A fost odată ca niciodată. Odinioară, hăt, în vremi departe tare, trăia un agă1. Cum venea primăvara, îşi aduna toate mioarele şi mieii şi îi pornea la păscut. Aşa făcu şi de data asta, dar un măgar bătrîn, o oaie beteagă şi un cîine rîios nu fură în stare să ţină pas cu turma şi rămaseră de izbelişte, în urmă.
Treceau pe lîngă ei, într-un du-te-vino neîntrerupt, tot alte şi alte animale, mînate încoace şi încolo de chemările vieţii pe care primăvara le picurase în sînge. Şi tot vorbind cu ele, cei trei aflară că nu foarte departe se află cîteva pajişti mai mici cu iarbă grasă şi mătăsoasă, iar în apropierea lor, o cîmpie unde toate cornutele pier una după alta, atinse de-o molimă necunoscută, aşa că acolo se găseşte carne din belşug, de care însă nimeni nu se atinge.
— Uite ce zic eu, prieteni, grăi atunci cîinele. Să mergem împreună pînă la acele locuri. Eu am să mănînc carne, voi o să paşteţi pe pajişti şi aşa o să ne meargă bine la tustrei.
Zis şi făcut. Cum au dat de iarbă bună şi apă răcoroasă de izvor, oaia şi măgarul s-au înfiripat, parcă întinerind. Pe de altă parte, şi cîinele, mîncînd mereu, pe săturate, carne, s-a înzdrăvenit, a prins puteri, ajungînd de nerecunoscut.
Într-o zi, cînd cîinele, ca de obicei, plecase prin apropiere să mănînce să se sature, măgarul a venit lîngă oaia care păştea şi i-a spus:
— Ştii ce, surată oaie? Mă simt atît de bine, cum nu m-am mai simţit de mult. Îmi vine chef aşa, ca în tinereţe, să trag o cîntare de-aia, zdravănă!
— Abţine-te, frate măgar, îl rugă oaia. Te aude cineva şi păţim după aia cine ştie ce.
Să asculte măgarul, încăpăţinat cum îl ştim cu toţii, de sfaturile oii? Da’ de unde! Se porni să ragă din toate puterile lui. Hi ha! hi ha! Numai aşa o ţinu o bună bucată de vreme.
Atît i-a trebuit lupului ce-şi avea vizuina prin preajmă. Dădu fuga încotro se auzeau răgetele şi, văzîndu-i pe cei doi pe pajişte, se năpusti spre ei.
— Cum de cutezaţi să paşteţi nestingheriţi pe pajiştile mele, moştenite de mine din moşi-strămoşi? Pe locurile astea, cît cuprinzi cu ochiul, eu îs stăpîn. Aţi încălcat legea pămîntului, aşa că pregătiţi-vă de moarte!
— Noi sîntem, după cum vezi, străini de meleagurile astea, vorbi cu împăciuire oaia. Aşa că n-am avut de unde să ştim că venind aici încălcăm dreptul cuiva. Am greşit, firesc e să plătim vina. De vrei să ne iei viaţa, nu ne putem împotrivi. Adu numai un martor cum că pajiştile-s ale tale şi pe urmă fă ce vrei cu noi!
— Prea bine, grăi lupul, mulţumit că-şi atinge ţinta fără prea mare trudă. Mîine îmi aduc martorul şi după aia, ai mei sînteţi!
Cum plecă lupul, măgarul şi oaia se dădură cu capul de ceasul morţii ca să găsească un mijloc de a scăpa cu viaţă, fără să izbutească însă. Aşa, duşi pe gînduri şi întristaţi foarte, îi găsi cîinele care, seara, veni, ca de obicei, să-i întîlnească.
— Ce-aţi păţit de staţi aşa de plouaţi? îşi întrebă el prietenii.
