şi pac ! Vreascurile se surpară sub greutatea lui și ditai lupul se prăvăli în groapă. Aici îl aştepta altă bucurie: cîinele, cu puteri sporite de hrană bună, dar și de mînie, îl înșfăcă cu colții și îl trase la fund, sub apă, pînă îl înecă.
Cînd ieşi afară pe pajiște, cîinele strigă în urma vulpii care fugea de-i sfîrîiau călcîiele:
— Stai pe loc, surată vulpe! Zi-ne mai întîi ale cui sînt cu-adevărat aceste pășuni, ca să știm şi noi ce avem de făcut.
— Ce-ţi trebuie să ştii ale cui sînt, frăţioare?! îi răspunde vulpea din fugă. Și pășunile, ca tot ce se află pe pămînt, sînt ale tuturora, spre desfătarea cui s-o înfrupta din ele. Tu vezi-ţi de treaba ta și lasă animalele să pască în voie !
Și vulpea pieri fără să se uite în urmă. Iar cei trei prieteni trăiră în belșug și bună pace toată vara, iar spre toamnă, cînd turma se înturnă la iernat şi trecu prin locurile acelea, i se alăturară și ei, ca renăscuţi.
- agă — titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. ↩︎