Şi oaia prinse a-i povesti:
— Uite ce s-a întîmplat. Fratelui măgar, i-a venit aşa, din senin, cheful să cînte ca altădată, în tinereţile lui. Degeaba l-am rugat eu să-şi mute gîndul, că n-am avut cu cine să mă înţeleg. Atras de răgetele lui, a venit un lup care ne-a învinuit că i-am încălcat pămînturile şi că, după obiceiul locului, se cade să ne ispăşim cutezanţa cu preţul vieţii. Ca să cîştigăm niţeluş timp, eu m-am arătat gata să îi ascultăm vrerea, dacă se adevereşte, prin martor, că grăieşte adevărul. Şi-acum, lupul o să vină mîine dimineaţă cu martorul lui, şi din măgar şi din mine n-o să mai rămînă decît o grămăjoară de oase, dac-o mai rămîne şi atîta!
Şi oaia se porni să plîngă jalnic soarta ei şi a măgarului.
— Liniştiţi-vă, fraţilor! Ţineţi-vă firea, c-o să găsesc eu o cale de scăpare! îi încurajă cîinele. Recăpătaţi-vă voia bună din ultima vreme! Am să am eu grijă de toate.
După cîteva clipe de chibzuire, cîinele se apucă să sape, împreună cu cei doi prieteni ai săi, o groapă adîncă; cînd dădură de o vînă de apă, acoperiră gura gropii cu vreascuri.
— Mîine, cînd vine lupul cu martorul său, ca să capete dezlegarea de a vă mînca, voi vă aşezaţi de cealaltă parte a gropii ăştia şi îi spuneţi că, dacă vrea să vă mănînce, să treacă peste puţul ăsta orb, rămas moştenire de la părinţii voştri. Restul, lăsaţi-l pe seama mea.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, nerăbdător să-şi ia cît mai degrabă prada picată ca din senin, lupul veni pe pajişte cu o vulpe drept martor.
— Lupul grăieşte adevăr curat, vorbi vulpea cu ifos. Aceste păşuni sînt ale sale, de la părinţii săi, care, la rîndul lor, le-au primit de la părinţi hăt, de multă, multă vreme. Cum voi aţi păscut fără învoirea stăpînului de drept a pajiştei, e dreptul lui să vă mănînce.
— Să ne ia viaţa lupul, că am greşit, nu zicem nu, cuvîntă oaia. Numai că uite ce e: avem şi noi pe-aicea un bun, rămas de la părinţii noştri, ia, puţul ăsta vechi şi părăsit. Legea pămîntului nostru cere ca cel care ne-o uşura de viaţă, să treacă peste puţ ca să ne ia. După aia, facă-se voia lupului!
— Bine, bine, vin îndată! mormăi lupul. Fără să mai aştepte, se avîntă voiniceşte peste groapa acoperită cu vreascuri, umplută ochi cu apă. Şi pac ! Vreascurile se surpară sub greutatea lui şi ditai lupul se prăvăli în groapă. Aici îl aştepta altă bucurie: cîinele, cu puteri sporite de hrană bună, dar şi de mînie, îl înşfăcă cu colţii şi îl trase la fund, sub apă, pînă îl înecă.
Cînd ieşi afară pe pajişte, cîinele strigă în urma vulpii care fugea de-i sfîrîiau călcîiele:
— Stai pe loc, surată vulpe! Zi-ne mai întîi ale cui sînt cu-adevărat aceste păşuni, ca să ştim şi noi ce avem de făcut.
— Ce-ţi trebuie să ştii ale cui sînt, frăţioare?! îi răspunde vulpea din fugă. Şi păşunile, ca tot ce se află pe pămînt, sînt ale tuturora, spre desfătarea cui s-o înfrupta din ele. Tu vezi-ţi de treaba ta şi lasă animalele să pască în voie !
Şi vulpea pieri fără să se uite în urmă. Iar cei trei prieteni trăiră în belşug şi bună pace toată vara, iar spre toamnă, cînd turma se înturnă la iernat şi trecu prin locurile acelea, i se alăturară şi ei, ca renăscuţi.
- agă — titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. ↩︎